Deleted

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025

Într-o solniță hazlie

S-au gândit acum să stea

Boabe mici și colorate

Printre sarea cea de nea

Dar văzând că nu-i de şagă

Se gândeau acum deodată :

-Cine o să ne mai ia?

-Să ne pună laolaltă

-În pipernița cea mică 

-Unde ne-antrenam cândva

-Să dăm gust de catifea

Doar că ele nu știau 

Când mâncam adesea boabe 

Gustul lor de catifea 

Era tot ca cel de ace..

Ce pe limbă ne-nțepa

Marius Ene, Polonia, 06 Februarie, 14:45

Doamne, de ii certi pe unii, 

Fa-i sa simta ca-s copii

Sa-si revina-a doua zi,

C-au gresit, si-or s-o mai faca

Pana ce or sa Te vada.

Nu le lua speranta toata,

Nu ii pierde, nu le lua

Tot ce ii mai tine-asa

O zi, doua, poate trei

Poate cativa ani, de vrei

Sa se bucure de ei

De ei insisi si de cei

Far' de care nu sunt ei

Ca s-or duce in desarta,

Si-i pacat de viata, toata

Viata celor ce le-ai dat'

Sa se simta impacati, 

Impliniti si bucurati

Ca-s iertati, si ca-i mai ierti

Sa se curete de ele, 

De pacatele mai grele

26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia

Cândva sau niciodată 

E semnul lor de lene vie

E crezul lor în stare pură 

E clasicul "vom face nouă"

Dar niciodată ție!

Demagogie perfidă 

Și nu doar, e-atât de îmbâcsită

Am înțeles târziu și totuși devreme

La cât de amețitor de iute

Politrucii vieții risipite 

Au semănat doar secetă

Valorilor, de teamă să nu vie

Să le dărâme lor imperiul

Ce astăzi, emblematic 

Se zbate încă-n nepăsare vie

De ieri, de azi și vesnic mâine

Ce rasă, ce neam, nevrednic de-avuție!

Marius Ene, Polonia, 16.05.2024

Pe aparente drepte cărărui 

Am început a socoti

Că este bine să nu mergi

Pe urma vechiului a fi

De poți opri procesul Lunii

Şi al Pământului aievea,

Înalță-mi către Soare denii

Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia

În sensul acelor de ceas apar

Diluvii nemiloase ce ies la suprafață 

și cad nemiluit într-un adânc hotar 

Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață 

Acum poți reporni din nou

Întregul Univers minuscul înțeles

Cu fiecare pas ce poartă un ecou

Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou

Marius Ene, Polonia,  25.03.2025

Ne e mut sufletul de zâmbete

Zâmbete celeste, suflate de copii

Pe-ale noastre frunți bătătorite 

De paradigme tot mai încâlcite 

Uităm că suntem toți copii!

Ei sunt speranță, ei sunt rouă

Ei sunt astrele-aurii

Ce dau nouă, norilor, răgaz

Să scuturăm atâta ploaie

Povarnic suntem încărcați

În simplitatea lor zeiască, reușesc

Cu un surâs încântător să ne privească

Neîncetat cuprinzători ne întăresc

Ne readuc copilăria noastră cea primară

În felul lor platonic, ce mult ne înfloresc !

Marius Ene, Polonia, 01.06.2024

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai

spre liniștea aia care trebuie să vină natural.

aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog

să mă ia cu el la un sake,

cu condiția să mă învețe cum să îl beau.

gândurile îți dau ideile;

tu iei ce-i mai bun din ele

și le dai mai departe ca un Sisif

inconștient și bine intenționat,

cu conștiința neîncărcată de

bolovanul care vine

— inevitabil —

să te îmbrățișeze călduros.

Viața întreagă e o  poveste

Pe care unii vor s-o spună,

Iar alții vor s-o  țină ascunsă

De oameni și a lor minciună

Viața e un izvor de apă

Ce curge lin fără-ncetare,

La fel se scurg și anii noștri

Ușor, ușor  pân'la plecare

Viața e lupta permanentă

Cu cei din jur și tine însuți,

Iar răul lumii îl poți răpune

Când niciodată nu renunți

Viața e-n trupul tău de lut

Ce nu o cumperi de la piață,

E sufletul ce ți-l dă Domnul

Curat să-l ții, lumină-n ceață

Viața ți-o dăruiește mama

Încă de când în pântec ești,

Apoi ea pasul ți-l veghează

Pe unde calci să nu greșești

Viața e firul încurcat de ață

Ce mult nu ține și se duce,

Așa că zboară Sus cu fapte

C-aici rămâne..un nume pe o cruce!

Sentimente, cifre, ganduri

Vorbe, numere si lacrimi

Calculezi acum prin randuri

Rezultatu-a multe patimi.

Scheme mari, proiecte, planuri

Pe hartie puse toate

Dadeau bine, mari elanuri

Pareau bine calculate.

Si-ai tot scris si-apoi ai sters

Insistand in ce nu stii

Crezand ca le prinzi din mers

Au ramas doar datorii.

Socoteala nu-i a buna

Tu ai investit doar bani

In pereti si-n armatura

Ai pierdut mult prea multi ani.

Timpu-ncet trecu subtil

S-au acumulat dureri

Viata ti-ai pus in declin

Nimic plus, ci doar scaderi.

Acum nicio socoteala

Nu da-un rezultat dorit

Ai atins multimea vida

Cand visai la infinit.

Miriam - Doua Umbre

30.08.2025

#DouaUmbre

Presimt secretul ce stă ascuns

în aripile tale de nepătruns.

Zborul cu viteza unei stele căzătoare

mă face ascuns printre norii călători

Valurile mării ating țărmul

cu puterea aripilor în zbor.

Cascada iubirii,

care nici o tornadă

nu poate să o doboare.

Din fire de apă colorată,

roșu aprins pus pe inima unui Cupidon

ți-am croit destinul,

săgeata iubirii aruncată în marea inimii.

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.