Autopsie sentimentală (proces-verbal)

Se scurge timpul ca un vis,

Prin ani ce par că n-au abis,

Cu umbre reci și dor ascuns,

Cu glasuri care-au fost și nu-s.

Pe drum de toamnă, plin de vânt,

Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,

Și-n fiecare pas ce-l fac,

Simt pașii celor ce-au plecat.

Ce tânăr fui, ce dor aveam,

Ce vise mari îmbrățișam,

Dar clipa fuge, hoț tăcut,

Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.

Din serile cu ploi târzii,

Din râsul cald, din bucurii,

N-au mai rămas decât ecouri,

Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.

Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?

Că timpul duce, dar aduce,

Din visuri stinse, naște-altele,

Din nopți căzute – diminețele.

Azi sunt aici, cu ce-a rămas,

Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,

Mai fac un vis, mai scriu o carte,

Mai râd, mai cânt, mai merg departe.

Căci viața curge-n lung și-n lat,

Și ce-am pierdut... am câștigat,

Căci orice ieri, cu dor și jale,

E-n mâine doar o amintire moale.

Așa că strâng ce-i bun din tot,

Și timpul, fie el și mort,

Îl fac să crească-n nouă floare,

Să fie azi, să fie soare!

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

De când l-au dus cu trenul plin de fum
Și i-au pus arma-n mână ca pe-o cruce,
Eu n-am mai fost aceeași pe drum,
Mi-e casa largă, inima mi-e strâmbă-n duce.

L-au scris pe listă, drept, cu nume mic,
Și-au zis: „E dator țării, va veni.”
Dar țara n-a venit cu el înapoi
Și fiul meu s-a dus… și n-a mai fi.

La început l-am așteptat la poartă,
Cu pâinea caldă, pusă pe ștergar;
Când treceau pași, îmi tresărea o soartă
Și-l strigam fără glas, ca-ntr-un amar.

Apoi am început să-l caut viu
În toți flăcăii ce-mi ieșeau în drum:
În mersul lor, în râsul prea târziu,
În felul cum priveau pământul bun.

Când veneau soldați cu haine rupte,
Îi cercetam cu ochi de mamă grea,
Poate-i al meu, poate-l ascund sub pulpe
Anii, noroiul, rana grea.

Unul avea sprânceana lui,
Altul privirea, altul mersul drept;
Și-n fiecare-mi murea iar fiul
Când nu-l aflam sub piept.

Am întrebat și vântul, și pământul,
Și ploaia ce cădea pe cimitir:
„Nu l-ați văzut trecând cu regimentul?
Era copilul meu, să știți… copil.”

Mi-au spus: „E scris pe cruce, stă sub iarbă.”
Dar eu n-am crezut hârtia lor;
O mamă nu citește moartea
Când de fiul i-e tot dor.

Acum îl caut mai domol, mai rar,
În bărbați obosiți, cu fruntea arsă;
Le văd în ochi o umbră de hotar
Și-mi zic: „Așa s-ar fi întors acasă.”

Când unul cade-n drum, lovit de ani,
Îi pun o mână-n păr fără să știe;
Poate-l mângâi pe-al meu, prin alți oameni,
Căci dragostea nu moare, se-mparte-n mie.

Și-ntr-o zi, când n-oi mai fi nici eu,
Și lumea va uita acel război,
Să știe cerul, dacă este Dumnezeu:
L-am căutat până la capăt, pe copilul meu.

Reia-mi al nemuririi nimb
Și stresul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de dormire.

​Nu-mi da Ion, acel țăran
Banal, fixat pe glie,
Ce-a luat pământ, dar n-avea plan
Și-a dat în prostie.

​Nici pe Ghiță la Moară,
Plictisitor și previzibil,
Ce-a ars cârciuma-ntr-o seară
Într-un mod cam penibil.

​Ia-l pe Harap, e de copii,
Ce caută-n programa de liceu?
Cu spânul și cu drăcii,
Mă simt bătut de soartă greu.

​Mă simt ca-n Plumb, sunt un sicriu,
Bacovia-i starea mea de spirit,
Iar un Testament aș vrea să scriu,
Că simt cum dau de finish.

​Nu vreau Războiul lui Ștefan,
Că m-a înșelat și pe mine viața,
Iar de Iran se-aude-n plan,
Mi s-a tăiat și greața.

​Doar pe Otilia o mai țin,
Că-s Costache cel jefuit de timp,
De fericire am puțin,
Banii sunt singurul nimb.

​Corola e o aberație clară,
Tortură la optsprezece ani,
O metafizică amară
Pusă pe cap de niște titani.

​Iar Riga Crypto? Hai să fim serioși,
E un Luceafăr făcut pe ciuperci,
Droguri și rege de mușchi bărbos,
Barbu, pe ce drumuri ne mai cerci?

​Baltagul e un western, e noir,
Singura chestie faină-n catalog,
Vitoria-i detectiv, are har,
E singura cu care-aș vrea dialog.

​Moromeții? Bârfă de moși,
S-au strâns bețivii la poartă,
Iar în O Scrisoare, niște fricoși
Pierd subiectul și ne dau soartă.

​Leoaica e singura bunăciune,
Nichita măcar a avut stil,
Dar Iona e o altă lume,
Schizo-n burtă, un biet exil.

​Deci reia-mi nimbul, fă-mă om,
Că simularea m-a stors de vlagă,
Vreau doar liniște, vreau un somn,
Și nota șase să-mi fie dragă!

Trăind în cercul vostru strâmt,
Materia mă trece,
Căci eu în simulare mă simt
Un picat... și rece.

Noi suntem patru frați:
Ziua, noaptea, tăcerea și frica.
A cincea soră e moartea.
N-o vezi niciodată la masă,
dar mănâncă întotdeauna prima.

Își lasă pantofii la ușă
și vine desculță prin suflet,
până ne scoate afară
din propriul nume.

Te port cu mine ca pe-o lipsă grea,
ce nu se vindecă, ci mă așază;
în fiecare pas e urma ta,
ca un cuvânt pe care nu-l mai scapă gura, dar mă arde.

Mi-e dor nu ca de-o rană ce se-nchide,
ci ca de aerul ce nu ajunge;
trăiesc atent, să nu se vadă
cât de adânc prezența ta mă frânge.

În nopți târzii, când totul pare drept,

chem numele-ți încet, fără chemare;
nu vreau să vii, vreau doar să știu că ești,
cum știe inima de sânge: doare.

Și dacă lumea mi-ar lua pe rând
tot ce-am numit vreodată alinare,
rămâi tu , dorul meu constant și sfânt,
neostoit, ca foamea care știe să mă țină-n stare.

o sclipire –
nu e singură.
umbra o urmează
ca o respirație
care nu s-a născut
fără piept.

fiecare pas
împletește drumul
înainte să existe.

nici început,
nici sfârșit —
doar noduri
care se țin de mână.

Fugea desculț pe stradă 

Un copil pierdut de mamă,.

Disperării cade pradă, 

Privind in gol cu teamă. 

Chipul ei la sân strângea, 

Pe asfalt îl creiona,

Obrajii plânsi ștergea,

Cerșea din ochi si suspina. 

Zdrentaros, flamand se așează 

Pe o bancă roasa de rugină;

Ore -n șir stătea de pază, 

Făcând din asta o rutină..

Nici ploaia nu -l urnea  din loc,

Nici vântul ce îi dă târcoale. 

De frig se strânse ghemotoc, 

Atent la umbrele vocale.

Poate n mulțime se perinda ,

Rătăcit de el ,e mamă

În brate să-l cuprindă ,

Ce suferința-i va curma...

Dumnezeu a hotărât 

Să trimită fiul sfânt.

Vestea de venirea lui,

Trimisă la maica lui,

Îngerul a înștiințat,

Numele-i prea minunat,

Acesta este ISUS,

Al tatălui cel de sus.

Să credeți în Dumnezeu,

A zis: Ăsta-i fiul meu.

Vi-lam trimis pe pământ,

Să știți cine-i Domnul sfânt.

Pentru a vă mântuii,

De rele a vă feri.

Toate păcatele rele,

Le-a luat asupra sa,

Și răspunde cu iubire,

Pentru a ne apăra.

Pentru dragostea cea mare,

Ce o are pentru noi,

A fost răstignit pe cruce,

Pentru a fi iertați azi noi .

A-nviat este cu noi,

Dar .. ne depărtăm mereu 

Ne întrebăm adesea oare..

Unde este Dumnezeu?

Nu mă întreb, avem păcate,

El ne iartă tot mereu,

S-au ne răsplătește oare ?

Cu puteri Dumnezeiești.

Sunt incendii ,sunt dezastre,

Inundații multe rele ..

Or fi de la Dumnezeu ?

Mă întreb și eu întruna ..

Nu știu Doamne, nu știu eu  .

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.

Si persistă în agonia foamei,

Înaintează in euforia poamei

Poama corpului nehrănit

Coastele trupului subnutrit.

Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate

Ca într-un uragan de păcate.

Păcatele strămoșilor

Ispășite de urmașii lor.

„Ești grasă!” spunea lumea

Acum leșină la munca lunea

O-ntreabă dacă-i bine

Le spune că e obosită după vineri

Coastele-s ca niște clape de pian

Ieșite din contxtul trupului cotidian.

Fața-i trasă pare  un tablou de mult șters

Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.

Despre alegerile de acum

mulți vor scrie oarecum.

Eu am să scriu imediat,

să nu regret că am uitat.

Da, ele ne sunt necesare

pentru România Mare,

unde sunt mulți democrați,

liberali și tehnocrați.

Între ei  sunt auriști,

unii sunt chiar useriști,

udemeriști, peuneriști

și mulți alții cam la fel....

Toți se socotesc model

de cinste și de dreptate.

Au uitat de demnitate.

Dar așa cum sunt votanții,

așa sunt și candidații;

unii se cred mai frumoși,

alții se cred viguroși.

Se prind în horă, tresaltă,

alții pe arcuri se saltă,

s-arate la fiecare

că sunt zdraveni pe picioare.

În țară e harababură,

parc-am merge pe-arătură.

România se divide

în zeci de grupuri și partide,

ba și-n grupulețe și clanuri.

Cine-or fi cei ce fac planuri

de dezbinare și ură

și în viață, și-n cultură?

Ieri votam pe-ai noștri Ion și Ioana,

Acum votăm ”străinii” Piedon și Piedoana!

Mulți candidați ajung la limită

unii renunță, alții ezită.

Pe toți  îi privesc cu drag...

mai ales atunci când se retrag.

Se zice că cei mai buni

ar fi candidații comuni.

Vom trăi și vom vedea

de-o fi sau n-o fi așa.

Pentru toți domnii primari

și stimați parlamentari,

și pentru cei ce votează:

Hora Unirii nu se minează!

Alegători, aveți răbdare,

nu votați la întâmplare!

Vă îndemn  să citiți tot

din buletinul de vot!

Zic pentru cei ce-au mai votat

și apoi au regretat.