DIALOG CU FIUL MEU

Sfârșitul  de septembrie aduce soalele după câteva  zile mohorâte, cu ploaie rece.

Razele soarelui își fac loc printre norii albi și fumurii,mângâind iarba încă verde.

Mulțimea de gângănii părăsește locurile ascunse și se pregătește pentru iarna ce

va veni ,bucurându-se de căldura soarelui.Salcâmii își pierd zilnic frunzele mici ,

lăsând în urmă ramuri goale.

          Doamna Alina ,pensionară ,nu își găsește locul în camera mică. Privind la

televizor ,se simte obosită de aceleași știri și aceleași minciuni .Își bea ceaiul  pe

balansoarul din fața casei și se lasă cuprinsă  de visare .Nu sunt doar vise ,mai

curând amintiri  Sunetul strident al  sonerii o trezește din visare.Cine poate fi la ora asta

se întreabă ? se întreabă ea.Rămâne surprinsă  când o vede la poartă pe buna ei prietenă

Ioana ,fostă colegă de serviciu .Ea cea care venea cu vești despre cunoștințele comune:Cum

o mai duc ,cine s-a dus ,cine a mai rămas .Alina îi pregătește o cană cu ceai ,iar Ioana se

așează comod în scaunul cu spătar înalt.

          -Ce vești noi  ai azi?-întreabă Alin .

          -Nu vești bune -răspunde Ioana .A murit nevasta lui Victor ,Maria

          -Dar era tănără ,ce s-a întâmplat?

          -A fost un șoc pentru pentru mulți ,Maria arăta chiar foarte bine Ne-am întânlit nu de mult

la cumpărături .Cine ar fi bănuit că numai două luni  o să plece  pe ultimul drum ? A avt o înmormântare

frumoasă .A avut cine să o plângă - copii ,nurori ,nepoți .Victor era distrus .El știa că tu nu prea  ieși

din perimetru  tău de aceia nici nu te -a sunat .

          -Știu ,Ioana. tot mai des ,aflăm că ,unul  căte unul ,din generația noastră ne părăsesc.Știm că

ne va veni  și nouă rândul Nu ne este teamă .Rostul vieții  l-am îndeplinit -Am trăit alături de copiii mei

de nepoți și chiar de strănepoți . Ce-mi pot dori mai mult ?Soțul ,jumătatea mea ,a plecat ,lăsând un mare

gol în urmă.Zilele trebuie umplute cu ceva ,că amintirile nu sunt de ajuns .

          -Alina ,am o veste bună .Adică eu ,Sanda și Mirela vrem să mergem undeva in concediu  la

tratament ,nu vrei să mergi cu noi ?

          -Îmi pare rău dar nu sunt în stare .Aceiași propunere mi-a făcut-o și sora mea ,exact acum un an

Cine ar fi crezut că nu voi mai avea altă ocaze să fiu cu ea ! Să-ți povestesc cum s-a întâmplat !

          -Ne petreceam verile împreună la țarâ .Aveam căsuțe una lângă alta și comunicam  printr-un

gard  despărțitor,din dorința de a fi aproape .Am fost fericite că putram fi aproape măcar în timpul

verii.Cine ar fi bănuit că ne vedem pentru ultima oară?

          -Surioară te las singură  pentru o săptămână sau două  că-mi vin copiii  din afară  în concediu

și să stau cu ei câteva zile ,apoi ei se duc la mare .Mai vorbim la telefon ! A plecat făcându-mi  semne

din mână .Era o zi de luni .Marți a început o ploaie mocănească ,tot în jur era ud ,deci nu puteam

intra în grădină ,și m - am hotărât să plec și eu acasă și i -am comunicat surioarei mele că m-am

întors și eu în oraș și să nu-mi poarte de grijâ ;În fiecare dimineață ne salutăm  la telefon .Ea îmi

spune că are musafiri care vor pleca la mare ,rămâne doar nepotul ei preferat să depene amintiri .

Sora mea își propusese lui Marius nepotul ei să meargă la cumpărături  să-i cumpere un ceas de

valoare ,drept cadou de ziua copilului ,fiindcă pentru ea tot copil este .E ziua de vineri , ei au vizitat

magazinile  până ce au găsit ceva să le placă  Bunica era obosită dar și foarte fericită că nepotul

său pare să se bucure de cadouri .Marius o strânge în brațe și-i spune : Cât mă bucur mamaie ,

pentru cadouri și ce dor mi-a fost de tine spune el ,cu emoție

            -Marius , eu sunt firavă pentru brațele tale antrenate spune bunica răzând .

           -Eu ,plec în oraș să mă întânlesc cu prietenii mei ,nu sta cu grîjă, că mă întorc  devreme .

           -Bine ,Marius nu am să adorm pănă vii tu ,te aștept să mai stăm de vorbă .Într-un târziu ,Marius

intră în casă ca un vârtej ,o apucă pe bunică de umeri și o scoate pe balcon .Bunica se străduiește

să-i vadă ochii să înțeleagă ce se întâmplă ,dar vocea străină a lui Marius o înspăimântă .

          -Nu țipa ! Nu țipa că te omor ! spune Marius  ,având un cuțit mare de bucătărie în mână .

În chi avea o privire neomenească .țintind locul unde vre să atace.Bunica ,înțelegând  ce se întâmplă ,

își apără disperată inima cu brațele ,dar criminalul își fixează ochii pe gâtul ei .O tăietură lungă de la ureche

la claviculă face ca sângele să curgă în voie.Bunica  leșină ,Marius o consideră moartă .Îi caută telefonul

banii și valorile în casă ,apoi pleacă încuind ușa .Bunica își revine ,avea telefonul într-un buzunar

interior  și apucă să sune la 112 apoi își pierde cunoștința .Poliția a fost promptă  și salvarea a ajuns repede .

Bunica a fost  dusă la spital  operată în timpul nopții  și a putut da relații cu ce s-a întâmplat .Am fost și am

văzut-o ,era de nerecunoscut .Lacrimile îi spălau fața  care era tumefiată de la lovituri ,dantura spartă  și multe

înțepături  pe gât și pe brațe .Vocea îi era înecată  de plânsul înterior .Câteva zile  am tras speranțe  .Pe 14 iulie

într-o zi de joi , sună telefonul iar vocea sugrumată a nepoatei  mele :

          -Tanti  Alina  nu știu cum să spun ....mama nu mai este ...Am rămas înlemnită ! Nu se poate , nu se poate

atât am putut  spune ...și întrebarea : De ce Marius  i-a luat viața celei care l-a iubit și crescut cu atâta  drag ?

          Nu am să înțeleg  ,niciodată !

                                                           șfârșit                                                                                                                              

De unde știe neaua ca-i vremea 

Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple

Și c-o să fie iarnă ?

De ce norul pânge în ploaie ?

De ce floarea trece în fruct ?

De ce umbra în noapte piere ?

De ce acești ochi zânbesc tristi ?

De ce iubitul meu ,pe al vieții drum

Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .

Ce cătușe ne mai despart , 

Și cât sunt de grele ?

Toate mi se întâmplă în vis

Așa ne-a fost nouă scris.

Până la tine-i cale lungă

Gândul poate să ajungă

Atât ne este permis

Ne privim  înduioșați

Și cu ochi înlăcrimați

Noaptea asta-i generoasă

Ești iarăși oaspete în casă

Mai trăim încă o dară

Povestea cea minunată

Sufletul dorul și-a stins

Cănd în brațe  m-ai cuprins

Toată noaptea am colindat

Aveam aripi, și am zburat

Peste  creste, pe sub mări

Când visul se destramă în zori

Bolnav e pământul...

Și lumea de acum e bolnavă..

Suntem îngroziți,timpul ne aleargă

Spre marginea lumii deșarte.

Ne fură iubirea de semeni

Ne fură simțirea și mila

Iubirea de vatră.

Descătușate-s urgiile toate 

Și flutură flamuri de moarte 

Peste evul acesta bolnav.

Miai dă-ne Doamne o oază.

Familia soțului meu, era chiar numeroasă, șapte fete și un singur băiat , 

dar foarte unită. Ne întânleam destul de des.Ocaziile le cream noi.

Când toate alimentele se  găseau doar la cartelă, fiecare reușea să 

organizeze câte o masă pentru toată familia. În Galați erau patru dintre 

surori  cu soții și copii lor. Dacă bucatele nu erau așa de soi, aveam 

amabilitate, bună dispoziție, muzică și dragoste,ne era deajuns.Gazdele 

eram cu rândul. Când este iubire, nu ai nevoie de mai mult.

     Sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou , de St Paște ne găseau mereu 

împreună. Când natura ne primea în mijlocul ei îi primeam cu drag invitația.

Ne pregăteam mașinile, corturile, undițele, muzica, mâncarea la pachet și cu 

mic cu mare eram pregătiți de escapadă.

     Mergesm, fie la Pădurea Gârboavele, la Lacul Partidului, la plaja Cocuța,

la lacul Brateș și peste tot unde găseam loc să ne înstalăm.Printre cei din gașcă 

era și sora mea cu familia ei.

    La -focul de tabără-începeau poveștile, muzica ne invita la mișcare,

flăcările ,luminau nopțile, se creea o atmosferă de vis, ne încărcam 

bateriile pentru o bouă săptămână de muncă.

             va continua 

Că semăn cu mama,cu tata

Să caut pri istorii

Rădăcinile neamului meu?

Obârșii vechi ce se adapă 

Din asunse izvoare ?

Că-s amestec din apă și lut

Că-s neam hărăzit pe vecie,

Să fiu eu Român stăpân 

Pe destin și pe a mea glie ?...

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

De verrassingen in het nieuwe appartement

Nadat ze naar het nieuwe appartement was verhuisd en, meer bepaald, al haar bezittingen had meegenomen, begon Cecilia steeds meer onnatuurlijke dingen te ontdekken. Hij was bijvoorbeeld meubelstukken aan het verplaatsen en op een gegeven moment hoorde hij een kraken in de muur. Geïntrigeerd tikte Cecilia een beetje met haar nagel tegen de muur, de pleister liet er binnen een seconde los, waardoor een prachtig gat in de muur zichtbaar werd. Daarom bedekken onze hardwerkende en toegewijde bouwers de gaten met transparante tape waarover ze witkalk aanbrengen. Het zou op zijn zachtst gezegd vreemd zijn, maar we moeten ook zeggen dat het werk is dat alleen door de ogen van de wereld wordt gedaan. Wat doen we met zulke muren in geval van aardbevingen of zoiets? Ze vallen de huurders aan voordat ze uit het appartement kunnen ontsnappen.

Vervolgens wilde hij de doeken naar de badkamer brengen, wat kon hij in de badkamer nog meer vinden, een dubbel broodje Cheeseburger, daar een maand vergeten, maar in bijna perfecte staat. Het is onmogelijk meer eetbaar, maar het ziet er verbazingwekkend goed uit. Verder zijn er verpakkingen van cordon bleu, appeltaart uit Hornbach, Oostenrijkse ham (de lekkerste ham voor bouwers), martinelworsten, het lijkt erop dat mensen de voorkeur geven aan Duitse kwaliteit in het voedsel dat ze eten, het is maar een constatering.

Maar deze werfingenieurs zijn een beetje slaperig, omdat ze hun mechanische potloden, notitieboekjes, ik weet niet hoeveel pennen in huis, zijn vergeten. Het komt Cecilia goed uit, het zal haar heel goed van pas komen om cijfers van vier en twee te geven, want dat is alles wat haar hart toestaat. Wie een zeven weet te halen op haar toetsen, kent echt wel een beetje Engels. Maar hij denkt niet dat het moeilijk zou zijn; hij gelooft dat de inspanning van beide kanten moet komen, en niet slechts de ene geeft, de andere ontvangt. Bovendien is ze van mening dat het het leren heel goed vergemakkelijkt, maar ze is een beetje onzeker over dit vermogen van haar, ze wil zichzelf overtuigen door de kindertoetsen te lezen. Het ziet er koud uit, maar van binnen schuilt een warm, gevoelig, zelfs kinderlijk hart. Uit te veel verlangen om kind te zijn, raakt ze niet van streek, ze lacht zelfs als ze de tafel in de woonkamer ziet, dezelfde oude tafel uit het appartement van haar grootouders. Hoe gekrabbeld, getekend met kleurpotloden, kleurpotloden, aquarellen bleef ze uit de tijd dat haar zoon ongeveer 2-3 jaar oud was. Als hij uitpakt, ziet hij zijn kleurboeken van voorgaande jaren, hij ziet hoe onhandig en toch aanbiddelijk hij elk personage, elk huis, elk detail op de foto's heeft ingekleurd, hoe goed hij gaandeweg is gaan kleuren. Ook de kaartjes met berichtjes, die hij kreeg toen hij ouder was, zo'n 5 jaar geleden, laat hij niet achterwege. Er stonden zinnen bij die hij had moeten afmaken, zoals: "Als ik een bloem had, zou ik die aan haar geven...", als ik mijn moeder zou moeten bedanken, zou ik dat doen omdat...." korte teksten van dankbaarheid, een kerstcadeau van een tante.

Mooie herinneringen, maar de verrassingen in het appartement houden niet op, ze gaan door. De parketvloer kraakt elke keer als Cecilia erop stapt. Bij soortgelijke muzieknoten kraken de deuren ook als je ze opent. De lades vallen uit het nachtkastje, het enige nachtkastje in hun slaapkamer. Wat kunnen we zeggen over de kinderkamer? Alle dozen waarin ze hun speelgoed opbergen staan met een klap op elkaar, en het is ook nog eens onbeschrijfelijk koud. In alle kamers is de temperatuur gemiddeld, alleen in de kamer van de zoon is het ondraaglijk koud. Het raam was voorzien van dubbel glas, maar dat was niet goed bevestigd, er ontbreekt ook een laag thermische isolatie.

Cecilia waarschuwde: wat gaat ze doen met haar jongen die toch steeds sinusinfecties krijgt en vaak met zijn neus te maken heeft, omdat hij op haar lijkt? Hij bestelde een badjas met capuchon om altijd te dragen, ook tijdens het slapen.

De plafondlamp geeft ook een discolicht, omdat hij altijd flikkert, is het een beetje vervelend bij het schrijven, lezen of knippen van teennagels, maar als kamerlamp is hij voorlopig goed zoals hij is. In de toekomst zal ze een kroonluchter kopen met koeler licht, omdat ze een kersenuniform heeft en het niet leuk vindt hoe kersen er in geel licht uitzien. Hij houdt daarentegen van paars, en als het licht blauw is, zal het uniform er paars uitzien, wat hij fascinerend zou vinden, dat het een veel interessanter en visueel aantrekkelijker uniform zou zijn dan het uniform waaraan hij gewend was. lange jaren.

Alles samenvattend wat de constrictors wisten te doen tot het moment waarop Cecilia naar het appartement werd verhuisd, waren er veel verrassingen en modder op de vloer in elke kamer, voedselresten, vergeten voorwerpen, maar het is een leefbaar appartement, het is warm genoeg, in sommige kamers werken de tv, de koelkast, het internet, en we hopen dat ze zullen blijven werken. Het is nog niet voorbij, want de wind waait in november, alles gaat kapot, en de huurders die het kapot hebben gekregen, zijn de schuldige omdat de draden zijn oud, dat ze warmtegevoelig zijn, dat het een heleboel technische details zijn die ons doen ineenkrimpen, nergens op slaan, ons leven ingewikkeld maken, en het zou belangrijk zijn om toegang te hebben tot alles, zolang ze maar de volledige prijs betalen prijs, niet de helft of een kwart. Waarom zou het kind slechte cijfers halen omdat hij zijn baccalaureaat-opstel pas om twee uur 's ochtends afmaakte, waarom zou hij het eten in de koelkast hebben bedorven, omdat de elektriciteit niet constant is, het eten in de koelkast wordt meegenomen en stinkt, de kind het eet en het vervolgens nodig heeft van vrijstellingen van school of van meditaties die hij zelf niet kan presenteren in de staat waarin hij zich bevindt? Waarom zou hij die uren moeten inhalen? Hebben ze het met opzet gemist? Heeft hij opzettelijk niet gedaan wat anderen van hem verwachtten, of kon hij dat niet? Ja, vertel ons maar beter wie anderen wil beoordelen die dat niet hebben gedaan. Tegenwoordig is niet hebben gelijk aan niet kunnen.

Er zijn er maar weinig die situaties echt kunnen begrijpen, analyseren en analyseren. De have-nots moeten op alles dezelfde kans hebben als de haves. Dit mag geen obstakel worden. Als hij toegang wil geven tot de biologie en zijn internet faalt, hoe kan hij dan gespecialiseerde verhandelingen raadplegen? Ouders moeten zorgen voor de behoefte van het kind aan kennis en vervulling. Ouders let op, dat is het probleem niet. Het probleem begint met wie überhaupt zo goed wist hoe alles moest worden ingesteld. Cecilia, als je om de toekomst van je kind geeft, onthoud hem dan van enkele excuses (die zich verontschuldigt, zichzelf beschuldigt), verklaringen die 'misschien te simpel' zijn en door niemand worden verteerd, die hij jaren en jaren later uiteindelijk zal geven. Doe hem een plezier en verplaats hem naar een stad met meer mogelijkheden, zorg ervoor dat hij niet vast komt te zitten in situaties waar hij op een gegeven moment spijt van zal krijgen.

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vatnshelt úr

Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.

Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.

Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...

Cea mai mare parte a vieții o petrecem la muncă :fie în spitale ,în școli

în fabrici și uzine ,pentrcă toți muncim ,din asta trăim.Cât timp ne rămâne

să-l petrecem în natură? Doar cei ce trăiesc în ea .Ceilalții în concedii ,în

zile libere .Așa mi s-a întâmplat și mie .Abia când am ieșit la pensie  m-am

împrietenit cu natura și am văzut cât de frumoasă și minunată poate fi .

      Am o căsuță la țară unde fug de câte ori am timp .E mult de lucru ,

dar și bucuriile sunt pe măsură .După ce termin treaba ,vorba vine ,treaba

nu se termină niciodată , dar iau un respiro să văd ce mai am de făcut .Așa

mi s-a întâmplat și în dimineața asta .Puțin obosit după șutul de dimineață

mi-am făcut o cafea mare și am ieșit pe balansoarul de pe terasă îmbrăcat

în flori și verdeață și admir ce văd :natura în toată splendoarea ei .Nici nu știu

încotro să-mi arunc ochii .La capătul grădinii mă așteaptă o barcă pregătită să 

ies pe lacul plin de nuferi ,împrejmuit de stuf și papură,în care soarele se oglindește 

păsările se gospodăresc în felul lor și broscuțele dau concerte răsunătoare .

Rămâi fermecat și uiți de tine .De aici de pe terasă ,dacă mă uit dreapta ,văd 

rânduri de vie, tocmai înflorită ,ce se leagănă în vânt .Tot în vale am însămânțat

tot ce-mi trebuie .Au început să răsară ,dornice de viață .În partea stângă e livada

care arată de nota zece .Pomii tualetați ,cu trunchiurle albe ,văruite ,solul răscolit ,

roiuri de albine colindă florile încărcate cu polen .Unde să te uiți ?Cum să nu te bucuri

când vezi în jur atâta viață?

     Totuși se întâmplă ceva ciudat .Un cârd mic de rândunele s-au oprit pe ramurile

smochinilor de lângă mine și-mi vorbesc pe limba lor .Minunea e că rândunelele nu

au mai venit pe aici ,să tot fie cam cinci ani .Le-am simțit lipsa .Cuiburile lor sunt

întregi .De mi-ar putea spune ce s-a întâmplat ?O pereche s-a așezat pe masa mea

ciripind .Cred că ele mă cunosc ,sunt stăpânele cuibului .Au plecat urmărite de mine ,

după ce au inspectat tot Am rămas amărât ,gâdindu-mă ce nu le-a plăcut .

Dar nu după mult timp s-au întors ,au dat câteva rotocoale deasupra mea și s-au

apucat să reparații la cuib ,poate să-și schimbe mobila ...Întâmplarea m-a bucurat

tare mult .Acum am cu cine vorbi...Poate le voi invita la cafea...

-Nu, îmi pare rău, amândoi suferă. Î ncerc s-o lămuresc pe Ileana

să fie mai calmă, mai caldă....

     -Ei cred că dreptatea e mereu de partea lor...sunt încă în rodaj.

Le trebuie răbdare...

     Adela, mă bucur că ne-am întânlit, poate ne mai vedem, sau veniți 

la noi ,să mai stăm de vorbă!

     -Rămâne să-l întreb pe Luca, și te anunț. Da? Mă întorc acasă,

pregătesc masa de seară,mă uit puțin pe planul lecțiilor de mâine, apoi 

deschid televizorul la știri. Codiță, cânele de curte latră semn că se 

întoarce Luca.

     -Bună  seara...te-ai întors? ai găsit ce voieai ?

Am găsit ce-mi notasem pe listă și încă ceva, m-am oprit pe faleză și m-am 

întânlit cu colega mea Ioana Munteanu și ne-a invitat pe la ei să mai stăm la o 

șuietă, Crezi că sâmbătă am putea merge?

     -Sigur sunt așa primitori, și avem mereu subiecte de discuții.

Bine zici, să luăm ceva: un buchet de flori și o sticlă de ceva.Gândul mi-a fugit 

la Ileana. De aici vin multe necazuri.Îmi trec prin minte, de câte ori aveam să fiu 

geloasă, dar am analizat lucrurile la rece ,cu răbdare și am trecut peste toate...

     -Referitor la binevoitori care se simt datori să te avertizeze, că poate nu știi

ce-ți face partenerul de viață, nu acuz pe nimeni . Am fost și eu în postura de 

binevoitoare, cu bune întenții Eram în relații foarte bune cu familia Georgescu-Gicu 

și d-na Maria. Întro zi îl văd pe Gicu foarte degajat , de mână cu o doamnă ,chiar pe 

strada principală. Nu-mi venea să cred ce văd. Rămân uimită, uităndu-mă după ei.

      Am tăcut câteva zile, dar nu-mi găseam lloc    .

     - Luca, am văzut pe d-l Gicu cu o doamnă de mână și nu știu cum să precedez,

să-i  spun d-nei Maria ,sau să tac?

     -Eu zic să nu ne amestecăm, e treaba lor.

     -Dar, eu mai pot să mă consider prietena ei?

     -Nu ești tu singura ei prietenă, pote că i-a văzut și alții dacă spui că se plimbau 

prin centrul orașului.

     -Îmi pare tare rău, ceva se întâmplă cu ei în famiie, nu-i de loc plăcut.

                      va continua 

strada principală                                                                                               

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...