Joc/4

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.

"În grădina muzeului 

Scaune goale 

statuile s- au întors 

în celălalt muzeu."

Sărutul -piatră de mormânt,

înfruntând 

durerea și vremurile.

vântul tăios

spulberă nisipul-

sufletele rătăcitoare

duse aiurea

ce ne facem noi in primăvara asta?

prea multă culoare...

prea multă mireasmă-mbietoare....

despre cântări angelice, nu mai vorbesc.....

ia, să deschidem degrabă

fereastra 

și să-i spunem

dragului nostru prieten,

o poezie!

iertarea

e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare

ce-nflorește-n inimă;

iertarea

e o desprindere din focul spiralat

al amintirilor neplăcute,

e o recalibrare a ființei umane.

câteva semințe negre de susan

scutură

liniile ondulatorii ale destinului;

între timp,

înveți despre răbdare

și despre libertatea nesăbuită.

Doamne ce-ai făcut cu noi

Tu ne-ai adus desculți și goi

Pe-acest pămînt ce este sfint,

Sa creștem sa ne înmulțim

Sa ne iubim și să trăim.

De toate Doamne tu ne-ai dat

Și trup și minte neîncetat

Iar noi cei goi in suflet cu nevoi

Cei goi de dragoste in noi

Am uitat să-ți mulțumim

Pentru viața ce-o trăim.

Mă opresc, o clipă, să caut într-un ieri,

Comoara risipită a altor primăveri.

Dar strâng în palme rodul și tot ce-am învățat,

Păstrând în suflet cerul, curat și neîntinat.

O clipă, cât o viață, mai mult sau mai puțin,

Reînvie, prin ceață, fărâme de destin.

Privesc cu mândru zâmbet spre tot ce am clădit,

Un drum croit prin pietre, dar drept și împlinit.

Visul și realitatea se împletesc pe rând,

Îmi sunt amestecate de fiecare gând.

Aleg să cred în bine, în forța de-a visa,

Căci viața e o artă și o voi onora așa.

A fost... Dar cine poate să separe, precis,

Trăirile schimbate cu timpul într-un vis?

Rămâne însă urma unui pas curajos,

Ce-a transformat tot greul în ceva luminos.

A fost... Dar cine știe dacă mai are rost,

Când nimic va mai fi din toate cate-au fost?

Are un rost prezentul, e darul cel mai sfânt,

Să las o urmă caldă pe acest pământ.

Zâmbesc nedumerită, că am uitat să plâng,

Sunt foarte obosită și zilele mă strâng.

Dar mă ridic spre soare, cu ultimul fior,

Să-mi scriu cu demnitate destinul viitor.

Cine sunt?

Iubirii răspund c-un ocean de iubire,

Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.

Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.

Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.

Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.

Înțelegi,am lumini și umbre..

Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.

Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.

Sunt și înger,sunt și demon..

Demon cu aripi albe ce judeca raul.

Cine sunt?

O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,

Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac

Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile

mele,

Toate, un scop au

Luna sa ţi-o dau

Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,

Mâna în față ți-o apleci,

Un zâmbet vanezi in mica poveste,

Un zâmbet cauți să culegi

Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci

Un pas neclintit în fată il împingi,

Frica-n ochii se citeste

O ruptura in timp O ruptura in poveste

Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac

Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag

Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format

Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol

M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,

lar pentru sufletele separate, n-a mai existat

cale de întors

Pasul tău cu foc a aruncat

ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat

Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute

M-am întors pe călcâiele tocite

Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,

M-am întors,

Ochii in fata apusului i-am descusut

O floare a înflorit

În timp ce alta s-a ofilit,

Două au crescut la cer,

lar a treia în focul pământului infern

De un pom am prins rădăcini,

lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit

În nemiscatul timpului înțepenit

Te-am privit cum ai zburat

Ciocănitoarea penei mele

Cum în urmă ti-ai lăsat

Vulturul uitat de vreme

Sa ştii, aşteaptă privind la stele

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.