DANIEL PRT .3

Moș Crăciun ,de pe la noi

Sigur știi ,că avem nevoi

Dar eu știu că ești bun și milos

Mai ales cu cei de jos.

Dar eu sunt un bătrinel

Și-ți trimit un bilețel

Nu vreau dulciuri, jucării

Astea-s dorinții de copii

Eu te rog ,dacă ai putea

Să vezi  ,care-i dorința mea;

Moș Crăciun  nu cer prea mult...

Apa ,Gazul și Curentul

Să fie la un preț mai mic

Apoi ,zău, nu  mai cer nimic.

           A M  CRESCUT ,SUNT  BĂIAT  MARE,

          MAMEI  ÎI OFER  O  FLOARE ,

          ȘI -I  MAI  SPUN  CĂ -O IUBESC-

          MAMEI OCHII  ÎI  STRĂLUCESC.

          MĂ  SĂRUTĂ  PE  OBRAZ  ,

          MĂ  MÂNGÂE  CUM  EA  ȘTIE ,

          APOI  RÂDE  FACE  HAZ ...

          ȘI -MI ARATĂ  O  HÂRTIE!...

          ACOLO  ERA  O  ÎNTREBARE,

          A  CITIT-O  MAMA  OARE ?

          ERA  SCRIS  DE  MÂNA  MEA...

          CE  ESTE  IUBIREA?

          PUIUL  MEU  ,AI  CRESCUT  MARE

          IUBIREA  DE  MAMĂ-I  ÎI  SFÂNTĂ ,

          NU  ÎNCETEAZĂ  NICIODATĂ...

          DAR  MAI  ESTE  O  IUBIRE !

          SIGUR  O  SĂ-ȚI  DEA  DE  ȘTIRE!?

Vin ades la voi în gând 

Când dorul se strecoară

Stați cuminți ,frumoși și tineri

Pe perete într-o ramă.

Mă sfătuesc cu voi 

Când greul vieții

Îmi dă iar târcoale.

Nici o pată de lumină 

Nu lucește în noaptea mea

Orce pas își pierde urma...

Obosiți ne destrămăm

Peste viacuri ce rămâne?

Doar religve...

Că am fost ,dar nunmai suntem...    

De unde venim?

Exact  nu știu

Avem în schimb

Istorii vechi sub soare

Ne tragem seva 

Din adânc de mare...

Din cremene  și stâncă.

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

          Zi  de  sâmbătă .Aristia  se  pregătea  sufletește  pentru plecarea  în  concediu.

La  insistențile  surorii  sale ,acceptase  invitația  ei .Ștefania ,pe  care  nu o văzuse 

față  în față  de  aproape cinci  ani ,îi  propusese  această  întânlire .De  obicei vorbeau  

mult  la  telefon,dar  în  ultimul  timp ,ceva  mai  rar.Avea  ceva  emoții  ,pentru  că  nu  știau   

multe  una  despre  cealaltă.La  telefon  discutau  doar  banalități .Aseară  au  stabilit  în  mod

serios  când  pleacă  autocarul  ,când  ajunge  la  Istambul  și  unde urma  să  o  aștepte Ștefania .

          Era  prima  ei  vizită  și  nu  s-ar  fi  descurcat  dacă  nu  era așteptată.Până  la  ora   07:30

dimineața  , zi  de  luni ,autocarul  era  staționat  în  piață  și  mulți dintre  călători  își  ocupaseră 

deja  locurile.Drumul  era  lung  și  obositor .Pe traseu  ,se mai  făceau staționări pentru  o  țigară 

sau  alte  nevoi .Mulți dintre  călători  ațipiseră .După  coborâre  ,Aristița  a văzut-o pe  Stefania

care îi  făcea  semne  cu  ambele  mâini .Curios  ,nu  s-au  îmbrățișat  ,parcă  nu  ar  fi  avut  timp .

          Ștefania  o  invită grăbită  pe  Aristița  în mașină .Au  și  plecat  la  drum .Ștefania  conducea

cu  asprime  și  ciudă, iar Aristița  se  înterba  ce  s-a  întâmplat .După  un  timp  Ștefania  îi  spune:

          -Stai  puțin  să  îmi  revin  .Am  avut  un incident  înainte  de  sosirea  ta și am  rămas  puțin

șocată., voiam  să  pun  puțină  distanță  între  el  și  mine ,părăsind  cât  mai  repede  orașul .

           Au  mers  mai  bine  de  o  oră ,ieșind   bine  din  oraș .Ștefania  a  tras  pe  dreapta  lângă  o

parcare ,unde  și-a  invitat  sora  la  o  cafea . Se

  priveau  cu  drag  una pe cealaltă  , se  studiau .

Aristița  spune îmbrățișind-o: Abia așteptam  să  te  văd .Ești  o  femeie  frumoasă .Cum de nu ai  găsit

nici  un  turc  bogat?

           -  Dar  nici  nu  am  căutat .Mi-am  schimbat  părerea  că  prin  căsătorie  te  realizezi .

              Ștefania  arăta  bine ,suplă , bronzată , cu ochii  migdalați și  părul  negru   ,bogat .Avea  tot ce își

dorește  o  femeie  la  anii  ei .În  plus , acum  avea și o  afacere  din  care poate trăi  echilibrat .Totuși  ,ceva

din  făptura  ei  degaja  tristețe  .

             -Ei  , cum  ți s-a părut  drumul ? Obositor?

              -Obositor , dar  mai ales  stresant .Traseul  prin  Bulgaria  ,pe șoseaua  aceia îngustă  printre  munții ,

despre am auzit  povești  nu tocmai plăcute ,a fost  dificil .Am trecut  pe acolo ziua  și traficul era intens.Auto-

carele  merg în coloană  ca să se ajute la nevoie .Am auzit  zvonuri  că în unele zone ,autocarele  sunt atacate

de  răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am  întânlit  cu un fost coleg  de liceu  și am depănat amintiri .

               -Vrei  să mai luăm ceva  pentru drum? Mai avem mult  de mers până ajungem  acasă....Dacă te simți

obosită , pați trece în spate  și să încerci  să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn  după așa  un drum  lung .

              -Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută  . Îmi ascunzi ceva?

               -Și da , și nu  Am ostare de neliniște , parcă mă  pândește ceva  și nu știu de unde .Poate senzația  asta

este determinată  de  faptul că  acum două săptămâni  am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit  dependentă  de

ea . Printre  altele , m-a avertizat  că mă așteaptă un pericol  ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi  alături  de

cineva foarte  drag mie , și că viața  mea va fi mâinile  acelei persoane .Sunt întâmplări  din viața mea  pe caare tu nu

le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am  temut  niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .

                                                                   va  continua

Alo! Alo…Mamă mă auzi ?…        
-  Te aud fiule… Te aud, dar de ceva timp nu mai aud prea bine…                       
-  La mulți ani mamă și dă-mi iertare,  am uitat ieri, că este ziua ta de naștere…
- Dragul mamei și eu am uitat, am uitat de mine… 
– Mulți ani cu sănătate îți doresc și poate vin mâine pe la tine.                     

Mamă, of!…Mâine sunt un pic ocupat dar, vin după o zi sau, două…

- Fiule, vino când poți, oricum eu te aștept în fiecare zi și-mi este bastonul tocit de  drumurile pe care le  fac de la casă până la poartă, să fiu sigură că nu-i încuiată când vei veni…          
- Mamă lasă poarta descuiată, mă grăbesc la tine să ajung… 
Mama-i într-o neîntreruptă  așteptare
Mama  e dragostea eternă 
Recunoștința pe EA să se aștearnă
Fără nici o umbră  de uitare
……………………………………………..
Mereu în prezent,  gândesc la trecut,
La mâinile mamei ce m-au crescut  
Pentru fiecare timp din viitor  
Mama-i un  nesecat izvor de dor…
Dorul, ce  niciodată nu moare 
Chiar  dacă-n umbre se preface   
El, la mine mereu se întoarce …
De emoție și dor,  cad fotografiile din rame …
De emoție și dor , petale de flori se așează peste timp, peste   eternitate… 
- Mamă! Tu nu m-auzi , eu te aud printre lacrimi …    
Mamă! Ești departe, mult prea departe să mă vezi, eu te văd  printre florile din ogradă.   
MAMA –I UN  NESECAT  IZVOR  DE DOR…

Din dragoste pentru tine

Mi-am tatuat

Pe inima

Al tau nume

Ce ma face

Sa-mi ies

Din minti

Cand il rostesc

...in soapta.

Mi-ai amprentat

Pe buze

Al tau sarut

Ce astazi

...e doar

O amintire.

Mi-ai imprimat

Chiar si atingerile

Pe fiecare particica

A trupului meu

Ce astazi le duc dorul.

Privind

Apusul soarelui

Te caut

Si nu...

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Rakennusprojekti plus vähän hölynpölyä

Cecilia ja hänen miehensä suunnittelevat muuttavansa uuteen kotiin. He etsivät jatkuvasti Internetistä kiinteistönvälitystoimistojen mainoksia. Periaatteessa se ei ole monimutkaista, mitä he haluavat, asunto, jossa on kolme huonetta, kaksi kylpyhuonetta, olohuone, kaksi parveketta, löydetyistä, joissa ei ole seiniä tai ikkunoita (koska Cecilia tykkää istua auringossa, ruskettua) , keittiö, mutta myös säilytystila kenkälaatikoille. Suurin osa väitteistä lähtee tästä säilytystilasta, Cecilian aviomies ei ole samaa mieltä. Hän arvelee, että laatikoiden paikka voisi olla aivan parvekkeella. Lisäksi säilytystila ei antanut hänen laajentaa kylpyhuonettaan riippumatolla. Käytännössä ihminen haluaa avoimen kylpyhuoneen.

He katselevat ympärilleen, etsivät tarjouksia, huomaavat melko edullisen, kolmen huoneen asunnon, kuten he halusivat, mutta eivät kaupungin keskustassa, vaan jossain laitamilla, kaupungin luoteisosassa. Sijainti ei todellakaan tyydytä Cecilian auringon ja lämmön tarvetta, mutta mitä voimme tehdä, emme voi saada niitä kaikkia, meidän on silti luovuttava joistakin valintakriteereistä, joita he olisivat halunneet tulevaan taloonsa.

He ovat menossa noin klo 9 keskiviikkona keskustelemaan rakentajien kanssa. Mutta heti sisäänkäynnin jälkeen Cecilialla on outo tunne. Mies kysyy, miksi ei olisi hyvä jäädä sinne. Hän aloittaa useista syistä: se, että se on kaukana pojan päiväkodista, hänen pianotunneistaan, kaupungintalosta, kauneussalongista, jossa hän käy, ja mistä tahansa sellaisesta kaupasta, jossa hän voisi tehdä ostoksia.

Kaikkeen tähän aviomies antaa erittäin "älykäs" vastauksen:,, siellä on julkinen liikenne". Cecilia hermostunut:,, Et siis aio auttaa minua liikkumaan paikasta toiseen?".

Cecilian miehellä on taas linja, joka saa meidät ihmettelemään, kuinka uskollinen ja omistautunut hän on aviomiehenä: "Sinulla on lupa kaikkiin luokkiin, et todellakaan halua edes ajaa skootterilla, siellä on takseja, joihin voit soittaa mihin tahansa vuorokaudenajasta ja yöstä." Cecilia on vielä kiihkeämpi:,, Tiedätkö jotain, hankin ajokortit itselleni, näyttääkseni itselleni, että voin, mikä on minun vikani, että minulla on liikenteessä ollut kaikenlaisia outoja, kuten sinä, jotka todella haluavat törmätä minuun? Pelkään niin monia liikenteen osallistujia." Aviomies sanoo hänelle ujolla äänellä: "Okei, minä autan sinua matkoilla."

Asiat rauhoittuvat tällä hetkellä, kaksikko lähtee juttelemaan rakentajien kanssa. He antavat heille suunnitelman asunnosta, jotta he voivat nähdä kaikki arkkitehtoniset yksityiskohdat tarkemmin. Aviomies näkee pienemmän kylpyhuoneen, josta hän haluaa tehdä avoimen tilan. Cecilia aloittaa kriittisellä ja moralisoivalla äänellä: "En ymmärrä, miksi tarvitset avointa kylpyhuonetta?" Missä olet nähnyt tämän kylpyhuonemallin aiemmin? Pubissa?!"

Mies sanoo haluavansa hänet, koska hänellä on innovatiivisia ideoita, ei konservatiivisia, näkevän asiat yksipuolisesti kuten Cecilia, että kaikki seinät on järjestetty kauniisti, yksi ei tule kallistumaan 95 astetta ja että Cecilian tarve täydellisyyteen tukalaa hänet, estää , tuntuu siltä, että kaikki on pysähtynyt hänen tyypillisten mieltymyksiensä vuoksi.

Cecilia punastuu, on hiljaa, mutta huomaa asiat. Cecilia sanoo:,, Ja minusta tuntuu, että niin paljon asioita puuttuu, en jäisi tänne, se on tyhjä tila."

Rakentajat kertovat hänelle: "Se on nyt tyhjä, koska ei ole esineitä, tuskin onnistuimme rakentamaan seinät, kun muutat tänne, näet, että talo alkaa hahmottua, sisustat sen haluamallasi tavalla, räätälöit , ja kaikki se."

Cecilia keskustelee miehensä kanssa, hän haluaa saada hänet lykkäämään muuttoa, kunnes hänen poikansa lopettaa päiväkodin, koska hän on erittäin tunteellinen poika ja mikä tahansa suuri muutos voi vaikuttaa epämiellyttävästi hänen akateemiseen suoritukseensa.

Mies ei suostu, hylkää Cecilian ehdotuksen ja lupaa rakentajille, että hän muuttaa heti, kun asunto on rakennettu, kalustettu, rapattu. Hän kuitenkin hyväksyy, että kenkälaatikoiden säilytystila on avoimessa kylpyhuoneessa.

Cecilia antaa periksi, hän näkee, ettei hänellä kuitenkaan ole ketään, jolle puhua, hänellä on viimeinen pyyntö ennen isovanhempiensa asunnosta muuttoa, nimittäin: olla varovainen kaikkien isovanhempiensa 20 maalauksen kanssa, olemaan hukkaamatta niitä Älä sirpauta heidän runkoaan, kun hän ottaa ne pois autosta ja kantaa ne asuntoon. Hän lupaa olla varovainen, ettei hän pudota niitä, naarmuta niitä, koske kaiteeseen ja niin edelleen.

Muuttopäivä tulee, perjantaina, hän ei ole edes hakenut poikaa päiväkodista, hänellä ei ole kompassia laukussa, ei karttoja, eikä puhelimeen asennettua "Maps" -sovellusta, hänen on arvattava missä uusi koti on Jos menestyy kotona hyvin, jos ei, niin hän nukkuu kaduilla.

Cecilian maalaukset, köyhät, istuvat tavaratilassa kahden Aqua Carpatica -vesipullon vieressä, pussi täynnä Cremșnit-laatikoita, toinen pussi, jossa on kahdeksan pakettia jauhoja, akvaario, en tiedä kuinka monta laatikkoa lautasliinoja, rättejä ja kaikki se.

Kantaessaan niitä hän on varovainen jokaisessa askeleessaan, johon astuu, mutta koska hänellä on viisi toisessa kädessään ja viisi toisessa kädessään, hän naarmuuntuu maalauksen kehystä, jota hän pitää oikeassa kädessään. Cecilia ei epäile tapahtunutta ennen kuin hänen miehensä kiinnittää hänet seinään. Cecilia ketterällä näkemisellään, kotkansilmä, joka huomaa pienimmänkin vian +1,75 dioptrialla, näkee naarmun. Hän sanoo miehelle:,, Haluan sinun menevän huomenna kiinalaiseen kauppaan pienellä torilla ja ostavan uuden, mutta silti kultaisen kehyksen, kuten tämä. En voi katsoa tätä maalausta, olet pilannut sen huolimattomuudellasi!" Ja todellakin, mikä se omaisuus oli? Se oli vain maalaus karvaisista kissoista.

Aviomies kysyy häneltä:,, mutta eikö sitä voi korjata liimalla?" Cecilia suuttui sellaisesta kyvyttömyydestä,, Ei, sitä ei voi korjata liimalla. Se on naarmuuntunut, rungosta ei puutu palaakaan... "

Aviomies pohtii ulkona Cecilian sanoja:,, Nainen, joka ei tiedä mitä hänkään haluaa, ei halua liimaa, annan hänelle syyt haluta liimaa." Ja hän jatkaa vielä rohkeampiin tekoihin, rikkoo akvaarion sisään Cecilia näkee kaiken parvekkeelta, lähettää hänelle viestin puhelimeen, että hän ostaisi myös uuden akvaarion kiinalaisesta kaupasta ja mahdollisesti uusia kaloja eläinkaupasta, samalla kun hän kamppailee elvyttääkseen kaikkia, jotka olivat tuossa akvaariossa, laittaa ne hanassa, vesisuihkun alla ja kukkamaljakossa.

Mitä tehdä? Cecilian miehen olisi pitänyt tietää, että "kiire pilaa työn".