Nu totul e iubire

Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?

Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...

Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...

Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...

Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...

Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...

Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite... 

Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...

Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?

Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...

De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă  iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online Nu totul e iubire

Data postării: 28 iulie

Timp de citire: ~6 min.

Vizualizări: 22

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Secretair-ul din colț

Seara cobora încet peste cameră, iar lampa cu abajur de sticlă gălbuie ca mierea, își împrăștia lumina moale ca o amintire care nu se lasă uitată. Pe scaunul cu spătar sculptat mă aștepta hârtia albă, întinsă, curată. Am așezat pensula de caligrafie pe suportul ei de porțelan, apoi am deschis sertarul secretair-ului. Mirosea a lemn vechi și a cerneală uscată, ca o promisiune a tăcerilor de altădată.

Am început să scriu cu caligrafie chinezească. Fiecare semn se năștea încet, dintr-un gest calculat, o respirație, o clipă de echilibru între aer și cerneală. Lemnul vibra sub încheietura mâinii, ca și cum mobila ar fi recunoscut gestul scrisului. Nu scriam un text, ci o stare.

Cerneala curgea greoi, scrijelind hârtia subțire, ca o umbră vie. Simțeam cum fiecare linie trasată cu vârful subțire al pensulei, poartă în ea o parte din gândurile mele, dar și ceva nespus, ceva ce doar tăcerea putea înțelege. Între mine și hârtie se năștea o punte, un fel de dialog tăcut, în care literele deveneau oameni, iar semnele, amintiri.

Pe pervaz, o bătaie ușoară a vântului mișca perdeaua. Camera părea un templu mic, în care secretair-ul era altarul memoriei mele. Acolo, între sertărașe și tăblia rabatabilă din lemn, parcă adunam frânturi din mine: un vis, o scrisoare neterminată, un nume scris odinioară cu tremur.

Scriam fără grabă, ca și cum timpul s-ar fi topit în cerneala aceea neagră. În jur, totul tăcea. Doar lampa respira ușor, iar lemnul secretair-ului îmi răspundea trosnind lin, cu un foșnet aproape omenesc, ca un oftat vechi:

- Ce scrii?
- Un text caligrafic chinezesc, îi răspund eu din inerție, surprins de-a dreptul că tăcerea putea fi atât de ușor frântă.
- Și ce zice textul?
- Zice așa:

"În vreme ce recit un poem singur, sub lumina lunii... 

mireasma florilor de prun se strecoară în veșmintele mele. 

Un caleidoscop de fluturi își ia zborul în așteptarea primăverii."

- ...
- Ce zici, ți-a plăcut?
- Da, mi-a plăcut! M-a făcut să-mi doresc să fiu un fluture!

Am zâmbit în sinea mea, lăsând tăcerea să se reinstaleze în toată încăperea. Da, și mie mi-ar plăcea câteodată să fiu ca un fluture, să zbor lipsit de griji, așa cum îmi zburau de ușor gândurile, în fața liniilor întortocheate ale literelor chinezești. 

Am strâns pensula, am suflat ușor peste hârtie și am lăsat-o să se odihnească. Cerneala se usca lent, ca o tăcere ce se așază peste lucruri. M-am aplecat asupra secretair-ului și am trecut cu mâna peste lemnul lui cald, neted pe alocuri, zgâriat în altele — semnele atâtor seri petrecute acolo, între gânduri și tăceri.

Afară, noaptea își întindea vălul catifelat de albastru peste toată suflarea. Lampa încă ardea slab, dar lumina ei părea obosită, așa, ca o inimă care se pregătește de somn.

Textul meu era gata. L-am așezat pe sulul de mătase bej și încântat de rezultat, am făcut un pas înapoi. M-am așezat în tăcere și am privit sulul de mătase, întins ca o promisiune împlinită. M-am gândit că, poate, peste ani, cineva va deschide secretair-ul și va simți același miros de lemn vechi, descoperind urmele unei seri ca aceasta — în care s-a scris, în liniște, despre fluturi, despre primăvară și despre dorința de a zbura.

Apoi am stins lampa. În întuneric, secretair-ul a rămas acolo, păstrând în esența lemnului său povestea mea mică, de-o seară.

Mai mult...

TE PLÂNG...

    Te plâng cu dor, 
    Mi-e dor de tine dragă, 
    Sărutul tău pe care îl ador 
    Cu gust de soare şi de fragă…
    
    (or nu mi-l dai 
    or dă-mi-l iară, 
    ca pe o zi de primăvară) 
    
    Te plâng şi-s trist, 
    Tristeţea mă-nconjoară, 
    Cu lacrimi grele de-ametist 
    Ce inima-npietrită mi-o-nfioară... 
    
    (ca pe un strigăt 
    de cocor, 
    frânt în lumina unui nor) 
    
    Te plâng din nou, 
    Şi nouă mi-e mâhnirea, 
    Topită-n vorbă de ecou 
    Neţărmurită mi-e nemărginirea... 
    
    (neterminată-i 
    umbra ta, 
    eternă rană-n mintea mea) 
    
    Te plâng cu-amar, 
    Amară mi-e iubirea, 
    Ce-mi face viaţă un calvar 
    Şi-mi rătăceşte-n gol privirea... 
    
    (fără speranţa 
    vreunei stea) 
    
    Te plâng final, 
    Sfârşit mi-este destinul,

    Ca ţărmul unei mări fără de val
    Pe care nu mai zboară nici delfinul... 
    
    (te plâng 
    pe aripi de coral) 

Mai mult...

EU ŞTIU...

    Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 
    Şi ochii tăi ca două perle mari, 
    îşi vor întoarce strălucirea,
    Spre alte mări, spre alte zări...
    
    O, Toamnă, tu cu frunza lină,
    Mi-ai fredonat aseară în grădină,
    Un cântec, despre vara ce-a trecut prin mine, 
    Ca un preludiu scurt, la o poveste de iubire...
    
    Dar, ştiu că Iarna va veni,
    Cu răsuflarea ei de gheaţă,
    Şi tot alaiul tău de frunze va pieri,
    În drumul meu... rămas o vreme fără viaţă...

Mai mult...

SONETUL PELERINILOR TÂRZII...

    Ridicaţi spre cer pocalul, 
    şi sorbiţi pân' la final, 
    elixirul tinereţii cu al roşului rubin, 
    după care-acum suspin!
    
    Haide, vino, dragă fată, 
    şi-mi aşază iar pe masă, 
    la o singură lumină, 
    tremurată de de feştilă, 
    un festin, 
    pentru-n pelerin, 
    călător pe-ntreaga mare, 
    cu sufletul în declin.
    
    C-am venit, cu mic, cu mare, 
    de la mare depărtare, 
    să-ţi punem o întrebare:
    "- Mai ai vinul spaniol?"
    
    Uite, am ridicat paharul,
    transparent, murdar şi gol, 
    şi aştept să fiarbă-ntrânsul, 
    elixirul cel creol...

Mai mult...

ŞI TOTUȘI...

    Şi totuşi, în mine, 
    a murit ceva...
    Ceva asemănător cu un fluture 
    care nu va mai zbura niciodată...
    
    Pe nici o rază de soare...

Mai mult...

O zi

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Lupul şi Ogarul – Fabulă

Pe când musca motete

compunea la gazeta de perete,

auzit-a o curioasă poveste

de la vânzătoarea de bilete.

Cică-a fost odată ca niciodată,

pe când lupii rătăceau în haită

într-o țară mare, cu multe izvoare,

râuri și livezi în floare

un lup brumăriu și un ogar,

cu o minte…vai ! de cioflingar.

 

Așadar, copii, dacă în mod fericit,

fiecare locul și-a găsit,

povestea noastră poate începe

pe îndelete; păţaniile nemaiîntâlnite,

și nemaipomenite să-și depene.

Căci noi nu suntem de când cu soarele,

ci suntem de când cu minciunile.

și minciunile, uneori, sunt bune…

dar numai în a basmelor lume.

 

Când umbla prin păpădie,

musca cu baston și pălărie,

pe același drum ce cotea…

slăbănog şi şchiop mergea

de cu zori şi până–n seară

un lup solitar care abia se târa !

Drum lung străbătut-a lupul pocit,

plecat de la sat, spre oraşul râvnit.

Acolo toate dobitoacele alergau

în sus și-n jos mergeau

cu chef de râs şi de joc

în căutare de fericire ș-un sac de noroc.

Toate doreau să-și găsească un loc

comod, într-un astfel de „mitoc”.

Căci visul lor, era acel vis jivinesc

în care poamele și noaptea strălucesc.

 

Citiseră undeva că orașul era sfânt

și țâșnea din nori și pământ

lapte, ambrozie, miere,

vorbe dulci de mângâiere,

dorinţele jivinelor văzute,

cât și a celor nevăzute.

Și lupul ori de câte ori citea,

de bucurie în sus sărea :

Ce comedie! curată nebunie…

Stă pământul şi ne-mbie

cu hrană şi apă vie.

Nici mie nu-mi vine a crede

această fantezie aşternută pe hârtie.

 

Răsturnat cu ceafa-n sus,

dormea lupul, dormea ​dus.

Căci mergând în jos, alergând în sus

s-a rătăcit și urme de oraș nu-s.

El care, până la-ntâmplarea

cea cu „ mutarea”,

gustul ce-l poftea se și împlinea.

De toate vâna

și mânca, se înțelege,

cât nouăsprezece

îi tot fredona în pântec

foamea ca un cântec.

El de două nopţi în gură,

nu luase o-mbucătură.

Zilele-i erau amare

ca un copac fără floare.

 

Tot atunci, dintr-un frunziș,

uite-așa ieși pieziș

un ogar cam bun de gură,

plecat de pe bătătură.

 

–– Frate dragă, bun găsit !

Încotro, așa grăbit ?...

Și de ce te uiți așa ?

Parcă îmi ascunzi ceva ...

 

–– Ăăă... bâlbâind ca struna veche

ogarul, zise mai pe îndelete:

La Mecca, la Mecca! plecat-am eu.”

La Mecca!”...zicea el mereu.

Dar deodată, cum să-ţi zic,

nu s-ar fi întâmplat nimic

dacă pe cărarea cu iarbă deasă,

vântul să nu îl miroasă,

zorile să nu îl vază,

vru norocu-n drum să-mi iasă :

Legată de o tilincă,

am găsit chiar o turbincă !

M-am uitat la miază-noapte și la zi-amiază,

și nimeni nu ședea de pază.

Mi-am pus dar laba pe ea,

și acum este a mea.

 

–– Ca în basme românești.

ogarule, să trăiești !

Ai pus torba-n tărăboanţă ?

să o cari singur acasă…

–– Vai de mine, vai de mine !

astfel de turbincă mare,

mare cât un drob de sare

nici nu mai văzusem încă :

nu puteam s-o duc în cârcă.

Şi turbinca, ia aminte,

îndesată-i cu plăcinte !

Alivenci apetisante,

făcute cu unt și lapte,

copănele moi, pufoase

și pârjoale delicioase.

Ba și brânză, niște caș

Mămăligă, colţunaș

cu aromă amețitoare,

de popcorn tăvălit în sare

Desert de găluşte coapte

și-o cofa plină cu lapte,

sarmale în foi de viță,

și fondante cu alviță

toate numai bunătăți

merișoare în bucăți.

Sunt ogar ce-și știe locul,

acum mă găsi norocul

 

Lupu-i gata să leşine,

apoi zise pentru sine :

Ogarul... este câine măricel.

Ce-i altfel ? Tot ce idiot este de fel

Ce-i al tău e și al meu.

Ce-i al meu, e tot al meu !

–– Dar turbinca nu-i cu tine,

Eu cred c-ai ascuns-o bine !

Vai de mine şi de mine !

să nu mă faci de ruşine…

 

–– Fii pe pace ! N– am lăsat-o prea departe,

Iaca, doar un drumeag ne desparte !

Pân-la ea pasu-i uşor

un’- doi- trei într-un picior.

Pe cărarea care duce

până la vechea răscruce

cu teiul uscat, subţire

cu crenguțe ca de fire.

 

–– Aş merge… și eu ! zise lupul…

–– Să mergem ! zise ogarul.

Haide, vino, măi fârtate

ș-o-mpărţim pe jumătate !

 

–– Cum să nu ! Lupul, zvârli la-ntâmplare

rufele întinse la soare,

și s-ar duce s-ar tot duce

turbinca doar s-o apuce.

Dar uite, nu-i ştie locul

iar ogarul, arză-l focul !

sta ca un marinar la pupă

privindu-l ca printr-o lupă.

 

Au tot mers și-au mers pe cale

Pân-ce noaptea se prăvale,

pân-ce-n vîrfuri de nuiele

veniră vreo șapte stele

Oh ! dar când îi fu dat să vadă

lupului râvnita pradă,

deveni mare pohoț

deprins la aşa negoț.

–– Stai ! o să le-mpart eu,

am și eu cuvântul meu

Ce rost are

să o cărăm în spinare ?

Hai mai bine, colea-n drum,

și să o împărţim acum !

Iar cât timp eu parte fac,

stai de pază sub copac !

Tu te uită... nu cumva

să se-arate careva,

să ne tulbure încât

c-o să ne lungim de gât !

 

Ogarul, un gură cască,

nu-i copil să nu-l cunoască,

Cum căsca ochii la el

şi îl auzi astfel,

zise : da! uite aici,

să facem aşa cum zici !

Că eu gândind, observând,

pe legea mea, nu mă vând !

Dar cuprins de somn în gene,

nici că nu clipea de lene.

Sub copacul uriaş,

doarmea ca un copilaş.

Slobod un purice pui,

ce umbla tehui, haihui

pe coada, pe coama lui

nu mai știu la care ceas,

îl pișcă direct de nas.

––Măi, dar mult am dormit,

ori pureci m-au ciupit ?...

Hei tu? n-ai sfârşit cu-mpărţeala

că burta mi-e alan-dala

şi după cum văd eu bine,

trecură trei ceasuri pline...

 

Lupul, modulându-și chiar în ton

vocea c-un diapason,

trecu iute la atac

cu laba ţinând de sac :

–– Haide, vino! Te aşteaptă,

uite acilea, partea-ţi dreaptă !

 

–– Hm, desaga e... ce scofală ?

că din plină iaca-i goală

Din mai ditamai copanul,

mai rămase doar ciolanul.

Sarmalele ?.. Și dumnealor

au pierit cu frunza lor.

Din colţunaşi, cum să spui ?

Nicio fărămiţă nu-i.

Urdă-a mai rămas să zic,

mai puţin decât nimic.

Pentru tot ce a furat,

ogarul l-a întrebat :

–– Ce eşti lupule? Geambaş ?

că din sac tot îmi furaşi !

 

Bătu-te-ar oarba, băiete !

mâncași totul pe-ndelete...

Tu cu plinul,

eu cu golul ?
Din tot soiul de bucate,

tu chiar le mâncași pe toate !

Asta e -mpărțeală bună ?

Sunt flămând, mă uit la Lună…

 

Însă lupul sus susține,

că-a-mpărțit foarte bine:

Cum erau aşezate ?

Unele erau stricate

Numeri drept, dar iese strâmb.

Pui fasole, culegi porumb.

Cine doarme, nu mănâncă ce gândeşte,

el mănâncă ce găseşte.

–– Să mă bată Dumnezeu

de-oi fi luat mai mult eu.

E vina unui arici,

care a venit aici.

Ariciul e vinovat,

eu așa am constatat

el pe mine m-a furat.

 

Vrând cu el chiar să mă pui

el mă-nțepă cu un cui

Iar când l-am încălecat

desaga mi-a apucat...

Dar nu trebui să mă cerți,

că mă înțepă în țepi !

Când mi-am revenit niţel

Ţac–pac, m-am dus după el.

 

Și fugi ! fugi ! coboară urci!

El a luat-o către turci….

 

–– Jură-mi că a fost arici !

Jură-te aici !

 

–– Dar nu am în faţa mea

nimic să mă pot jura !

 

- Destul!

Destul.

Găsesc eu, p-aici, ceva !

unde să te poţi jura.

Și fără zăbavă găsi în răsură

o fântână…Uite! Coboară și te jură!

–– Nu-i departe colea-n vale,

tocma-n potecile tale;

Ciutură cu turla subțire

curată ca o mănăstire.

 

Lupul, e acuma gândui şi norocul.

De părere bună nu-l încăpea locul:

Fii în pace !

Nimica nu îmi va face,

Multe în zilele mele

le-am trecut eu prin măsele!

 

Te-nşeli lupule, el zise,

Mie-mi pare că-mi spui vise,

dar vei vedea tu acuma

cum ţi se termină gluma,

 

Hoţ și încăpățânat,

prefăcându-se îngenuncheat,

lupul repede se duce

dar abia a dat s-apuce

laba pe cruce să pună

şi abia un ,, eu mă...” să spună

când s-a văzut îndată
prins în cursă şi deodată
se zbatu în sus şi-n jos,

dar nu-i mai e de folos.

Atunci gura îşi deschise

şi către ogar el zise :
–– Am păţit-o ! Iacă, mor !
Zbiera el tânguitor.

 

–– Hei, lupule, ce e asta ?!

Vezi cum te-a lovit năpasta ?!….

Ţi-a mers bine când ţi-a mers,

dar acum singur te-ai șters.

Gândeai că hoţul e sfânt,

ușor ca un pui de vânt

Trăieşte lupule la Paşti

De-acuş doar iarbă o să paşti.

 

––Stai frate, nu mă răpune,

la pedeapsă nu mă pune

că eu vinovat nu sunt,

Ascultă de-al meu cuvânt !

 

Auzind acestea îl luă de coadă,

și după picior frumos mi-o înnoadă,

Și precum un paznic strâns îl ţine,

pentru că norocul doar odată vine.

C-are el o vorbă sfântă

care foarte îl încântă :

Să te-ntorci acasă cu desaga golă

este mare și neiertată greșeală.

 

Morala;

 

Omul, răul ce şi-l face,

nimenea nu i-l desface.

Mai mult...

Proiect de construcții plus câteva inepții în franceză

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Projet de construction et quelques bêtises

 

Cecilia et son mari envisagent d'emménager dans une nouvelle maison. Ils ont continué à rechercher sur Internet des annonces d'agences immobilières. En principe, ce qu'ils veulent n'est pas compliqué, un appartement avec trois pièces, deux salles de bains, un salon, deux balcons, parmi ceux découverts, qui n'ont ni murs ni fenêtres (car Cecilia aime s'asseoir au soleil, bronzer), une cuisine, mais aussi un espace de rangement pour les boîtes à chaussures. La plupart des disputes partent de cet espace de stockage, le mari de Cecilia n'est pas d'accord. Il pense que l'emplacement de ces cartons pourrait être directement sur le balcon. De plus, l'espace de rangement ne lui permettrait pas d'agrandir sa salle de bain avec un hamac. Pratiquement, l’homme veut une salle de bains à aire ouverte.

Ils regardent autour d'eux, cherchent des offres, ils en remarquent une plutôt avantageuse, un appartement de trois pièces comme ils le souhaitaient, mais pas dans le centre de la ville, mais quelque part à la périphérie, au nord-ouest de la ville. L'emplacement ne satisfera pas vraiment le besoin de soleil et de chaleur de Cécilia, mais que faire, on ne peut pas tous les avoir, il faut quand même renoncer à certains critères de sélection qu'elles auraient souhaité pour leur future Maison.

Ils y vont mercredi vers 9 heures du matin pour parler aux constructeurs. Mais dès l’entrée, Cécilia éprouve un sentiment étrange. L'homme lui demande pourquoi il ne serait pas bien de rester là. Elle commence par une série de raisons : que c'est loin de l'école maternelle du garçon, de ses cours de piano, de la mairie, du salon de beauté qu'il fréquente, de tout magasin où il pourrait faire ses courses.

A tout cela, le mari donne une réponse très "intelligente" :,, il y a les transports en commun". Cécile nerveuse :,, Alors tu ne vas pas m'aider à me déplacer d'un endroit à un autre ?".

Le mari de Cecilia a encore une phrase qui nous fait nous demander à quel point il est fidèle et dévoué en tant que mari : "Tu as un permis pour toutes les catégories, tu ne veux même pas vraiment rouler en scooter, il y a des taxis que tu peux appeler à tout moment. heure du jour et de la nuit." Cecilia est encore plus féroce:,,, tu sais quelque chose, j'ai eu mon permis pour moi, pour me montrer que je peux, quelle est ma faute si dans la circulation j'ai eu toutes sortes de cinglés, comme toi, qui veut vraiment me percuter ? J'ai peur de tant d'embouteillages. Le mari lui dit, d'une voix timide : "D'accord, je vais t'aider pour les déplacements."

Les choses se calmant pour le moment, les deux vont parler aux constructeurs. Ils leur donnent un plan de l'appartement, afin qu'ils puissent voir plus en détail tous les détails architecturaux. Le mari voit la salle de bain plus petite, dont il veut faire un espace ouvert. Cécilia commence, d'une voix critique et moralisatrice : "Je ne comprends pas pourquoi tu as besoin d'une salle de bain en open space ?" Où avez-vous déjà vu ce modèle de salle de bain ? Au bar?!!"

L'homme dit qu'il la veut parce qu'il a des idées innovantes, pas conservatrices, pour voir les choses unilatéralement comme Cecilia, pour avoir tous les murs bien disposés, un pour ne pas être incliné à 95 degrés et que le besoin de perfection de Cecilia l'encombre, le bloque , a l'impression que tout stagne à cause de ses préférences typiques.

Cécilia rougit, se tait, mais remarque des choses. Cecilia dit :,, Et il me semble qu'il manque tellement de choses, je ne resterais pas ici, c'est un espace vide."

Les constructeurs lui disent : "C'est vide maintenant, parce qu'il n'y a pas d'objets, on a à peine réussi à construire les murs, quand tu emménageras ici, tu verras que la maison va commencer à prendre forme, tu la décoreras à ta guise, la personnaliseras , et tout ça."

Cecilia parle à son mari, elle veut le convaincre de reporter le déménagement jusqu'à ce que son fils termine la maternelle car c'est un garçon très émotif et tout changement majeur pourrait avoir un impact désagréable sur ses résultats scolaires.

Le mari n'est pas d'accord, rejette la proposition de Cecilia et promet aux constructeurs qu'il emménagera dès que l'appartement sera construit, meublé, plâtré. Il accepte cependant que l'espace de rangement des boîtes à chaussures se trouve dans la salle de bain à aire ouverte.

Cecilia cède, elle voit qu'elle n'a de toute façon personne à qui parler, elle a une dernière demande avant de quitter l'appartement de ses grands-parents, à savoir : faire attention aux 20 tableaux de ses grands-parents, ne pas les perdre, les enfiler. Il ne leur arrachera pas le corps lorsqu'il les sortira de la voiture et les transportera à l'appartement. Il promet qu'il fera attention, qu'il ne les laissera pas tomber, ne les rayera pas, ne touchera pas la balustrade, etc.

Le jour du déménagement arrive, un vendredi, il n'a même pas récupéré le garçon à la maternelle, il n'a ni boussole dans son sac, ni cartes, ni l'application "Maps" installée sur son téléphone, il doit deviner où la nouvelle maison est. S'il réussit bien à la maison, sinon il dort dans la rue.

Les tableaux de Cecilia, les pauvres, trônent dans le coffre à côté de deux bouteilles d'eau Aqua Carpatica, un sac plein de boîtes de Cremșnit, un autre sac avec huit paquets de farine, un aquarium, je ne sais combien de boîtes de serviettes, de chiffons et tout ça.

Lorsqu'il les porte, il fait attention à chaque pas sur lequel il marche, mais comme il en a cinq dans une main et cinq dans l'autre, il gratte le cadre d'un tableau qu'il tient dans sa main droite. Cecilia ne se doute pas de ce qui s'est passé jusqu'à ce que son mari le cloue au mur. Cécilia, avec sa vision agile, son œil d'aigle qui remarque le moindre défaut à +1,75 dioptrie, voit l'égratignure. Il dit à l'homme : Demain, je veux que tu ailles au magasin chinois du petit marché et que tu achètes une monture neuve mais toujours dorée comme celle-ci. Je ne peux pas regarder ce tableau, vous l'avez gâché par votre insouciance ! » Et vraiment, quelle telle fortune était-ce ? C'était juste un tableau de chats à fourrure.

Le mari lui demande : "Mais ça ne se répare pas avec de la colle ?" Cécilia agacée par une telle ineptie, "Non, ça ne se répare pas avec de la colle. C'est rayé, il ne manque pas un morceau du cadre..."

Le mari réfléchit dehors aux paroles de Cecilia :,, Une femme qui ne sait pas non plus ce qu'elle veut, ne veut pas de colle, je lui donne des raisons de vouloir de la colle. " Et il passe à des actes encore plus courageux, brise l'aquarium en le coffre. Cecilia voit tout depuis le balcon, lui envoie un message au téléphone pour acheter également un nouvel aquarium au magasin chinois et éventuellement de nouveaux poissons à l'animalerie, pendant qu'elle s'efforce de réanimer tous ceux qui étaient dans cet aquarium, de les mettre au robinet, sous le jet d'eau et dans un vase de fleurs.

Ce qu'il faut faire? Le mari de Cecilia aurait dû savoir que « se dépêcher gâche le travail ».

Mai mult...

Anexa

Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.

- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!

- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.

- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!

- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.

- Nu, nu cred! Nu văd cum !

- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!

- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!

Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.

- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.

Era o sentință fără drept de apel.

- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!

Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.

- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!

- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!

Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.

- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.

Mai mult...

Începutul contează în franceză

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

Le début compte

 

Un début aussi dur que passionnant. Vous portez dans votre cœur un large éventail d’expériences, d’émotions, d’humeurs, de sensations. Beaucoup d'entre eux sont peut-être trop maladroitement rendus, exprimés, c'est comme ça maintenant. C'est une période de formation de compétences, de recherche, de découvertes, de révélations, d'apprentissage des erreurs et des échecs, des moments où vous testez davantage, où vous n'êtes pas convaincu de vouloir continuer ce que vous avez commencé. D'autres fois, nous savons qu'une nouvelle étape de la vie commence, que nous recherchons soit pour nous-mêmes, soit pour ceux qui nous entourent.

Quoi qu'il en soit, le début compte, imaginez un bon athlète, qui aurait participé à diverses compétitions et je ne sais quoi, y arriverait-il encore s'il n'avait pas de soutien, s'il n'avait pas le une chance pour trouver le coach selon son style d'apprentissage et ses besoins ? Non, absolument pas.

De la même manière, imaginons peut-être un nom de marque, aurait-il eu du succès, est-ce que tant de gens auraient acheté là-bas s'il n'y avait pas eu de soutien, de publicité, de promotions sur je ne sais combien de réseaux sociaux ? Non, bien sûr que non, le monde ne saurait même pas que cette marque existe.

Le début signifie le détachement de ce qui était avant. Cela peut être planifié ou non à l’avance, cela dépend de ce que nous voulons commencer. Si, par exemple, nous voulons nous inscrire à des cours de ballet, oui, nous pouvons planifier le début, même dans ce cas, ce n'est pas vraiment planifiable, si la monitrice ne revient pas du congé de maternité à la date fixée. Si nous sommes en congé maternité, l'accouchement ne peut pas être programmé, nous ne pouvons pas choisir le mois où nous allons accoucher, encore moins le jour, l'heure. Cela arrive momentanément. Ensuite, nous et l’enfant avons un début, un nouveau chemin que nous parcourirons ensemble. La façon dont nous voulons que l’enfant commence sa vie est importante. En tant que parents, nous pouvons choisir ce que nous voulons que l’enfant ait. Nous ne lui exprimons notre amour qu'en lui envoyant de l'argent et des colis de je ne sais quel jouet du pays dans lequel nous travaillons, mais pendant ce temps, un inconnu s'occupe de notre enfant ? Ne soyons pas surpris plus tard qu'il y ait des barrières, des contraintes entre nous et l'enfant. Le manque de proximité avec l'enfant et de communication avec lui a un impact sur son développement, car il ne se serait jamais senti désiré par lui. Il ne se souviendra que de ses parents biologiques, mais il ne les reconnaîtra pas comme parents au vrai sens du terme.

A l’opposé, il y a les parents qui choisissent de rester au pays. Demain donne naissance à des incertitudes, ce stress généré par les incertitudes, que nous imaginons nous-mêmes, se répercute sur l'enfant, si nous ne savons pas nous contrôler et le laisser faire ce qu'il veut. Ensuite, les parents deviennent irascibles, disent des bêtises, voire des bêtises, à l'enfant, à l'improviste. Nous accordons beaucoup d’attention à l’enfant dans la première partie de sa vie, car son esprit est comme une éponge. Absorbez tout, chaque mot, geste, ton de voix. À contrecœur, il s’appropriera ce début. Il prendra le relais, des humeurs, des pensées, des impressions, des attitudes. Ce serait dommage si cela se produisait. Il doit grandir magnifiquement à tous points de vue, car ses parents l'auraient fait passer par les meilleures écoles, par les meilleurs lycées, le collège tant rêvé et je ne sais où, ce serait en vain que il atteindrait la taille de 1,90, bien développé, athlétique et je ne sais pas comment, si à l'intérieur nous trouvons un mélange de traumatismes, gardés en nous, non réalisés dans le temps, non exprimés, non guéris. De l’extérieur, cela aurait l’air bien, mais à l’intérieur, on verrait qu’aucune âme n’a été mise dans sa croissance, car il lui manquerait certainement ce qui aurait le plus de valeur, la compassion et l’humanité. Quelle famille va-t-il retrouver à son tour ? Quelles générations résulteront de cette famille et ainsi de suite.

Il a besoin de la chaleur de l'âme, tout comme l'arbre, lorsque nous le plantons, en plus de l'arroser, nous veillons à ce qu'il pousse droit et épais, il a aussi besoin de la chaleur du soleil pour bien se développer dans tous les sens.

Parfois, le début peut signifier pratiquer un sport, faire du vélo, apprendre à cuisiner de nouvelles recettes, etc. Attention cependant, si vous choisissez d'apprendre quelque chose qui ne s'apprend pas simplement en regardant des vidéos YouTube et c'est tout, vous avez besoin d'instructeurs ou d'enseignants pour ce travail, essayez de chercher une personne qui a au moins la volonté minimale de vouloir comprenez votre désir d'acquérir cette compétence, votre motivation intrinsèque à devenir plus indépendante de ce point de vue, vos peurs, pour vous accompagner là où vous n'y parvenez pas tout à fait, pour surmonter cet obstacle ensemble. Sinon, vous souffrirez aussi, vous serez aussi rempli de frustrations, de nerfs que vous avez payés pour ce cours et le moniteur n'a pas de temps pour vous, il en a toujours d'autres, il les donne toujours la priorité contre vous, avec tout ce que vous avez aussi payé la même somme d'argent que les favorisés.

Ainsi que dans les classes scolaires, il existe la théorie des intelligences multiples selon laquelle il existe 9 types d'intelligence. Je ne sais pas pourquoi certains professeurs pensent encore que leurs élèves doivent être bons dans leur matière. S'il choisit de l'humilier publiquement devant la classe pour le peu qu'il connaît en mathématiques, alors il serait juste qu'après ce cours, il le finance, lui donne de l'argent pour aller à des séances de thérapie, pour guérir de sa peur. d'échec, d'anxiété entraînant des saignements de nez, des nausées, des étourdissements, des troubles du sommeil et du rythme cardiaque. S'il n'est pas bon en mathématiques, ce n'est absolument pas un problème, peut-être qu'il est plus expressif, meilleur en peinture, en percussions, en langues, en sport, dans d'autres matières. Il ne serait en aucun cas juste de lui dire qu'il ne peut rien faire, qu'il ne saurait et ne comprendrait pas de toute façon, que rien ne peut être fait pour lui et avec lui, que rien ne vaut rien dans la vie. et toutes sortes de scénarios comme celui-ci. Chaque homme est unique, il a ses propres qualités qu'il faut pratiquer, travailler, perfectionner. C'est ce que devraient faire les parents et les enseignants qui pensent depuis longtemps que s'il ne peut pas apprendre les mathématiques, il ne peut rien faire. Par curiosité, les diplômés de la faculté de mathématiques se sentent satisfaits après avoir terminé leurs études, combien finissent par enseigner les mathématiques alors que le chemin pour devenir ce qu'ils voulaient est semé d'obstacles à chaque étape, et que même les mérites et les connaissances n'ont plus d'importance ? Alors que sur une liste de 10 critères, il ne correspondait qu'à un seul, sinon il les avait tous et il n'a jamais été accepté ? Quel sens cela a-t-il de les forcer à suivre un chemin que même ceux qui aiment les mathématiques ne suivraient pas ? Laissez les enfants, les apprenants, les apprenants de tous types choisir leur propre chemin, peu importe ce qui leur convient ! Ne vous mettez pas à la place des autres en pensant que vous les connaissez mieux, que vous devinez intuitivement ce qu'ils veulent, ce à quoi ils aspirent. Les erreurs commises par vous-même sont beaucoup plus faciles à corriger que celles commises parce que d’autres vous ont conseillé de faire une erreur.

Cela dépend des cas, s'il est un enfant plus docile, il acceptera la situation et essaiera de la gérer, même s'il sera déprimé, pas en paix avec lui-même, plein de colère et accumulera des frustrations cachées. Mais si nous parlons d’une nature qui n’obéit pas, qui veut être indépendante dans ses propres décisions et préférences, alors nous risquons d’atteindre un taux croissant d’abandon scolaire. Il se demanderait pourquoi aller à ce cours d'info-mate, alors que de toute façon il ne se retrouve dans rien de ce qui y est discuté, rien ne s'applique à lui et ne lui convient pas. C’est pourquoi il est recommandé aux parents de comprendre leurs enfants et de les soutenir à chaque étape importante de la vie.

Même si je me suis concentré sur les aspects les moins agréables, ils font partie de la réalité de chaque début, après tout, le début est le plus compliqué. Chemin faisant, les choses deviennent plus simples, plus fluides, et tout devient une expérience bien plus digne d’être vécue, vécue et ressentie. Bien sûr, les personnes rencontrées à chaque étape de la vie d'un jeune ont leurs mérites.

Remercions donc nos parents qui nous ont soutenus autant qu'ils le pouvaient, jusqu'à un certain âge ils nous ont donné des opportunités, des vêtements, des accessoires, des gadgets et tout ça, ils nous ont nourris, à la fois avec de la nourriture et des sentiments positifs, qu'ils nous ont donnés une pilule, qu'ils ont pansé nos blessures après chaque chute, qu'ils ont soulagé notre dépression quand nous pensions que cela ne servait à rien, qu'ils ont eu la patience de nous étudier, de nous analyser et de nous dire ce qui nous conviendrait le mieux dans la plupart des situations, qu'ils ont marché à travers les parcs, les galeries d'art, les glaciers et les confiseries, qu'ils ont cultivé quelques goûts pour la musique et les beaux-arts, qu'ils nous ont donné les premières instructions, le premier manuel d'instruction de la vie.

Nous remercions également les éducateurs, professeurs et professeurs, car eux aussi ont passé une bonne partie du temps avec nous, et ils ont peut-être vécu ce que nous avons vécu, les émotions des examens n'étaient pas seulement les nôtres, elles étaient aussi les leurs. Nous apprécions chaque bonne pensée, chaque fois qu'ils nous laissent quitter la classe si nous ne nous sentons pas bien, quand ils nous corrigent, quand ils nous obligent à je ne sais quel concours, quand ils nous expliquent, quand nous épelons, lisons avec eux, quand ils nous ont appris de nouvelles choses, quand ils ont changé les destins, quand ils ont donné un sens à nos vies, quand ils nous ont aidés à mieux gérer notre temps, à ne plus être aussi dispersés que nous l'étions.

Merci du fond du cœur à tous ceux qui nous ont aidé à évoluer, à vivre des changements bénéfiques, à nous prendre sous leur aile protectrice.

Mai mult...

Cel mai bun serviciu de catering în spaniolă

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

El mejor servicio de entregar de comida

 

(irónicamente)

Es viernes por la noche, es tarde, nos da pereza cocinar. ¿Qué otra cosa podría ser más sabrosa que una pizza Quattro Stagioni? Miramos la tablet, la seleccionamos pulsando en "Añadir a la cesta", elegimos la salsa y una ración de patatas fritas. Dicho esto pulsamos en "Hacer el pedido", introducimos la dirección, el número de teléfono. , elegimos la forma de pago. Esperamos babeando, cada vez más hambrientos, mirando las fotografías de las bellezas que exhiben. En casa estamos muy ilusionados, por otro lado, desde hace un tiempo vienen al restaurante una serie de aprendices de chef. No saben cocinar, pero fueron a aprender de chefs con décadas de experiencia. Los errores de cualquier tipo se perdonan porque están en el principio y porque sólo equivocándose aprenderán. No importa en absoluto cuántas veces se equivocaría, que tal vez quemaría la sartén, la cocina, toda la cocina o sólo la cocina y el baño que se comunican a través de un tabique. Entonces recibimos llamada tras llamada donde el chef se disculpa porque el recipiente de vino caliente se rompió, porque la pizza está demasiado cocida, porque no se dejó hornear lo suficiente, porque el queso se unta demasiado, porque no añadió tomates ni champiñones. , que no puso huevos de codorniz (es un poco una pizza dietética), que no añadieron salsa tzatziki al menú, que olvidaron la dosis de Pepsi Twist sabor limón, que los donuts con glaseado de limón estaban No está muy bien hecho el chocolate y otros...

Aburrido de tantas explicaciones (ni siquiera quería una explicación, sólo quería comida), le dije amablemente al chef respectivo que me gustaría que me encargaran la comida a las 12 de la noche, que pediría alrededor de las 7 de la tarde. El chef entendió, tomó amablemente a los aprendices por el ala y los envió a casa que tenía una orden que preparar.

De esta manera, como a las 23:45, un chico llegó en bicicleta cerca de la cuadra, me llama y me pregunta si estoy en casa (¿dónde más podría estar a esa hora tan tardía?, ¿en el mercado?, frente al mar). ¿en el acantilado?, en serio, ¿dónde más podría estar esperando una pizza, congelada o quemada, lo que sea?), le dije que estaba en casa, pero le pedí que usara el ascensor y subiera las escaleras. Llegó, pagué, tomé la pizza con todo lo que pedí y abrí la caja.

La pizza era en realidad un Happy Meal Quattro Stagioni que tenía un juguete incluido además de lo que pedí. Hizo un menú infantil porque los alumnos habían gastado toda la masa para aprender a hacer pizza y eso fue todo lo que quedó.

La pizza estaba buena, la espera valió la pena después de todos los nervios y preocupaciones, aunque fuera una ración para niños.

Mai mult...

Poem

N-am de ce să tot fiu rupta neîncetat de oameni ,ce nu știu în a repara o inimă dură. Doare să crezi,că toți îți vor binele,Lasă măcar ești tu baza vieții tale,Uneori ne frământăm ca un aluat..nici cum nu reușim în a pune puțină iubire,că sunt oameni ce vor să fie fericiți ca ai ales ce vor doar ei,nu e metaforă, doar o realitate, fa  ce-ți place

Și lasă în urmă doar acele  " vise negre" ce-s  de tot moarte.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍