Piatră

Acasă nu e un loc, nu sunt niște pereți

Nu-i nici priveliștea cu norii violeți

Mereu mi-am căutat a mea casă pe pământ

Dar casa era un suflet, nu un cuvânt

Cândva am avut o casă, dar nu din ziduri

Era din mângâieri, priviri pierdute, din frânturi

Nu era o adresă, nu era nici măcar un drum

Era doar cineva, cu ochii pierduți în fum

Aveam o casă, iar străzile un rost

Iar fiecare clipă de iubire un adăpost

În brațele calde în sfârșit visam

Iar pentru prima oară, acasă eram

Acasă nu e cheia din ușă, nici drumul spre ea

Este cineva care-ți iubește inima

Nu e nici din cărămidă sau din pietre

E din dor, tăcere, și iubire fără ferestre

E ca o căldură ce vine cu amintiri

Un foc ce arde tăcut din priviri

Acasă e liniștea dintr-un cuvânt

E dragostea ce leagă cerul de pământ

Iar dacă într-o zi lumea te frânge

Acasă e cel ce te simte și plânge

Acasă e tot ce nu vezi, dar ști că există

E dragostea curată ce încă persistă

Iartă-mă că te-am iubit

Că ți-am greșit și am rămas,

Căci sunt vinovată de fiecare clipă fără tine

Poate nu a fost niciodată despre noi,

De fapt noi nici n-am existat , doar mi s-a părut

Tu adormi , nu te gândești la mine dar eu adorm, doar dacă mă gândesc la tine

Iartă-mă că nu-ți mai pasă, că-mi imaginez că vei mai fi al meu măcar odată

Iartă-mă că atunci când am căzut am așteptat să mă ridici, crezând că nu pot fără tine

Iartă-mă că te-aș fi iubit prea mult , dar timpul ne-a despărțit, e clar

Iartă-mă că mai mult decât toate aș fi vrut să-mi fi tu acasă,  că pentru totdeauna dorul o sa fie acolo.

Iartă-mă că nu mă mai iubești , că nu-ți mai pasă,

Că tot ce-a fost a fost și nu va mai fi vreodată

Noi, n-am fost predestinați să fim da’ n-am văzut

Iartă-mă că nu mai pot să te privesc că am ochii plini de dor și inima mă doare…

Iartă-mă că te-am durut că nu știu cum să-ți spun că n-am să te mai uit,

Iartă-mă că am vrut să te iubesc mai mult decât aș fi crezut că pot, dar n-am știut

Iartă-mă că nu m-am aruncat cu totu și n-am crezut mai mult în iubirea ta, că m-ai învățat să simt dar m-ai și rănit.

Iartă-mă că n-am fost tot ce tu ți-ai fi dorit, că n-am putut să mai rămân măcar un timp…

Iartă-mă căci am lăsat iubirea noastră să se piardă,

Că nu mai văd nimic cunoscut în numele tău

Căci de mult nu mai suntem suflete pereche,

Iartă-mă că n-am putut să te mai țin , că trebuia să fie un “pe curând” dar din păcate-i un ,,adio “

Iartă-mă că orice lucru bun dintre noi nu a fost făcut să dureze,

Că sunt la capătul prăpastiei dar să nu-mi apari în față căci doar prezența ta mă dă pe spate

Iartă-mă că am lăsat tăcerea să își facă loc

Între noi, acolo unde cândva răsună doar iubirea.

Iartă-mă pentru cuvintele nespuse, că nu-mi convenea vreo secundă să te văd supărat

Că iubirea noastră s-a preschimbat în fum, lăsând doar amintirea ta

Iartă-mă că te-aș fi vrut pentru totdeauna și că mi-e greu să accept ca drumurile noastre s-au separat de mult

Că te-am pierdut , că te-am avut și că încă te văd în ochii mei

Iartă-mă că nu mai sunt , că nici n am fost vreodată

A ta si tu al meu, n-am fost a nici unuia nouă doar ni s-a părut.

– “representa los restos de un barco

o embarcación hundida, encallada o abandonada,

sin personas a bordo, que se encuentran

con frecuencia en el fondo de los mares

o cerca de las costas”

[…]

Mi mente perdida entre olas frías,

Mi corazón es hielo, con raíces tan profundas,

Intento recogerme, pero vueltas me confundan,

Pero mis piezas rotas se hunden y no las veía.

Es duro volver otra vez a la superficie,

Me entrego al dolor, que congele mis venas,

Lucharía más, pero ya no me quedan balas apenas,

Ni esperanza de encontrar mi playa en esta triste corriente…

Ni el sol calienta ya las olas,

Ni las olas me calientan las manos,

No fui tan fuerte, ni siquiera ahora, para ser honesto.

Como para no ahogarme en mis propias zonas.

No tengo barca de rescate ni salida,

No tengo brazos para nadar hacia mi casa,

Ni ojos para ver alguna luz que pasa,

Solo negro veo aquí, en el fondo, sin vida.

Am scris în sânge nu-n cerneală

Păcatul meu doar o greșeală

M-am rătăcit prin patimi și vină,

Și am pierdut latura divină

Cu mâini murdare și inimă de piatră

Mi-am pus credința-n lumea asta stricată,

Doamne iată-ne de tot căzuți

Că mai întâi de toate am fost doar încrezuți

Crucea Ta sfântă e singura punte

Din iad spre rai, de jos în munte

Un strigăt blând, un sfânt balsam

Poemul scris devine psalm

Pe altarul inimii zdrobite

Se aștern cu greu cuvintele grăbite

Ne plecăm frunțile cerând tânjind iertare

Nu merităm milă, dar Tu ești iertare

Din dor de cerul Tău și de iertare

Din rugăciune și chemare

De-am face toți un legământ

Căci Tu ești Viață, Iubire și Sfânt.

Am rupt din mine fericire să-ți fac ție lumină

Ți-am dat și ce n-ai fii cerut, ți-am dat un drum

Dar pe el în urmă tu ai lăsat mult praf și vină

Ai aprins un foc arzând iubirea lăsând doar scrum

Ți-am fost mierea ce-ți curgea prin vene

Ai fost ca un dar, și-ai fost blestem

Iar azi îmi scriu cu sânge rece doar poeme

Strigând în tăcere durerea de care mă tem

Tu să știi nici n-ai fii existat acum

Dacă-n mintea mea nu te-aș fii inventat

Și nici n-ar fii rămas doar un loc nebun

Nici drumul scris de până atunci, dezorientat

Dacă ai să alegi să te-ntorci vreodată

Să vrei să-mi ceri ce tu singur ai distrus

N-am să ți mai ofer ca altădată

Căci ale tale cuvinte m-au durut nespus

Mă-necam în propriile lacrimi din cauza ta,

Nu te mai caut îmi ești doar o umbră

Când noaptea se prăbușește grea,

Și rana mea tăcută tot mai adânc se-afundă.

Ceaiul nu mă vindecă, mă simt tot mai ratată.

Sunt fumată și-obosită, o speranță executată

Când inima mă rupe, pe cine să dau vina pentru rănile amare?

Unde-s avetizările de vătămare?

Fără instrucțiuni, fără scăpare, nu știu ce să aleg

Iubirea nu-i ceva ce trebuie să înțeleg

Iubirea este doar o promisiune care mă distruge și mă frânge

Doar o doză din ea mă constrânge

Iubirea-i ca o țigară, te omoară cu-ncetul

Rămân în mână doar cu pachetul

Ști că nu-ți face bine , dar mai vrei din ea măcar puțin

După atât timp ce rost are să mă mai abțin

Tot ce mi-aș fi dorit nu e ce-ai fi crezut

Aș fi vrut să mă ridici când am căzut

Ți-am întins mâna s-o apuci, greșeala mea…

Prezentul azi, mi-e o luptă pentru supraviețuire 

Când trecutul vrea doar să mă bântuie 

Totul pare o lume gri....trecătoare

Dar țin fruntea sus... vreau să vindec tot ce mai doare!

Să fiu din nou cum eram, o pată de culoare, de viață 

Să-mi dau și mie, nu doar celor din jur, zâmbete pe față 

În toată lumea de azi, ce se vrea tot mai tristă 

Vreau să fiu cea care speră, că iertarea și iubirea există!

Să uit de lacrimile amare strânse în batistă 

Așteptând zadarnic de la tine un "iartă-mă!"...un semn,

C-o să-ntelegi într-o zi că te respiră un suflet

Ce cu tăcerea, l-ai făcut de respect, să fie nedemn.

Să șterg vreo urmă de regret și orice tristă amintire, de la tine,

Să pot privi din nou cu soare, în viitor

Să înec în zâmbete durerea despărțirii 

În lumea asta tristă, gri..să trăiesc din nou, o viață în culori!

Și de va fi trecutul să-ncerce să m-apese

Cu-al despărțirii noastre peisaj decolorat

Am să-i interzic sufletului să îi mai pese

Nimic nu are să se schimbe și tot ce a putut, deja... a dat!

Moșule,ce faci ești,bine?..

Mă opresc iar pe la tine,

Să -mpart plictisu-n jumate,

Să te slujesc ca și la carte..

Ce poftești la prânz, bătrâne;

Oare cum e vremea mâine;

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic -tacul vieții.

.. Radioul sună în surdină,

Tu sorbi din cana ta plină,

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe...

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran,

Tastezi cu patos și elan..

Nici de cină nu te -atingi

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i țelul tău, sărmane 

 ,Nu sa te vaiti la icoane.

C -ai fost bătut de soartă,

Să te usuci că și o plantă,

CĂ șezi în scaun, osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă,

Lampa să ți o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te -njură...

În palma ta se leagănă speranța,
Ca un izvor ce curge către zări,
Iar gândul tău îmbracă-n dor distanța
Și naște liniști peste depărtări.

În glasul tău se-adună marea toată,
Cu valuri dulci de vis și dăruire,
Iar inima, de cer e luminată,
Își scrie taina-n dor și nemurire.

Femeie, ești un templu de tăcere,
În care ard lumini de rugăciune,
Din umbra ta se naște mângâiere
Și pacea lumii prinde rădăcină.

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Mă uit pe drumul lung pustiu
Care cândva, era plin de lume,
Iar eu copil, fără încălțăminte
Colbul ridicam, 2 m...

înălțime. 

Din când în când, doar auzeam
Cum mama mă striga la poartă,
Să trec în curte... c-o fac de râs
Și-i e rușine, de cei ce-o

...ceartă.

Pentru un timp, eram cuminte
Dar repede uitam de urechială,
Și o țâșneam pe vale la scăldat
Iar seara, iarăși...o chelfăneală.

Și-acum parc-o aud pe mama
Te spală, mâncă și... la-nvățat,
Că toată ziua, doar ai hoinărit
Iar cotețul a rămas

...necurățat.

Printre sughițuri și smeorcăieli
Înfulecam, că foamea era mare,
Și-apoi cu mama la lampa oarbă
Citeam, scriam și, iute la culcare.

Astfel, s-a petrecut copilăria mea
Cu bune, rele, împliniri, dezamăgiri,
Pe care o regret... că nu se-ntoarce
Iar praful ridicat, e doar, în amintiri.

Trag poarta și cu zăvorul o închid
Că nimeni nu mai stă în astă curte,
Toți am plecat, la cimitir și-n lume
Nimic nu-i veșnic și zilele prea scurte!

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.