Dulce-i somnul!

Gându-mi fuge tot la tine

Nu știu cum să mi-l opresc,

L-aș trimite-n altă parte

Dar nu pot, că te iubesc

Mintea-mi spune nu e bine

Să-ți pierzi timpul prețios,

Inima mereu mă-ndeamnă

Luptă și-ai să fii victorios

Noaptea îmi pun capu-n pernă

După ruga sfântă ce-o rostesc,

Somnu-n-târzie să mă cufunde

Iar eu perna udă...o mototolesc

Dar nici somnul nu mi-i lin

Că-mi apari în vis tot timpul,

Unde ne iubim fără-ncetare

Și galant îți mângâi chipul

Dar cum visu-i doar visare

Mă trezesc și îmi lipsești,

Și mă-treb oare e bine?

Când tu inimă...mințești?

Cred că lupta e pierdută

Dacă mintea-mi folosesc,

Geaba-i viața pe pământ

Să trăiesc, când nu iubesc

Inima e cea ce-mi spune

Mintea nu crede-n iubire,

Dar eu simt că pot cu ea

Legământ să fac ca mire

Minții îi voi cere să m-ajute

Inima să-i frâng, s-o cuceresc,

Că nu pot trăi în astă lume

Fără dragoste și fata ce-o iubesc!

Mă uit la tine azi, și-n viitor

Că tu-mi ești visul împlinit,

De-a fi soție și iubita vieții

Și mama fiului ce l-am dorit. 

Cu tine îmi trăiesc destinul

Dat nouă pe acest pământ,

De Cel de Sus ce ne-a unit

Ca soți iubiți...cu legământ. 

Iubirea ne-a cuprins în mreje

Când toamna picura cu flori,

Iar luna ne-a luminat cărarea

Cu raza-i lungă, de după nori. 

Atunci și-acum e dragostea

Ce ține flacăra, vie, aprinsă,

Pe care unii, mult ar fi dorit

Să pâlpâie și poate...stinsă. 

Sunt fericit că-mi ești aleasa

Și-a mea poveste, de povestit,

Iar celor ce nu cred în basme

Le spun că-i vremea...de iubit!

Nu te mai văd pe strada mea

Să îți admir făptura ta divină,

De care sunt atât de fermecat

Chiar dacă ești doar o străină

Era o vreme când te vedeam

Și dimineața și pe-nserat,

Plutind ușor cu pasul legănat

Cu păru-n coc și elegant legat

Nu știu dacă cândva vei reveni

Să pot să văd ce n-am putut uita,

Și nici dacă cumva curaj voi prinde

Să te invit și să flirtăm la o cafea

Până vei apărea sau nu pe stradă

Voi pune rând cu vers pe o hârtie,

Și-l voi ruga pe bunul Dumnezeu

Să mă inspire să-ți scriu o poezie

Știu cum voi începe prima strofă

Că a trecut pe strada mea o fată,

Și-am să închei precum povestea

A fost tare demult...a fost odată!

Copile, tu, casa ne-ai umplut de bucurie
Când Domnul ni te-a dat, pe astă lume,
În luna Mai, când verdele încântă ochiul
Știind, că-avem urmaș, l-al nostru nume.

Așa, mama-mi zicea când mă creștea
Și mă-nvăța, cum să mă port în viață,
Să fiu cinstit și să urăsc ce e minciună
Și rugă să înnalț, în fiecare dimineață.

Era atât de simplă și fără multă carte
Dar cu credință și dragoste adevărată,
Era pe câmp și-apoi se întorcea acasă
Mâncare să avem și casa să-i fie curată.

Erau pe-atunci, nevoi și multe lipsuri
Dar oamenii purtau respect și omenie,
Se ajutau, unul pe altul, necondiționat
Și rar vedeai că-și poartă... dușmănie.
..........................
Timpul s-a scurs și nu mai sunt copil
Și un bătrân, ce ani a adunat în spate,
Părinții i-am pierdut și trist mă simt
Sunt muritor și, trecătoare-s... toate!

E toamnă și eu mă plimb pe-alei

Pentru că vreau să-mi amintesc,

Cum noi demult ne-am cunoscut

Și când am spus întâiul..te iubesc

Pașii mă duc conduși de minte

Prin locuri pe unde ne plimbam,

Și ne țineam noi strânși de mână

Iar eu timid o poezie-ți recitam

Privirea mi-o îndrept spre bănci

Unde adesea noi doi ne-am așezat,

Degeaba gândul îmi fuge în trecut

Când văd și simt că totul e schimbat

Și cum să fie azi cum era altădat

Când ani s-au scurs cam patruzeci,

Doar teiii au rămas și par să spună

Că ne-așteaptă pe aici și la optzeci

Din nou o strâng ușor de mână

Pe doamna ce-mi este azi soție,

Îi simt căldura și toată nostalgia

Iar eu recit din nou aceeași poezie

Nu ne întoarcem și mergem înainte

Spre locul unde savuram o prăjitură,

Aici nu mai găsim cofetăria noastră

Și un local unde servim noi o friptură

Abia acum ne-ntoarcem la mașină

Și ne oprim din drum la mica florărie,

De unde cumpăr un buchet de flori

Și scriu pe panglică...te iubesc Mărie!

E seară și abia aștept să vii

Să te așezi aici la masa mea,

Iar eu îndrăgostit să-ți spun

Că lângă mine a căzut o stea

De când ai acceptat dorința mea

De-a ne-ntâlni pe seară la cafea,

Orașul l-am călcat în lung și-n lat

Să caut cea mai frumoasă cafenea

Localul l-am ales cu mare grijă

Să pot să stau afară pe-o terasă,

Sub cerul înstelat, lâng-o vioară

Ș-un menestrel ce cânt revarsă

Ce flori să iau mi-a spus colega

Și care este culoarea preferată,

La cer am apelat să țină ploaia

Ca noi s-avem o seară minunată

La ora stabilită, am fost la ea

Și tare mândru flori i-am oferit,

La schimb mi-a dat un mic sărut

Pe care niciodată n-am să-l uit

Cuvinte, nu am avut prea multe

Și doar am îngânat să mergem,

Privirea mi s-a dus spre ochii ei

Și am simțit cum ne-nțelegem

Ne-am așezat la masa rezervată

Și eu doua cafele-am comandat,

Și-n timp ce savuram aroma lor

Arcușul pe vioară ne-a încântat

De sus ne lumina steaua polară

Și de pe carul mic ne îndemna,

Să punem ani iubirii noastre

Și să urmăm ce spune inima

Îndemnu-acum, e visul împlinit

Și noi am devenit prieteni buni,

Iar mai apoi uniți prin jurământ

Si azi inel de-argint avem la mâini

La masa cu noroc am revenit

Mereu să ne trezim la o cafea,

Până ce cineva ne-a anunțat

Patroana a plecat la cer..și-i stea!

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La lezione sul cubo

Si prende un pezzo di pietra,

scolpisce con uno scalpello di sangue,

brilla con gli occhi di Omero,

è raschiato con raggi

finché il cubo non esce perfettamente.

Dopodiché baciano il cubo innumerevoli volte

con la tua bocca, con la bocca degli altri

e soprattutto con la bocca dell'infanta.

Successivamente viene preso un martello

e all'improvviso un angolo del cubo si sgretola.

Tutti, ma proprio tutti diranno:

- Che cubo perfetto sarebbe stato

se non avesse avuto un angolo rotto!

Oare-am mințit din nou aseară?

Când întrebat am fost de unde vin,

Nu am putut defel răspunde iară,

Trădat am fost de...mirosul de la vin

M-am strecurat ușor spre dormitor,

Să scap de hainele cu miros de fum,

Și conștient că mă întorc la vorbitor,

Răspuns să-i dau, nu mâine și acum

Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,

Am încercat să explic pe ton redus,

Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,

Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus

Tot timpul, ne punem întrebări,

Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,

Iar viața-i plina de multe provocări,

Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri

Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,

Să nu aluneci de pe calea dreaptă,

Și totdeauna să-ți aduci aminte,

Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,

Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,

Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,

Să văd verdeața și, măreția florii

Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,

Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,

La toți, la toate, fără deosebire,

Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire

Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,

Pe care-l rătăcește-n viață, omul,

Și se abate, de la cararea dreaptă,

Călcând voit, pe partea-ntunecată

Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,

Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,

Raceala dintre noi, s-o transformăm,

În dragoste, iubire, și-n pace să visăm

Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,

Și-un câmp întins și, colorat de flori,

Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,

Și binecuvântare.....printre oameni

Am scris de apă, lumină, foc, pământ,

Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,

Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,

De către Cel de Sus, Păstorul blând!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Copilărie, draga mea 

Te-aștept să vii la mine;

De ce-ai plecat așa devreme 

Fără să-mi spui 

Cuvânt de despărțire?

Te tot aștept și nu mai vii 

Mi-e dor, mi-e dor de anii tăi

Ce au trecut atât de repejor 

Fără să-mi lași

Un gând de dor.

Mai vino iar la mine înapoi 

Să văd frumoasa viață,

Ce eu la școală-ades plecam 

Voioasă...dis-de-dimineață.

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.