Rugăciune scrisă cu mâna stângă

E toamnă-n privirea ta, un amurg necuprins,

Frunzele cad, dar tu rămâi, un gând aprins.
În umbra tăcerii, glasul tău sună,
Ca o chemare dintr-o lume mai bună.

Ai fost furtună și rază de soare,
Un ecou din povești ce încă mă doare.
Dar cumva, în râsul tău am găsit,
Refugiul pe care nici cerul n-a știut să-l promit.

Ne pierdem pe holuri, dar timpul mă ține,
În fiecare clipă ce-mi scapă spre tine.
Directă, ca o lamă, dar caldă pe-nserat,
Ești tot ce-i mai viu într-un decor înnourat.

Și poate n-am spus, dar te-am prins în cuvânt,
În jocuri, în vise, în freamătul vânt.
Căci tu ești un vers ce nu poate muri,
O filă din toamnă ce-mi scrie „rămâi”.

Ce vrei să-ți mai scriu, când mâna mea
a spus deja tot ce știa să doară?
Ți-am dat în scris o viață grea,
și-ai luat-o calm, ca pe-o povară.

Ți-am scris nu ca să fiu văzut,
ci fiindcă fără tine nu eram.
Te-am pus în vers, în timp, în lut,
și-n tot ce-n mine se chema „eu am”.

Când vorbele nu ți-au mai fost de-ajuns,
ți-am dat romane, nopți și ani.
Te-am făcut muză fără preț,
iar tu, absență fără plan.

Te-am pictat fiindcă nu puteai
să stai într-un cuvânt rostit.
Ți-am dat culoare să înțelegi
cât de adânc am locuit.

Dar tu fugeai de ce rămâne,
de orice „noi” spus prea deplin.
Iubirea mea te-a speriat
prin cât de mult voia să țin.

Nu ți-am cerut să arzi ca mine,
nici să promiți ce nu puteai.
Doar să rămâi când era greu.
dar tu plecai, plecai, plecai.

Și-n cele din urmă m-ai lăsat
fără reproș, fără tumult.
Te-ai desprins lin, ca de-un portret
privit o clipă, și uitat.

Ce vrei să-ți mai scriu, când tot ce sunt
ți-a fost trimis, trăit, oferit?
Eu te-am iubit până la capăt,
iar tu, până la punctul de fugit.

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Eu nu te iubesc, eu te ard,

ca pe o rugă-ntr-o limbă veche,

te port în gânduri ca un stindard

de dragoste grea, nemaiîntreagă și seacă.

Eu nu te ating, te străbat,

ca vinul ce urcă-n tâmple cu sete,

ești aerul care nu-mi intră-n plămâni,

dar mă ține pe loc, cât o viață de repede.

Eu nu te vreau aproape, ci-n sânge,

în locul unde doar inima bate,

te scriu pe pereții ființei cu plânge

și nu vreau iertare, ci doar să mă doară.

Căci tu ești femeia din marginea cerului,

aceea ce n-are păcat, dar nici drum,

și te iubesc ca o mână-nspre spânzurătoare,

zâmbind, fără teamă, că-i sfârșitul pe-acum.

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.

La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.

La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.

La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.

La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.

La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Eu n-am venit din lumea voastră,
Ci dintr-un gând prea adânc spus,
Cuvântu-mi arde-n piept ca focul
Și-n gură-mi moare, neajuns.

Când râdeți voi, eu aud plânsul
Unui adevăr ce nu încape,
Când voi dormiți, eu stau de stradă
La marginea dintre nopți și ape.

Mi-e sufletul o casă veche
Cu porți ce scârțâie-n pustiu,
Cei ce intrară n-au înțeles
De ce trăiesc… și de ce scriu.

Și-atunci rămân, sub cerul rece,
Cu stelele ce nu vorbesc,
Mai bine singur cu tăcerea
Decât cu lumea ce-o gândesc.

o frunză cade —
nu din toamnă,
ci dintr-o vară
care a promis
prea mult verde

În lume sunt mii de limbi,

De exemplu albaneză,

Chiar nu știu toate,

De exemplu și engleză,

Toate sunt neobișnuite,

Română, rusă și franceză,

Greacă, coreeană și arabă,

Italiană, spaniolă și japoneză,

E o listă de cuvinte,

Trebuie să le ții minte,

Germană, daneză și portugheză,

Neerlandeză, Hindi și bengaleză,

Sunt mai multe dar nu le știu,

Cred că mai deșteaptă o să fiu...

Odată la alegeri,

Se umplu de maniere,

Promit numai averi,

Și-apoi uită de ele.

Vorbesc cu mult patos,

Că totul va fi bine,

Dar planul lor pe dos,

Ajută doar pe sine.

Ne spun povești cu zmei,

Cu fapte de bravură,

Dar după placul lor ei,

Ne închid a noastră gură.

Și ciclul se repetă,

Cu altă pălărie,

Aceeași marionetă,

Pe-aceeași scenă vie.

Și repetă cu nostalgie,

Același discurs de carton,

Totul fiind doar o regie,

Aceeași minciună, același ton.

„Stimați concetățeni,

Vă dau cuvântul meu, 

Că de-acum voi munci, 

Chiar de va fi greu.

Voi construi palate, 

Și poduri de argint, 

Din vorbe colorate, 

Pe care vi le prezint.

Vă fac promisiuni, 

Ce sună minunat, 

Dar sunt doar ficțiuni, 

Din capul luminat. 

Și când mandatul trece, 

Cu buzunarul plin, 

Vă las un gust rece, 

Și-un viitor hain."

Te-ai dat spre răstignire,

Spre-a noastră mântuire,

Crucea în spate ai purtat,

Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.

Pe Golgota tu răstignit,

Multe Doamne ai pătimit,

Iar celor ce te-au prigonit,

Păcatul nu le-ai socotit.

Cu mult suspin și cu durere,

Maica Ta privea -n tăcere,

Alăturea și Ioan sta,

Și o îmbărbăta.

Iar scriptura s-a împlinit,

Iadul cu moartea ai zdrobit,

Și - a treia zi Te-ai ridicat,

Hristos a înviat!

Crucea aceasta, lemn sfințit,

Semn creștinesc a devenit,

Noi când cu ea ne însemnăm,

Pe cela rău îl alungăm.

AUTOR: Rada Maria 6D 

Esti prizoniera marginilor albe,

Închisă-n rânduri verzi de primăvară

Când din tăceri răsar uitate salbe

Și muguri grei pe ramuri se coboară

Din fiecare mută imbrăţisare

Înfloresc secrete sub lumina lină

lar pasii tăi, pierduţi în asteptare

Se nasc din nou din propria lumină.

Dar dincolo de rime si de versuri

Când linistea din urmă se destramă

Iti regăsesti pierdutele întelesuri

Si sufletul la sine se recheamă.

E atât de multă noapte-n noi,

Că bâjbâim orbeşte,

Chiar şi atunci când nu sunt nori

Şi soarele luceşte.

Şi chiar de nu suntem miopi,

Cu sufletele oarbe

Umblăm pe dinăuntru orbi,

Purtând bastoane albe.

Şi întunericul difuz,

Ce ne cuprinde lutul,

Ne umple până la refuz

Şi inima, şi gândul.

Doar unii dintre noi răzbim

Tenebrele prelungi,

Când sfinţi, Lumina o zărim

Pe lemnul propriei cruci.