Ceas rezistent la apă în maghiară

Ieșim într-o seară pe balcon și aruncăm un pește,

Că sufletul multă grijă față de pisicile de afară iar nutrește,

Deschidem ușa,

Ne împiedicăm puțin de păpușa

Lăsată în cale de pisica pe care o avem în casă,

Parcă știe că vreau să le hrănesc pe celelalte și nu mă lasă

Să încerc să le răsfăț,

Iar și-a dat jos pătura, patul trebuie să i-l înfăț.

Termin cu pisica mea din casă, la cele de afară mă întorc,

Stau și așteaptă cuminți, deja torc,

Feline cuminți,

Pe care nu ai cum să nu le alinți.

Scot o bucățică de pește marinat,

Pe care, evident, nu l-am terminat.

Iau frumos și o arunc de la etajul zece,

Pisicii mele supărarea îi mai trece.

Mănâncă pisicile mele,

Până și legumele

Din sosul peștelui înmuiat,

În vasul de sticlă încuiat.

Pisicile nu se satură, continuă să ceară,

Mai multă mâncare, fiecare bucată căzută o supravegheară,

Melodia lor se întețește,

O miorlăială nazală o însoțește:

Miaauu..miiiiiaauu..miaAAauUau

Miau ...mrrau...miiiiiaauu...miau

MiiaAAaauuUuaau

Miau...aAauu

Miau...aAauu

MrîîîAAuu...?

MiaAAauu...Miau..MiaAAuu..MiAAuu

MiaAAuu..uu..aauuu...

Phhhh..hhh..

MiaAAu..miiiii...miAAuu...miiiii...

Miau...miau...miau...mrrrîîî.. miorlau...

Parcă asist la vreun cor madrigal...

Mă duce cu gândul la o operă foarte asemănătoare (,,Duetto buffo di due gatti", piesă interpretată pe două soprane și pian)

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Bauprojekt plus etwas Blödsinn

Cecilia und ihr Mann planen den Umzug in ein neues Haus. Sie durchsuchten das Internet ständig nach Anzeigen von Immobilienagenturen. Im Prinzip ist es nicht kompliziert, was sie wollen, eine Wohnung mit drei Zimmern, zwei Badezimmern, einem Wohnzimmer, zwei Balkonen, von solchen, die weder Wände noch Fenster haben (denn Cecilia sitzt gerne in der Sonne, um sich zu bräunen). eine Küche, aber auch ein Stauraum für Schuhkartons. Die meisten Auseinandersetzungen gehen von diesem Lagerraum aus, Cecilias Ehemann ist anderer Meinung. Er denkt, dass die Kisten direkt auf dem Balkon stehen könnten. Außerdem erlaubte ihm der Stauraum nicht, sein Badezimmer um eine Hängematte zu erweitern. Praktischerweise wünscht sich der Mensch ein offenes Badezimmer.

Sie schauen sich um, suchen nach Angeboten, entdecken ein recht vorteilhaftes, eine Dreizimmerwohnung, wie sie es sich gewünscht haben, allerdings nicht im Zentrum der Stadt, sondern irgendwo am Stadtrand, im Nordwesten der Stadt. Der Standort wird Cecilias Bedürfnis nach Sonne und Wärme nicht wirklich befriedigen, aber was können wir tun, wir können nicht alle haben, wir müssen trotzdem auf einige Auswahlkriterien verzichten, die sie sich für ihr zukünftiges Haus gewünscht hätten.

Sie werden am Mittwoch gegen 9 Uhr morgens losgehen, um mit den Bauherren zu sprechen. Doch schon beim Betreten hat Cecilia ein seltsames Gefühl. Der Mann fragt sie, warum es nicht gut wäre, dort zu bleiben. Sie beginnt mit einer Reihe von Gründen: Es sei weit entfernt vom Kindergarten des Jungen, von seinem Klavierunterricht, vom Rathaus, von dem Schönheitssalon, den er besucht, von irgendeinem Laden, in dem er seine Einkäufe erledigen könnte.

Auf all das gibt der Ehemann eine sehr „intelligente“ Antwort: „Es gibt öffentliche Verkehrsmittel.“ Cecilia nervös: „Du wirst mir also nicht helfen, von einem Ort zum anderen zu gelangen?“

Cecilias Mann hat wieder einen Satz, der uns wundern lässt, wie treu und engagiert er als Ehemann ist: „Du hast eine Genehmigung für alle Kategorien, du willst eigentlich nicht einmal einen Roller fahren, es gibt Taxis, die du jederzeit rufen kannst.“ Tageszeit und Nachts.“ Cecilia ist noch wilder: „Weißt du was, ich habe meinen Führerschein für mich selbst gemacht, um zu zeigen, dass ich es kann, was ist meine Schuld, dass ich im Verkehr alle möglichen Spinner hatte,“ Wer will wie du wirklich mit mir zusammenfahren? Ich habe Angst vor so vielen Verkehrsteilnehmern.“ Der Mann sagt ihr mit schüchterner Stimme: „Okay, ich helfe dir bei den Ausflügen.“

Als sich die Lage zunächst beruhigt, begeben sich die beiden zu einem Gespräch mit den Bauherren. Sie geben ihnen einen Grundriss der Wohnung, damit sie alle architektonischen Details genauer sehen können. Der Ehemann sieht das kleinere Badezimmer, das er zu einem offenen Raum machen möchte. Cecilia beginnt mit kritischer und moralisierender Stimme: „Ich verstehe nicht, warum Sie ein offenes Badezimmer brauchen?“ Wo haben Sie dieses Badezimmermodell schon einmal gesehen? In der Kneipe?!!"

Der Mann sagt, dass er sie will, weil er innovative Ideen hat, keine konservativen, die Dinge einseitig sehen wie Cecilia, alle Wände schön arrangiert haben, eine nicht um 95 Grad geneigt sein soll und dass Cecilias Bedürfnis nach Perfektion ihn überlastet, blockiert Sie hat das Gefühl, dass aufgrund ihrer typischen Vorlieben alles stagniert.

Cecilia errötet, schweigt, nimmt aber Dinge wahr. Cecilia sagt: „Und es scheint mir, dass so viele Dinge fehlen, ich würde nicht hier bleiben, es ist ein leerer Raum.“

Die Bauherren sagen ihm: „Es ist jetzt leer, weil es keine Gegenstände gibt, wir haben es kaum geschafft, die Wände zu bauen. Wenn Sie hierherziehen, werden Sie sehen, dass das Haus Gestalt annimmt, Sie werden es dekorieren, wie Sie möchten, anpassen.“ , und all das.“

Cecilia spricht mit ihrem Mann, sie möchte ihn davon überzeugen, den Umzug zu verschieben, bis ihr Sohn den Kindergarten beendet, da er ein sehr emotionaler Junge ist und jede größere Veränderung unangenehme Auswirkungen auf seine schulischen Leistungen haben könnte.

Der Ehemann ist damit nicht einverstanden, lehnt Cecilias Vorschlag ab und verspricht den Bauherren, dass er einziehen wird, sobald die Wohnung gebaut, möbliert, verputzt ist. Sie akzeptieren jedoch, dass sich der Stauraum für die Schuhkartons im offenen Badezimmer befindet.

Cecilia gibt nach, sie sieht, dass sie sowieso niemanden hat, mit dem sie reden kann, sie hat vor dem Auszug aus der Wohnung ihrer Großeltern noch eine letzte Bitte, nämlich: vorsichtig mit allen 20 Gemälden ihrer Großeltern umzugehen, sie nicht zu verlieren, anzuziehen Ich werde ihnen nicht den Körper beschädigen, wenn er sie aus dem Auto holt und in die Wohnung trägt. Er verspricht, dass er vorsichtig sein wird, dass er sie nicht fallen lässt, sie nicht zerkratzt, das Geländer berührt und so weiter.

Der Tag des Umzugs kommt, es ist ein Freitag, er hat den Jungen noch nicht einmal vom Kindergarten abgeholt, er hat keinen Kompass in seiner Tasche, keine Karten, noch die auf seinem Handy installierte „Maps“-App, er muss raten, wo Das neue Zuhause ist. Wenn es ihm zu Hause gut geht, wenn nicht, schläft er auf der Straße.

Cecilias Gemälde, die armen, liegen im Kofferraum neben zwei Wasserflaschen von Aqua Carpatica, einer Tüte voller Schachteln Cremșnit, einer weiteren Tüte mit acht Packungen Mehl, einem Aquarium, ich weiß nicht wie vielen Schachteln Servietten und Lumpen und das alles.

Während er sie trägt, ist er bei jedem Schritt vorsichtig, aber weil er fünf in der einen und fünf in der anderen Hand hat, zerkratzt er den Rahmen eines Gemäldes, das er in der rechten Hand hält. Cecilia ahnt nicht, was passiert ist, bis ihr Mann ihn an eine Wand nagelt. Cecilia mit ihrem agilen Sehvermögen, ihrem Adlerauge, das selbst den kleinsten Defekt bei +1,75 Dioptrien erkennt, sieht den Kratzer. Er sagt zu dem Mann: „Morgen möchte ich, dass du in den chinesischen Laden auf dem kleinen Markt gehst und einen neuen, aber immer noch goldenen Rahmen wie diesen kaufst.“ Ich kann mir dieses Gemälde nicht ansehen, du hast es durch deine Nachlässigkeit ruiniert!“ Und wirklich, was war das für ein Vermögen? Es war nur ein Gemälde von pelzigen Katzen.

Der Mann fragt sie: „Aber kann man das nicht mit Leim reparieren?“ 

Der Ehemann denkt draußen über Cecilias Worte nach: „Eine Frau, die auch nicht weiß, was sie will, will keinen Kleber, ich gebe ihr Gründe, warum sie Kleber will.“ Und er schreitet zu noch mutigeren Taten, bricht das Aquarium ein Der Kofferraum. Cecilia sieht alles vom Balkon aus, schickt ihr eine Nachricht am Telefon, um auch ein neues Aquarium im chinesischen Laden und möglicherweise neue Fische in der Zoohandlung zu kaufen, während sie darum kämpft, alle, die sich in diesem Aquarium befanden, wiederzubeleben und sie hineinzusetzen vom Fass, unter dem Wasserstrahl und in einer Blumenvase.

Was zu tun? Cecilias Ehemann hätte wissen müssen, dass „Eile den Job verdirbt“.

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

Possiamo rivisitare l'immagine di una persona che ci ha ispirato 10 anni fa?

Sì, dobbiamo solo volerlo,

Sì, se avesse un'influenza positiva su di noi,

Sì, se ci ha motivato,

Sì, se potesse capirci (la maggior parte delle persone non può),

Sì, se potesse trasmetterci qualcosa del suo carattere, della bellezza della sua anima e delle sue passioni,

Sì, se sospiro ancora di gioia, guardando le sue foto,

Sì, se ci ha lasciato senza parole per quanto fossero uniche le sue idee (una di queste mi ha davvero sorpreso in tutto e per tutto),

Sì, se sapesse farci venire voglia di vedere il suo punto di vista,

Sì, se potesse darci un miliardesimo dei suoi doni,

Sì, se ci contagiasse con le sue risate, la sua gentilezza e i suoi auguri,

Sì, se pensi che ti abbia cambiato in meglio, che sei diventato più ricco (moralmente, eticamente, emotivamente),

Si, se non si arrendeva con te, preferiva fidarsi di te, non pensava che avrebbe perso tempo senza ottenere alcun risultato,

Sì, se anche tu non hai tradito la sua fiducia,

Sì, se sapesse instillare in noi le ambizioni e accrescerle durante tutto il periodo in cui ci siamo conosciuti,

Sì, se scopriamo che non ce n'erano molti come lei,

Sì, se avesse davvero a cuore i valori morali, come potrebbe ogni essere umano ottenere una versione migliore, più gentile, più premurosa e più piacevole di sé stesso?

Sì, se avessi sempre la stessa eccitazione ogni volta che la vedevo, non importava che fosse bagnata di acqua piovana fangosa, che avesse momenti in cui era più nervosa, che si arrabbiasse, che fosse stanca, che avevamo l'influenza e non potevamo più divertirci con gli stessi superbi tratti di carattere,

Sì, se i pensieri rivolti a Lei portassero frutto nel nostro cuore,

Sì, se non fosse un'estranea, era qualcosa di più, ti sentivi più vicino a lei, era come un'amica o una sorella maggiore,

Sì, se ogni giorno salissi uno scalino, con il suo aiuto,

Sì, se riuscisse a costruire tutto con una tale calma e passione che non puoi davvero reagire a pensarci,

Sì, se pensi che non avresti tentato invano di impressionarla,

Sì, la vecchiaia nel suo caso significava davvero bellezza, era molto più grassa da giovane, ma aveva voglia di perdere peso, aveva il tempo di correggere eventuali difetti che la disturbavano, per deliziare tutti noi a 50 anni e qualcosa ,

Sì, davvero sarebbe valsa la pena partecipare ad un reality show come "I rumeni hanno talento",

Sì, perché ho tirato fuori la parola "talento", da lei ho imparato che non esiste una cosa del genere, non riceviamo nessun talento e non lo portiamo con noi all'altro mondo, il talento che mostrava era acquisito abilità, il risultato di alcune consuete,

Sì, quando cadevo (inciampavo), sapeva come aiutarmi ad alzarmi,

Sì, se solo potessi vederla ancora sul marciapiede, al mercato, ai concerti, in municipio, allo stadio correre ai 70 anni che avrebbe oggi,

Sì, vorrei vederla ancora una volta...

Mia cara donna (e le iniziali C. P.) che per me è stata più come una sorella maggiore (circa 42 anni più grande) per 7 anni, poi anche tu dovevi andartene, stava arrivando un'altra tappa. Sei rimasta come un enigma nel mio subconscio, non so nemmeno oggi come mi avresti voluto che fossi, cosa avresti voluto di più che ti mostrassi, ma sei rimasta da qualche parte lì, nella lista delle "Donne" di 10 e di 10 uomini", come in uno spettacolo di 10° grado.

Perdona la mia goffaggine in tutto, ma non era apposta, ma sto congelando, mi batte forte il cuore, palpito, sudo a volte freddo, a volte caldo, è come se non potessi entrare abbastanza aria i miei polmoni quando ammiro la personalità, gli sforzi, tutto ciò che mi hai mostrato, ed io, considerando la mia inabilità da allora, non potrei mostrarti altro che quello che hai sempre visto.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

A trecut timpul "iubirii" noastre

Amândoi am trăit fericiți în visele noastre

A trecut timpul "iubirii" noastre

Iar apoi mi-am dorit să zbor cu aripile mele.

Am vrut să trăiesc alte iubiri

Pentru alții care mi-a spus:

"Te iubesc" și "pentru totdeauna".

Dar,TU ești acela pe care-l visez noaptea, dragostea mea.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult și nu pot trăi fără tine!

A fost dorința de a învăța

Totul despre viata, poate prea repede

Acesta a fost descoperirea mea, descoperirea vieții,

Cu bucuriile și suferințele ei, cu nebuniile sale.

Am vrut să trăiesc ca și întâia oară

Urmărind orele, pentru a trăi numai în prezent,

Dar, cu cât trăiesc mai mult ofer mai mult.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Yes, once I dreamed

Yes, once I dreamed of a ray of sunshine,

where we met, somewhere in space.

I've never felt so lucky like never before in my life,

because for the first time you smile back.

I don't believe in dreams, no matter how hard I try

But I hope one day I'll just see you

at the purple sunrise, when we meet again,

the same path will be taken.

Yes, once I dreamed of a ray of sunshine,

where we met, somewhere in space.

I've never felt so lucky like never before in my life,

because for the first time you smile back.

I don't believe in dreams, no matter how hard I try

But I hope one day I'll just see you

at the purple sunrise, when we meet again,

the same path will be taken.

Yes, once I dreamed of a ray of sunshine,

where we met, somewhere in space.

I've never felt so lucky like never before in my life,

because for the first time you smile back.

Yes, once I dreamed of a ray of sunshine,

where we met, somewhere in space.

The dream comes to an end, the sun sank into the sea

and when I woke up I didn't find you anymore.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Hajó

Drága hajó, lebegsz a végtelennek tűnő óceánban,

Melyik kontinensekre mész most újra,

Mi vár rád a következő úticélodnál?

Hajó, hajó...

Miért nem mondtad, hogy annyira szeretsz vitorlázni?

Miért nem figyelmeztettél?

Miért hagytad el a kikötőt, csak egy pillanatra hátat fordítva neked?

Hogyan szokhatnám meg azt az űrt, amit hagytál?

Hogyan fogom kitölteni?

Hajó, hajó...

Könnyű voltál, mint a veréb,

Remélem, boldogabban térsz vissza, mint ahová mentél,

Rájöttem, hogy menned kellett

Így érezted magad

Ezt gondoltad.

Olyan jól megépítettünk téged fából, a kormányból, a fedélzetről,

Több vitorlalapból,

Még a horgogodat is felcsatoltam,

Tudom, hogy nem lesz könnyű dolgod,

Az óceánnak vannak szeszélyei,

Nem tudod mire számíthatsz,

Amikor felkavar, és minden irányba megráz,

Csak azokon az útvonalakon visz, amelyek számára könnyebben elérhető,

Amikor nehéz lesz számodra, amikor úgy érzed, hogy nincs módod a felszínen maradni,

Kérem, nézzen le, nézze meg a mellékelt horgonyt,

Gondolj arra, hogy messziről, akár több ezer kilométerről,

Vigyázok rád, a szívemben van,

Csak arról van szó, hogy már nem vagy a közelemben, hogy megmutassad,

Tényleg, mennyit jelentett a kapcsolatunk,

(Érvelő hangnemben)

Érezd jól magad, engedd el, felejtsd el, ki alkotott téged,

Két hét alatt meg sem közelítettük,

Ha így gondolod, a te döntésed...

Csak tudd, hogy törődöm veled, ezért építettem olyan jól,

Végső bátorításként azt mondom: "Nem szabad megijedni azoktól a viharoktól, amelyekkel az óceán átkelésénél találkozni fogsz. Ne felejtsd el, hogy a vihar után jó idő jön."

A hajó:,,Mit tennél? Nem maradhatok egy napot Rio de Janeiró ban? Csak egy nap, csak ennyit akarok, aztán visszajövök hozzád, ígérem!"

Vecino dragă, până la urmă, trebuie să fac o mărturisire.

În ultima vreme, ne-am întânlit mereu, m-ai atras ca un magnet.

Îmi place cum arăți, dar mai ales  cum te comporți. Ești directă, 

când vrei ceva, sinceră, amabilă și ai un râs molipsitor, abia aștept 

să-l aud. Prietenia ta mă mulțumește, ba îmi dă o stare de fericire

     Până aici totul e bine și a-și vrea să rămânem așa. Dar trebuie 

să știu și părerea ta, Să transformăm prietenia aceasta frumoasă 

într-o dragoste pasageră? Nu ar fi păcat?

Irina iub ea foare mult florile.Din poarta mică, o alee lungă ,parcă intra în pridvor, 

era străjuită de flori de toate culorile. Irina era încântată de ce reușise să facă, parfumul 

lor intra în cssă, din primăvară ,până toamna târziu, încât nu sacrificam nici un fir să-l 

pun în glastră.Eram fericit, când un prieten îmi spunea:

          -Măi Pavele, dar eu nu știam că tu poți fi așa gospodar. Casa ta, grădina sunt 

un rai. Am trecut pe acolo, m-am oprit locului, nu știam unde să mă uit, ai schimbat 

tot. Foarte frumos...

          -Să știi că de grădină se ocupă doar Irina și de flori . Așa am convenit de la început.

Eu, îmi doream să am niște animale, pe lâng casă, dar treaba-i mai complicată...dar am 

mai multe păsări și am prins drag de ele, le-am pregătit un țarc , să nu strice grădina

Irinei, Pentru rațe am făcut un fel de -piscină-unde se bălăcesc toată ziua. Găinile-s de rasă

și le tratez ca pe niște doamne...sunt frumoase și blânde, îmi ciugulesc din palmă și le place 

să vorbesc cu ele.Asta-i familia mea. Mă bucur că m-am intors în sat.Dar s-a întâmplat ceva

care m-a supărat tare. Am plecat dimineață cu treabă și când mă întorc văd ușa păsărilor 

încă închiă, deși soarele era sus pe cer.Când deschid ușa, păsările s-au năpustit  asupa mea

parcă întrebându-mă, de ce le pedepsesc. Mă uit în vasul de apă nimic, în troacă nimic .

Înfuriat , o înreb pe Irina:

          -Cum ai putut fi așa de rea, să-mi lași păsările flămânde și însetate? ce suflet ai?

           -Ce ai omule,ce ai pățit?

          -Mai întrebi? de ce nu ai dat drumul la păsări și le-ai lăsat fără mâncare și apă?

         -Fiindă nu mi-ai spus nimic și eu am uitat. Zău îmi pare nespus de rău, te rog iartă-mă.

        -Nu mă pot calma,lasă-mă în pace. M-am întors la prietenii mei cu pene, am văzut că toți sunt

bine și i-am chemat pe nume:cocoșii, cântărețil, ora exactă, pintenatul, prințul...s-au așezat lângă 

mine ciugulindu-mă,rațele, găinile erau vesele, supărare mi-a trecut .Eu mă bucur că am avut curajul

să mă întorc în sat, alături de strămoșii mei. Dar cine are curajul, recunoaște că natura și mirajul ei 

te întâmpină la sat, unde-i cunoști pe toți și toți te cunosc ,găsești prieteni vechi, depeni amintiri...

din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

Factorul poștal ajungea în sat cam odată la două săptămâni: din șareta lui trasă de un singur cal, coborau spre mâini nerăbdătoare și doritoare, tot felul de pachete. Colete legate cu sfoară, albe, cafenii, mari și mici, înscrise cu creion chimic. Și scrisori. Și o puzderie de vederi.

Toți, cu mic cu mare, cu sufletul la gură, făceam o gloată veselă în jurul factorului care-și împărțea comorile către fitecine, strigându-ne pe nume. Și imediat ce un nume era rostit, dintre noi se dezlipea o umbră, care însoțită de un mic chiot de bucurie, primea cu recunoștință pachetul. Destinatarul, fericit se retrăgea deoparte, cercetând curios pachetul: de la cine-o fi? Ce-o fi întrânsul? Ce zornăie acolo? O fi ajuns întreg? Și scrisoarea, oare ce vești aduce? bune sau rele?

Nu toți primeau pachete sau scrisori, și dezamăgirea era uneori mare, iar invidia pe cei care-au primit, și mai mare. Dar dintre toți, era o singura persoană din sat care primea întotdeauna cel puțin un pachet, Coana Moașă. Fie că era un pachet de la copii sau nu, Coana Moașă primea de la județeană întotdeauna pachete cu medicamentele necesare boleșnițelor din tot satul. Coana Moașă cerceta întotdeauna pe listă, dacă a primit ceea ce ceruse, iar dacă, Doamne ferește!, nu, atunci factorul poștal primea întreaga asprime, focul și fulgerele, grindina și toată furtuna! Bietul factor, se jura pe toți sfinții că atâta o primit, că o adus totul, n-o uitat niciun pachet, poate să sune și la primărie să confirme și jandarul care-a fost de față, chiar și secretara, primarul și popa din sat!

Coana Moașă era o femeie mică de stat, durdulie, cu ochi verzi, tăioși, cu părul grizonat strâns la spate într-un ghemotoc mic și cochet, aprigă la vorbă, care nu admitea niciodată replica. Avea și de ce: era singura care păstrorea, din punct de vedere medical, peste toate satele și comunele din jur, singura care-i adusese pe lume pe toți pruncii, inclusiv pe factorul poștal! Așa că se purta cu toții autoritar, fiindcă nu aveau medic, iar dacă se întâmpla în sat vreun accident, ea era singura care știa să ajute și să oblojească suferința. Ca un adevărat vraci își avea magia ei, iar farmacopeea cu care suplinea medicamentele și-așa puține, ajunsese în sat de legendă: bolile și rănile de tot felul își găseau întotdeauna leac în mâinile pricepute ale Coanei Moașe!

Astfel, odată, când un țăran și-a tăiat adânc palma mâinii la coasă, Coana Moașă a suturat rana cosând-o pe viu, oprind sângerarea și salvându-i omului mâna. Dacă te durea capul, te ungea la tâmple cu untură de tigru camforată, de-ți trecea pe loc durerea. Unde s-aduna gunoiul, în fundul grădinii, era plin de cutiuțe metalice, mici, rotunde și roșii care-au fost cândva pline cu astfel de alifii. De altfel, tot Coana Moașă făcea injecții la tot satul, iar dacă cumva strănutai, imediat îți punea mâna pe frunte, termometru scuturat la subraț și dacă cumva simțea vreo fierbințeală, te punea cu curu'n sus și primeai o injecție degrabă cu tot protestul! Iar dacă cumva dădeai în răceală, era jale! injecțiile cu polidin dureau al naibii, dar și scoteau răceala din tine laolaltă cu toți drăcușorii!

Altădată, un căruțaș a fost zdrobit în copitele unui cal luat de streche. Omul s-a ales cu un umăr dislocat și câteva coaste frânte... Câțiva săteni l-au luat pe brațe și l-au adus la Coana Moașă care l-a consultat, ascultându-l cu stetoscopul, apoi i-a tras omului umărul înapoi, după care l-a bandajat cu gips spre vindecarea coastelor.

Avea Coana Moașă, în casa mare, o săliță, un holișor, în care ținea un dulap mare din lemn vopsit cu verde, plin cu tot felul de șpițerii. Găseai acolo de toate: de la tifon, la sticluțe cu spirt, rivanol și bromocet, vată, role cu leucoplast, mănuși chirurgicale din cauciuc subțire, borcane din sticlă în care odihneau termometre cu mercur, cutii cu medicamente de tot felul, cavit și suplimente de vitamine, sticluțe pentru injecții, seringi metalice, sondă de ascultat gravidele, cântar pentru pruncii noi născuți, cântar pentru oameni mari, foarfeci, truse de cusut răni, garouri din cauciuc și mai avea Coana Moașă, sub pat, într-o cutie de carton plină ochi, niște sticluțe mici și groase sub formă de bec pe care le folosea drept ventuze, numai bune de scos orice nădușeală din tine (mamă, ce dureau alea)! 

Că nu trecea zi, ca la poarta ei să nu vie vreun megieș cu vreo boleșniță: ba o durere de dinți, Coana Moașă îi dădea o fiolă de agocalmin, ba o durere de spate, frecție cu carmol, ba o durere de picioare, baie caldă cu săruri aromate și câte și mai câte! Toți își găseau leac, dar ne-prea-având bani, întotdeauna îi lăsau Coanei Moașe, ba câteva ouă, ba o traistă cu mere, ba o sticlă cu vin, ba un borcan cu dulceață, ceva acolo, așa, ca la țară...

Am văzut toate acestea și le-am trăit, iar acum îmi amintesc de ele, întrucât Coana Moașă a fost bunica mea.