Constelația Gemenilor

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

n-ai de unde să știi adevărul  

despre ceva ce nu s-a întâmplat încă

e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini

una care nu exista

pur și simplu

iar alta care trebuia să vină

dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima

nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle

chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața

 în acest ocean indian al iubirii

dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii

lui Baudelaire

amarnic

dar parcă prea târziu

îl plânse Ghilgameș pe Enkidu

de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii

însă nici nu disper

este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare

iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…

țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru

locul de-acolo e mort

nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee

spre negru

a pământului

așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut

nici oamenii nu mai trec

copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer

precum niște morți îngopați în picioare

calotele glaciare dinăuntru-mi

alunecă-ncet-încet  înspre maluri

aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului

aripile bufnițelor rașchetând norii

deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit

țurțuri imenși îmi atârnă de inimă

așteptând…

aștept să deschizi ochii spre ziuă în dimineața aceasta de opt

din luna lui Marte

dormi fără griji într-un vis ireal cu magnolii și grauri

doar zâmbetul ți se răsfrânge în afară

din gând

te-ai răsucit înspre mine

dezvelindu-ți genunchiul rotund ca opalul de pe inelul

pe care ți l-am dat încă de-aseară

între cerșafurile acestea învolburate

vai

mototolite acum în somnu-ți ușor ca o pană de pasăre purtată de vânt

mă gândesc

cum mi se întâmplă de fiecare dată

când te privesc noaptea

deși ești femeia mea până la moarte

mă înfioară gândul de a-ți atinge lobul urechii

prin somn

așa cum dormi îmi apari ca un înger dintr-o pânză a lui da Vinci

de afară mai aud doar pașii vântului călcând peste ultima zăpadă

a mieilor

în zori

când vei deschide ochii spre ziuă

iubito

îți voi dărui coroana iubirii

din flori de măslin

să-mi fii regină de-a pururi…

  - Fă și tu calculele ,din 1997 sunt pensionară. Însă ,propiu -zis nu am ieșit atunci la pensie pentru că în 1990 ne-am privatizat și am înființat o societate familială ,un bar ,de ne-am ocupat noi. A fost un fel de muncă necunoscută . A fost foarte greu ,dar a funcționat aproape 30 de ani când toate întreprinderile din jur au falimentat și am rămas fără clienți . În ultima vreme ,rămăsesem cu patru ,cinci fideli care veneau încă de la început și mă rugau să nu închid ,că ar trebui să meargă până la gară și este prea departe pentru ei. Unul din clienți era regretatul ANGELO om bun la toate  și foarte serviabil .

 - Dar ce bucurii mai poți să ai acum ? întreabă fiul !..

- Nu mă refer la bucurii materiale,că nu le pot realiza, și nici la bucuriile tinereții ,că nu pot întoarce timpuli Vorbesc despre bucurii mărunte,cum ar fi faptul că voi familia ,sunteți sănătoși și pe linia de plutire în această viață zbuciumată și nesigură ,zise mama        

 - Cum poți să te bucuri de lucruri mărunte?

 - Nu știu de unde am moștenit asta ,dar când mă scol  dimineața, mă bucur că sunt sănătoasă,, mă uit afară și parcă o rază de soare îmi zâmbește numai mie, și-mi urează bună dimineața, Mă salută Ina și Sara (cățelușele mele), bucuroase că mă văd. Mai încolo , în grădină florile udate aseară   sunt vesele ,dansează în bătaia vântului. În copacul mic de lângă fereastră ,păsărelele își fac gimnastica de dimineață. Zorelele de pe gardul de plasă îmi înfrumusățează măsuța unde îmi beau cafeaua în fiecare dimineață

 - Spune..tu ,poți ignora toate acestea?

 - Acum înțeleg de ce îți  place aici,deși ai foarte mult de muncă.

 - îmi place chiar și atunci când se deslănțuie natura cu ploi torenți-ale,tunete și fulgere. Stau  sub umbrar și o ascult. În concluzie  iubesc foarte mult natura, dar voi vă pierdeți mult timp  cu internetul, nu mai citiți o carte , nu mai mergeți în oraș să vă plimbați.. Sunt locuri frumoase de prmenadă: faleza, grădina publică ,stradaDomnească ,locuri  preferate altă dată pentru plimbările în amurg.Unde sunt balurile ,reuniunele cu farmecul lor? Ce se întâmplă acum în cluburi ,și cine le patronează Unde e bunul gust,unde-i decența? Fete mai mult dezbrăcate,muzică asurzitoare,,tineret amețit de băutură și de alte bazaconii pe care le fumează...doamne ..ce schimbări  în rău!...

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

De fictie van Roald Dahl in het echte leven

Ook het kinderverhaal Matilda van Roald Dahl bevat een kern van waarheid. Het portret van Matilda (met kleine afwijkingen van de Matilda die in zijn geschriften wordt weerspiegeld) bestaat in het dagelijks leven. Die persoon deed permutaties, logaritmen, vergelijkingen van ik weet niet in welke mate, berekeningen tot de macht 1000 zonder de rekenmachinefunctie van de telefoon te gebruiken, las sinds zijn vierde, zag zijn eigen interesses en passies terwijl zijn oudere zus was haar nagels aan het lakken, en haar broer keek naar een voetbalwedstrijd met ik weet niet welk Argentijns team, als haar vader haar onderschatte, smeerde hij de voering van het jasje dat hij het vaakst droeg met roll-on anti-transpirant, hij wist het hoeveel tijd er zal opraken met alle ontbijtgranen in haar kom, ze wist ook wie haar zou leveren en voordat ze op waren, koos ze altijd melk van hetzelfde bedrijf (want die vond ze alleen lekker), dat kon ze ook merken aan de blikken voor hoeveel ze moest gieten om het tafelkleed niet onder water te zetten, ze wist hoe ze niet uitgelachen moest worden bij dansen door op de voet van haar partner te stappen, ze wist wanneer het ging regenen met veel betere nauwkeurigheid dan de AccuWeather-app, ze voelde wanneer ze werd afgewezen of geaccepteerd door degenen in ik zweer het, ze voelde zich vaak onbegrepen, hoewel ze iedereen altijd begreep, ze wist wat de redenen en angsten van iedereen waren, ze wist dat ze zich niet minderwaardig moest laten zijn, ze wist hoe ze voor haar rechten moest vechten , voor gerechtigheid en waarheid. Voor haar maakte het altijd uit wat eerlijk was. Hij is altijd een kalm, nuchter persoon geweest, maar even grappig. Terwijl we de inspanningen van iedereen bezongen, werd niemand onrecht aangedaan of genegeerd.

Hij zag ieders bedoelingen, wat ieder mens bezielt, wat hem kracht geeft, wat hem deprimeert of vermoeit. Ze wist wie ze kon vertrouwen en wie haar in een complexere situatie in de steek zou hebben gelaten. Cam kon zich bijna voorstellen wat hij van elk van hen kon verwachten, hoe ze zouden reageren, wat hen ertoe zou brengen te werken of het idee van samenwerking af te wijzen, hoe ze met elk afzonderlijk zouden praten. Niemand kon haar ergens mee verrassen, ze was bekend met de meeste situaties die zich onderweg konden voordoen.

Hij kon de natuurlijke schoonheid van mensen zien, en geen kunstmatige schoonheid, dat ze make-up op zouden doen, dat ze lippenstift zouden opdoen, dat ze een bouffant volume in hun haar zouden creëren, of dat ze in de sportschool zouden werken aan al hun groepen spieren. Nee, zoiets niet, ze waardeerde mensen om wie ze waren, niet om wat ze wilden lijken. Ze had geen onnodige cosmetica nodig, natuurlijkheid was het meest reëel, daarom was ze mooi. Het meest bijzondere aan haar was het feit dat ze mensen waardeerde om wie ze waren, en niet per se om wat ze te bieden of te bewijzen hadden. Dit gebeurde allemaal omdat ze mensen vanuit alle perspectieven zag, hun blikken absorbeerde en ze las alsof ze romans las. Ze wilde graag de details van ieders persoonlijkheid observeren, om het beste uit iedereen te halen, net zoals een bij stuifmeel uit bloemen verzamelt om deze te verwerken en in honing te veranderen.

Tegelijkertijd was ze bescheiden, ze besefte wat ze kon doen en wat ze niet kon. Ze had geen moment gedacht dat ze het allemaal alleen zou kunnen. Hij kende zijn grenzen. Ze begreep dat er situaties zijn waarin ze ook haar kennissen moet raadplegen om hun mening te geven en met kennis van de zaak te handelen.

Hij had een zeer fijn en zorgvuldig inzicht in de gevolgen van zijn eigen daden en hoe deze de mensen om hem heen zouden kunnen beïnvloeden.

Het personage uit het boek van Roald Dahl zou zijn hedendaagse equivalent kunnen vinden in niemand minder dan Cecilia.

Articolul 551 — Libertatea credinței

(1) Fiecare creștin are dreptul să își mărturisească liber credința.

(2) Credința nu trebuie impusă prin violență.

(3) Nimeni nu trebuie persecutat pentru faptul că este creștin.

Articolul 552 — Libertatea conștiinței

(1) Fiecare persoană are libertatea conștiinței.

(2) Creștinul are dreptul să își urmeze convingerile religioase în limitele legii.

(3) Nimeni nu trebuie obligat să renunțe la credința sa prin amenințare sau violență.

Articolul 553 — Ortodocși, catolici și protestanți

(1) Prezenta Constituție recunoaște diversitatea tradițiilor creștine.

(2) Creștinii ortodocși, catolici și protestanți sunt incluși în mod egal în principiile prezentei Constituții.

(3) Diferențele dintre aceste tradiții nu justifică ura sau violența.

Articolul 554 — Respectul între creștini

(1) Creștinii sunt chemați să se respecte reciproc.

(2) Disputele teologice trebuie purtate prin dialog, argumente și respect.

(3) Nicio diferență doctrinară nu justifică agresarea unei persoane.

Articolul 555 — Relația cu alte religii

(1) Creștinul poate considera propria credință adevărată fără să recurgă la violență împotriva altor religii.

(2) Persoanele de alte religii trebuie tratate cu demnitate umană.

(3) Dialogul pașnic trebuie preferat conflictului.

Articolul 556 — Respectarea persoanei de altă credință

(1) Credința unei persoane nu îi anulează demnitatea.

(2) Nimeni nu trebuie bătut, ucis, amenințat sau persecutat pentru religia sa.

(3) Condamnarea unei învățături religioase nu trebuie confundată cu ura față de persoana care o urmează.

Articolul 557 — Politeismul

(1) Creștinismul este monoteist și respinge închinarea la mai mulți dumnezei.

(2) Această convingere teologică nu justifică violența împotriva persoanelor politeiste.

(3) Creștinul își poate apăra credința prin cuvânt, educație și mărturie pașnică.

Articolul 558 — Idolatria

(1) Creștinul este chemat să nu se închine idolilor.

(2) Respingerea idolatriei trebuie făcută fără violență împotriva persoanelor.

(3) Distrugerea bunurilor altora nu trebuie justificată prin diferențe religioase.

Articolul 559 — Ateii și persoanele fără religie

(1) Persoanele care nu cred în Dumnezeu trebuie tratate cu respect.

(2) Creștinul are dreptul să își prezinte credința, dar nu trebuie să folosească amenințarea sau violența.

(3) Discuțiile despre existența lui Dumnezeu trebuie purtate pașnic.

Articolul 560 — Libertatea de a se converti

(1) Persoana are libertatea de a-și schimba convingerile religioase în conformitate cu legea.

(2) Nimeni nu trebuie obligat să se convertească.

(3) Nimeni nu trebuie pedepsit violent pentru schimbarea religiei.

Articolul 561 — Libertatea de a nu participa

(1) Persoana care nu dorește să participe la o ceremonie religioasă nu trebuie obligată prin violență.

(2) Libertatea religioasă presupune și libertatea conștiinței.

Articolul 562 — Evanghelizarea

(1) Creștinii au dreptul să vorbească despre Evanghelie.

(2) Mărturisirea credinței trebuie realizată pașnic și cu respect.

(3) Evanghelizarea nu trebuie transformată în amenințare sau constrângere.

Articolul 563 — Misionarismul

(1) Misiunea creștină poate fi realizată prin predicare, educație, caritate și exemplul personal.

(2) Misiunea trebuie să respecte demnitatea persoanei.

(3) Exploatarea sărăciei sau a vulnerabilității pentru obținerea unei adeziuni religioase este condamnată.

Articolul 564 — Libertatea de exprimare religioasă

(1) Creștinul are dreptul să vorbească despre Dumnezeu și despre credința sa.

(2) Exprimarea religioasă trebuie să respecte drepturile celorlalți.

(3) Libertatea de exprimare nu justifică amenințarea sau incitarea la violență.

Articolul 565 — Disputele religioase

(1) Disputele teologice trebuie purtate prin argumente.

(2) Insultele și amenințările nu reprezintă argumente.

(3) Creștinul este chemat să răspundă cu răbdare și respect.

Articolul 566 — Condamnarea persecuției religioase

(1) Persecuția unei persoane pentru credința sa este condamnată.

(2) Nimeni nu trebuie torturat sau ucis pentru convingerile sale religioase.

(3) Libertatea credinței trebuie apărată.

Articolul 567 — Protecția creștinilor persecutați

(1) Creștinii persecutați pentru credință trebuie sprijiniți.

(2) Comunitățile creștine sunt încurajate să ofere ajutor celor persecutați.

(3) Sprijinul trebuie oferit prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 568 — Condamnarea răzbunării religioase

(1) O agresiune împotriva unui creștin nu justifică atacarea unei persoane nevinovate de altă religie.

(2) Răspunsul la nedreptate trebuie să urmărească dreptatea, nu răzbunarea.

Articolul 569 — Protecția lăcașurilor de cult

(1) Lăcașurile creștine trebuie protejate împotriva distrugerii și profanării.

(2) Lăcașurile altor religii trebuie, de asemenea, respectate ca proprietăți și spații de cult.

(3) Diferențele religioase nu justifică vandalismul.

Articolul 570 — Sărbătorile religioase

(1) Creștinii au dreptul să își celebreze sărbătorile religioase în condițiile legii.

(2) Comunitățile ortodoxe, catolice și protestante își pot păstra tradițiile.

(3) Respectul reciproc trebuie păstrat în spațiul public.

Articolul 571 — Simbolurile creștine

(1) Creștinii au dreptul să folosească simboluri ale credinței lor în condițiile legii.

(2) Crucea, icoanele și alte simboluri religioase trebuie respectate în cadrul comunităților care le folosesc.

(3) Simbolurile religioase nu trebuie folosite pentru amenințarea sau persecutarea altora.

Articolul 572 — Rugăciunea publică

(1) Creștinii pot participa la rugăciuni publice în condițiile legii.

(2) Rugăciunea trebuie să fie pașnică.

(3) Nimeni nu trebuie obligat să participe.

Articolul 573 — Toleranța

(1) Toleranța nu înseamnă renunțarea la propria credință.

(2) Creștinul poate respinge ideile pe care le consideră greșite fără să urască persoana care le susține.

(3) Dialogul trebuie preferat conflictului.

Articolul 574 — Pace între religii

(1) Creștinii sunt chemați să contribuie la pacea dintre oameni.

(2) Diferențele religioase trebuie soluționate prin dialog și respect.

(3) Ura religioasă și violența trebuie respinse.

Articolul 575 — Principiul libertății religioase

(1) Fiecare creștin are dreptul la credință, rugăciune, cult și mărturisirea Evangheliei.

(2) Niciun creștin nu trebuie persecutat pentru credința sa.

(3) În același timp, creștinul trebuie să respecte demnitatea persoanelor de alte religii, a celor fără religie și a tuturor oamenilor.

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Sunt zile și sunt nopți. Azi noapte n-am prea mai avut somn. Așa că am stat pe marginea patului, "în capul oaselor", cu palma mâinii drepte apăsând cu putere arsura stomacului. Dar eu am știut: de fapt e arsura inimii...

Tânăr fiind, nu înțelegeam sensul "chemării"... Acum îl știu și îi recunosc dorul după tăietura inimii, iar singura cale de ostoire, este să-l aștern în cuvinte pe hârtie... Căci nu e leac mai bun pe lumea asta decât cuvântul rostit în minte și scos la lumină prin cerneala neuitării...

Este o după-amiază călduță și liniștită de vară, în care toată suflarea curții bunicilor își amorțește somnul... Sătul de citit, cobor scara podului - căci acolo îmi găseam pacea, citind - și-l văd pe bunicul cum moțăie pe prispă, cu pălăriuța trasă șmecherește pe ochi:

- Da' ce faci bunicule, dormi?

- Sssst, taci! Câ doarmi șî bune-ta șî nu vream sâ dezlănțuim balauru'!, zice bunicul cu voce domoală și ridicându-și nițel borul de la pălărie, ca să-l văd clipind somnoros...

Tac, căci cunoșteam și eu la fel de bine ca bunicul prigoana "balaurului". Era așa o liniște sfântă și parcă simțeam o trădare din parte-mi s-o stric cu atâta ușurință. Doar prostălanii de curcani trosneau îmbufnați către noi, înfoindu-și penele și cârâindu-și moțurile vineții de pe frunte...

- Haidi pisti deal la nen-tu Ion, la Motoșeni!, zice bunicul, sărind de pe prispă sprinten ca un arc.

 - Hai!, zic eu cu entuziasm în glas, fiindcă pentru mine, orice acțiune cu bunicu, însemna, poate, o nouă aventură.

Așa că ne strecurăm încetișor, să nu care cumva să scârțâim poarta - doar nu vrem să ne prindă din urmă dragonul! - și-o luăm la picior cale de vreo patruzeci de minute, trecând pe lângă curțile megieșilor, prin livezi, suind dealul, către o căsuță mică, cocoțată parcă înadins sa scoată sufletul din noi:

- Noroc bre Ioane!, zice bunicul către o namilă de om, deșirată în iarbă, la umbra unui cais.

- Noroc bre Ghiorghi!, zice namila, mustăcind cu dinții rari și galbeni, în barba-i sură... Da' ci vânt ti-aduci încoaci, bre?

- Am vinit cu băietu'!, zice cu vioiciune în glas bunicu'.

- Bună ziua nene Ioane!, zic eu cu sfială în glas, fiindcă era prima data când îl cunoșteam pe fratele mai mare al bunicului.

- D-apoi cum! Ședeți oleacă la umbră, nu, nu aice! La masă, ca sâ luăm câte-o țuică bre!, zice zdrahonul adunându-se din iarbă...

Ne așezăm tus-trei, la umbra unui măr, care-și rupea înspre pământ crengile de rod pe jumătate copt, la o masă mică, învelită cu o mușama de culoare albastră la fel ca cerul, ca ochii bunicului și ai zdrahonului. Eu ședeam într-o parte lângă bunicul, cu picioarele bălăngănind în aer fiindcă lăicerul de pe laviță era înalt și n-ajungeam cu picioarele la pământ, iar zdrahonul, ședea de cealaltă parte, după ce se repezise "pi beci" după o sticlă prăfuită de țuică închisă cu dop de cocean. Apoi, ne toarnă în păhăruțe, mie doar jumate, și tună:

- Hai noroc!

- Hai noroc!, zic într-un glas cu bunicul, cercetând cu privirea strachina de lut de pe masă, plină vârf cu prune din cele mari și zemoase, boierești de șoldane, care îți făceau cu ochiul alături de niște caise coapte de pistruiate ce "iereau"...

Zdrahonul mă vede, și împinge strachina mai aproape de mine:

- Ie cu poftă!

Iau o prună mare și o caisă, apoi zemuiesc la ele pe rând, fără să-mi mai pese de petele de pe maieu... Acasă, dragonul n-are decât să urle, că doară apă și săpun de casă "ieste"...

La un moment dat, tăcerile dintre noi, sunt rupte de apariția unui bărbat subțirel și înalt, luminos prin cumințenia lui, care intră în curte scârțâind portița:

- Ziua bună la dumneavoastră!, zice el, iar mie mi se luminează fața, întrucât îl recunoscusem pe nenea Vali, fiul zdrahonului și văr cu taică-miu...

- Bună să-ț hie inima!, zic bătrânii întinzând mâna pentru a da noroc. Dau și eu noroc, bărbătește, încântat că sunt băgat în seamă la masa celor "mari"...

Nenea Vali se așază lângă noi, de partea zdrahonului, care îi toarnă în păhărel, țuica cea mărgelată cu parfum de caise... Hai noroc!

După care, iară se lasă tăcerile peste noi, strânse din când în când de scârțâitul ciuturei mișcată de-un vânticel răcoros, căci soarele mijea înspre amurg, răscolind roșul cerului până la buza dealurilor din zare...

Dar eu știam aceste tăceri, fiindcă le mai "auzisem" și-n alte dăți, tăceri care "grăiau" despre vremuri grele, dar și despre cele cu belșug. Tăceri care grăiau despre sănătate, dar și despre boală, despre viață, dar și despre moarte.

Cât era el de zdrahon, nenea Ion suferea de inimă, boală căpătată în stepa siberiană, în timpul prizonieratului de pe când o fost tânăr. După ce-o scăpat, o venit acasă abia după vreo cinci ani de la sfârșitul războiului, ani cu muncă grea și foamete continuă, care i-o vătămat sănătatea pentru tot restul vieții lui. Dar o fost și bucurie, că și-o cunoscut ficiorul ce-o crescut fără tată până la vârsta de cinci ani, nenea Vali...

Mă uitam la nenea Vali, citindu-i pe chip liniștea sufletească. Îmi plăcea tare mult de el fiindcă era atât de așezat la vorbă, atât de luminos ca ființă, încât toți cei care-l cunoșteau, fără să bage de seamă, îi căutau umbra... Și-mi mai aduc aminte că mâinile lui erau albe, cu degete lungi, subțiri, care emanau miros de busuioc, așa după cum îmi imaginam eu sfinții...

- Amu om mere șî noi pi la cășile noastre!, zice bunicul ridicându-se încet de la masă, fiindcă amurgul se trecuse vinețiu în licărul primelor stele de noapte, iară dragonul cel fioros posibil că scotea flăcări pe nări, fiindcă se trezise de mult și-și ascuțea cu grijă dinții negăsindu-ne în bătătură...

- D-apoi, merjeți sănătoși!, ne urează zdrahonul cu voce groasă, scuturându-ne mâinile pe rând, bărbătește... Ne-om videa la strâns...

Dar drumul către casă parcă se lungise, iar bunicul, ca s-avem spor și să scurtăm timpul, mă ridică pe umerii lui căci eram mic și ușurel pe vremea aceea, iar eu aproape că moțăiam, legănat în pasul lui domol care-și croia drum către vale...
N-am știut atunci - am aflat mult mai târziu - că în acea zi zdrahonul tocmai împlinise 99 de ani... iar eu am scris să-mi aduc aminte că n-o mai apucat și suta...