Constelația Gemenilor

mi-a fost imposibil să plec

să-mi  fiu mie însumi

fiecare părticică din sufletul meu

aparține norilor de pe cer

prezenți în toate dimineților mele

răscolite de gânduri

pădurii de brad

cu mirosul ei inconfundabil de cetină

și rășină care ți se lipește de dinți

izvorului tainic

tremurat de inimile peștilor rătăciți

printre lespezi

vântului călător

bunicul îmi spusese cândva

să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni

fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul

spre tine

și să cuceresc Roma

ca Iulius Cezar

nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur

bătrânului Charon

la granița dintre spațiu și timp…

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…

toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți

e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani

și e mai mic decât mine

nu știu cum s-a întâmplat

el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani

iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul

eu am mai umblu cu capul prin nori

dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul

pesemne că și-a băgat coada între noi timpul

altfel nu-mi explic

i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri

o „pasăre muscă”

( pe etichetă scria Archilochus colubris

cum îi plăcea lui!)

 toata viața a omorât păsări

încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției

i se trăgea de la prima lecție de anatomie

acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului

știe aproape totul despre păsări

mănâncă păsări la micul dejun

iar în amurg trage cu praștia după grauri

.

nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta

rotundă:

„la mulți ani”

ar semăna cu o glumă proastă

„ gata!”

nici atât

ar putea crede că-i doresc moartea…

ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină

este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră

a unei securi de luptă pe care se așează un fluture

sfidând toate principiile fizicii

legea gravitației

a cauzei și efectului

și a unei umbre fără identitate care mă acoperă

insinuându-se între mine și restul Universului

încă nu înțeleg ce caut acolo

în mijlocul drumului

răstignit

dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor

trecând ca o pasăre încolțită de uliu

într-o fracțiune de secundă

aș putea  crede că am murit

mă agăț cu toată  forța aceasta teribilă a gândului

de fiecare secvență

care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului

și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie

de la copilul în  pantaloni scurți

care aleargă după același fluture

pe care-l văd acum și pe tăișul securii

la primul sărut

la prima noapte de dragoste

la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei

și  trecerea mamei la cele veșnice

apoi la omul din spatele umbrei

pe care-l simt în ascuțișul securii

privind consternat de pe margine…

de la o vreme nu mai simți nimic

emoția e ca o rană deschisă

vezi sângele țâșnind

ca dintr-o fântână arteziană

coagulându-se

prinzând coajă

cicatrizându-se

și tresari ca din mijlocul unui vis

la dracu`

ce-a fost asta

și de ce naiba ai tras storurile

de ce frigiderul e gol

unde îmi sunt berile alea nenorocite

n-ai observat că afară a venit iarna

trageți o pătură peste tine

iubito

astăzi n-am chef

degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri

nu m-ai tresari

ai pe față expresia aceea

ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva

caști

lucru care n-are nimic în comun cu dragostea

nu mai e ce-a fost

îmi amintesc când te rupeam în fouă

ca pe-o grisină

îți trosneau oasele

ți se încordau mușchii

nervii

acum dormi nemișcată pe-o parte

cu spatele

îmi faci poze

cu diafragma deschisă la + infinit

iar mie mi-e foame

atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare

de foame

mă duc să-mi cumpăr o doză de bere

și-o pâine

dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...

o vreme te-am tot căutat prin ganguri

mi-am zgârâiat retina de întuneric

am inhalat mirosul  neplăcut al țigărilor de contrabandă

Cernobîl

și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată

din rulotele de pe margini

întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo

iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili

ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”

nu

aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri

în derivă

ăilalți

drogații  pereni

cu ciroze în ultimă fază la creier

„artiști underground” furioși și promiscui

inadaptabili

habar nu aveau

nu mai erai de-a lor

lumile subterare se degradează dramatic în timp

coloanele vertebrale se strâmbă

te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas

faci cataractă

cineva trage apa mereu peste tine

canalizarea urmană deversează cadavre

n-apăreai nici la persoane dispărute

în evidența Poliței

( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)

nici la crime cu autori necunoscuți

dar n-am încetat să te caut

m-am dus și la singura morgă din oraș

deschisă publicului

am răscolit morții rămași în sertare

am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi

mânjite de sânge

degeaba

nu apăreai nicăieri

poate că nici n-ai existat…

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

Cât de scurtă-i viața, sau cât de reoede trece.

Mai țin minte, doar copilăria și visele ei. Atunci am legat pritenii

iubiri adolescentine, ce nu se uită. Apoi ne-am maturizat, ne-am 

făcut un rost. Dacă am reușit sau nu, depinde ce ne-am dorit.

Cert e că ne trezim bătrâni și mai trăim de nu știu câte ori viața 

în amintiri. sau avem noroc să ne întoarcem de unde am plecat.

    Dtagi prieteni și colegi în liniștea de acum, vă strig la catalog

și toți sunteți absenți....Cui ar trebui să mă rog ca să răspundeți:

toți -prezent- Fiindcă viața omuțui e scurtă, ca un vis de noapte,

ca și viața scrtă a fructelor coatpe.

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vízálló óra

Gyönyörű januári kora reggel van, Suceava megye egyik legrangosabb műszaki főiskoláján vagyunk, ahol jeles angoltanárunk, Cecilia (nem tudjuk a vezetéknevét) a fürdőszobában van. Pontosabban a tanári mosdóban, a női részlegben. Durván indul a nap a telefonon beállított 4-5 ébresztő után, egy 12:30-ra, egy másik 2:40-re, még kettő a fiának, és még egy hajnali 4:50-re. Az első kettő antibiotikum szedése volt, miután Staphylococcus aureusszal és nem tudom, hány egyéb nozokomiális és gram-pozitív baktériumtörzstel fertőződött meg, amit fia hozott neki az óvodából, az utolsó riasztás az volt, hogy időben megérkezett a állomásra és busszal a középiskolába (aki nem ismerné, Cecilia ingázó, 15 év közlekedési tapasztalattal). Normális esetben Cecilia kérhetett volna szabadságot, amíg jobban nem érzi magát, felépül, energikusabbá válik, de ismeri, tudja, hogy van. Csak olimpikonokat akar, azt akarja, hogy mindennek értelme legyen, amit csinál, szereti a tantárgyat, amit tanít, és nem csak ez, meg akarja reformálni ennek a tantárgynak a tanítását, sőt hajlamos forradalmasítani és javítani a tanítást, amíg el nem hoz. a művészet szintjére. Azért választotta a túlórázást abban az államban, ahol van, mert tudja, hogy idén abban a gimnáziumban rendezik az olimpiát, ahol tanít. Ma reggel azonban Ceciliának nem igazán volt ideje magával foglalkozni, ezért kellett először mosdóba mennie. Az összes szempillaspirálja szétterült, a páralecsapódástól, szerencsére nedves törlőkendővel letörli a felesleget. Aztán a szárazokkal fújni kezdi az orrát, szegény meg fújja, hogy a szomszéd kabinokban a tanárok is szórakoznak. Esik a következő megjegyzések: "Tudod Cecilia, van egy fűnyíróm, amivel vágom a dzsungelt a ház körül, és pontosan ugyanazokat a hangokat ad ki." Kedves tanártársak, mutassatok empátiát, és ne röhögjenek Cecilia problémáján, hogy nem vicc a keringő mikrobákkal, amelyekben folyamatosan megjelennek, mint gombák az eső után, nekem az a benyomásom, hogy közeleg a világvége, de ez a valóság, én vagyok az ökológiai egyensúlyhiány, a környezetszennyezés és a baktériumok megjelentek. És a globális felmelegedés segíti a boldogulásukat... Különben is...Cecilia annyi szenvedéllyel fújja az orrát, mint bármi mást, nem segített néhány könyvben, amire szükségem volt 10000 évvel ezelőtt? Persze igen, de azt akarom mondani, hogy az ő házánál nem látszik a falak színe, a vakolat, vagy ha festményei vannak, akkor a csillárig könyvei vannak. És így néz ki a lakás szinte minden szobája. Elég hamar megértettem, hogy szenvedélyesen szereti, amit csinál, és jól tette. Nehéz szenvedélyt találni bármiben, bármiben, szerintem semminek nincs értelme, vagy talán tovább kell keresnem, amíg meg nem találom.

Visszatérve történetünkre, Cecilia kifújja az orrát, kidobja a szövetet, miután megtelt váladékkal és vérrögökkel, vizet szív. Sajnos a papírzsebkendővel együtt a lefolyóba került, és a karcsú, modern órával együtt, amit egy barátjától kapott a szeptemberi születésnapjára. Lecsúszott a csuklójáról, mert fölösleges kapkodásában (egyébként ő ért oda először) nem nyomta eléggé a markolatát. Hogy egy kis szövegkörnyezetet adjak, az óra hőálló karkötővel rendelkezik, amely sikeresen ellenáll a víznek, a dobozon legalább az állt, hogy "500 ATM vízállóság". A japán gyártók nem hazudtak a Cecilia viselt termékének minőségéről, egy Casio G-Shock karóra, női kézhez kissé túl nagy, fekete, kerek számlap, kék arab számokkal az órákat mutatja. Ellenáll, ma is ép, csak az, hogy a csatornán keresztül más nyomvonalú volt, és a Suceva vízbe ömlött, ahelyett, hogy mindenhová elkísérte volna. Cecilia pánikba esik, hirdetést ad fel az újságba, városszerte plakátokat rak ki az óra képeivel, jutalmat ígérve, ha megtalálta.

Egy hónappal a keresés megkezdése után értesítik, hogy megtalálták, és követelni kell. Megérkezik abba az irodába, beszél a pultnál lévő hölggyel, aki átadja neki az órát. Cecilia nem igazán tudja, hogyan reagáljon, ez az órája, és mégis olyan, mintha eltűnt volna. Mióta van a vízben, ahol minden kiömlött, katonaszöld színt kapott, otthon megpróbálja leszedni, vagy csipesszel, vagy körömreszelővel, vagy mosószerrel, vagy bármilyen más tisztítószerrel megtalálhatja. Komolyra fordítva a szót, nem is úgy tűnik, hogy az az óra, ami elsőre annyira tetszett neki...

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Il miglior servizio di ristorazione

(ironicamente)

È venerdì sera, è tardi, siamo troppo pigri per cucinare. Cosa c'è di più gustoso di una pizza Quattro Stagioni? Guardiamo la tavoletta, la selezioniamo cliccando su "Aggiungi al carrello", scegliamo la salsa e una porzione di patate fritte. Detto ciò premiamo su "Effettua l'ordine", inseriamo l'indirizzo, il numero di telefono , scegliamo il metodo di pagamento. Aspettiamo sbavando, diventando sempre più affamati, guardando le foto delle bellezze che mostrano. A casa siamo emozionatissimi, invece da tempo al ristorante sono arrivati una serie di apprendisti cuochi. Non sanno cucinare, ma sono andati ad imparare da chef con decenni di esperienza. Gli errori di qualsiasi tipo vengono perdonati perché sono all'inizio e perché solo commettendo errori impareranno. Non importa quante volte commetterebbe un errore, che magari brucerebbe la padella, il piano cottura, tutta la cucina o solo la cucina e il bagno che comunicano attraverso un muro divisorio. Così riceviamo chiamate su chiamate in cui lo chef si scusa che il contenitore del vin brulè si è rotto, che la pizza è troppo cotta, che non è stata lasciata cuocere abbastanza, che il formaggio si è spalmato troppo, che non ha aggiunto pomodori e funghi , che non hanno messo le uova di quaglia (è un po' una pizza dietetica), che non hanno aggiunto la salsa tzatziki nel menu, che hanno dimenticato la dose di Pepsi Twist al limone, che i krapfen glassati al limone non erano non è fatto molto bene cioccolato e altro...

Annoiato da tante spiegazioni (non volevo nemmeno una spiegazione, volevo solo del cibo), ho detto gentilmente al rispettivo chef che avrei voluto che il cibo fosse ordinato entro le 12 di sera, avrei ordinato verso le 7 di sera. Il cuoco capì, prese gentilmente gli apprendisti per l'ala e li mandò a casa che aveva un ordine da preparare.

In questo modo, verso le 23:45, un ragazzo è arrivato in bicicletta nei pressi dell'isolato, mi chiama e mi chiede se sono a casa (dove altro potrei essere a quell'ora tarda?, al mercato?, in riva al mare sulla scogliera?, dico sul serio, dove altro potrei essere ad aspettare una pizza, congelata o bruciata, che importa?), gli ho detto che ero a casa, ma gli ho chiesto di usare l'ascensore e andare di sopra. È arrivata, ho pagato, ho preso la pizza con tutto il resto che avevo chiesto e ho aperto la scatola.

La pizza era in realtà un Happy Meal Quattro Stagioni che aveva un giocattolo incluso oltre a quello che avevo ordinato. Ha fatto un menù per bambini perché gli alunni avevano consumato tutto l'impasto per imparare a fare la pizza e quello era tutto quello che rimaneva.

La pizza era buona, dopo tutti i nervi e le preoccupazioni è valsa la pena aspettare, anche se era una porzione per bambini.

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință.  Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.

Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.

Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.

Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.

Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.

Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.

Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut  întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!

La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.

Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.

O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce  și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!

Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.

Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.

În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.

Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.

Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:

Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!

Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.

   - Să știi că zilele acestea am stat la mama!

Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.