DANIEL PRT .3

Eram aproape fericită

Cerul ne suridea printr-o perdea azurie,

Simțeam că sufletul mi s-a trezit, cu bucurie,

Deși trecusem printr-o perioadă urâtă.

Voiam acum să fiu doar o mesageră

Să duc vești bune din casă în casă

Mi se părea că multor le pasă,

Și-n ziua de azi la multe să spere.

Ce fac oamenii când , sunt lipsiți de toate?

Au strâns cureaua, atât cât se poate !

Însă lipsește, până și focul și apa,

viitorul, le mai oferă sapa și groapa.

Rolul mesagerului este să ducă vești dacă poate,

Dar cele bune parcă-s ucise, sau confiscate,

În politică, numai ceartă, război și ură

Poporul, învrăjbit, otrăvit de minciună,

Țara-i manipulată, ca valul în furtună.

La tot ce se întâmplă, suntem contemporani

Alții sunt stăpânii lumii, ei sunt puternici

Dar cine sunt în fond? sunt cei mai mari huligani

Nu poți fi  domn, doar dacă ai bani.

Cine ești tu?

Nu te cunosc

Deși te știu de mult.

Dar ce porti în suflet

Ce ascunzi în tine?

Nu pot citi în ochii tăi.

Pari a fi om bun.

Atunci de ce mă tem

Cine ești tu?

Nu te cunosc 

Deși te știu demult.

Dar ce porți în gând ,

Și ce ascunzi în suflet

Nu pot citi în ochii tăi

Pari a fi om bun 

Atunci de ce mă tem?

/

Fost-am ce-am voit să fiu,

Toc  și  foaie ca să scriu,

Bocetele tuturora;

Lacrima ce joacă-n gene,

Care plânge pe înfundat,

Pentru traiul blestemat.

Pentru ziua care doare,

Pentru tagma de sărmani

Fără glorie și bani.

Lângă semeni lași,nesimțitori

Lângă ei trăiești și mori!!!!

Lăcomia este așa de mare ,

Lupta pentru putere ,fără de hotare

Încă nu s-a gândit nimeni

Să pună dări pe aer și pe soare?

Plânge cerul mohorât

Lacrimi în câmpie

Grâu-i galben,amărât

Singur peste glie.

Se revarsă printre nori 

Ape în șuvoaie...

Plânge grâul necosit

Înecat în ploaie.

E liniște în suflet și-i pace

Și vântul adie ușor

Natura-i scăldată în soare

Și ceru-i senin fără nori .

Gândul îmi zboară departe

Se leagănă frunza în ram ;

O muzică lină îmi întră pe geam.

Ochii-mi dansează pe-o carte.

Parfun de-a nopții regină

Se-mprăștie ușor în odaie

Greierii cântă-n grădină

Pământu-i bogat după ploaie.

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

-Nu vrei o pară?, îmi spuse întinzându-mi cu mâna descărnată o pară rumenă și zemoasă.
-Nu, mulțumesc., am zis eu cu voce firavă.

Acel crâmpei de lumină s-a stins demult. Salcâmii s-au uscat și s-au prăbușit, rând pe rând, în gura hulpavă a sobei; au fost câteva ierni grele, cu omăt mare și cu multă singurătate. Și toate câte le știam, s-au prăbușit în hăul uitării, ca acum să urce, din când în când, spre lumină amară.

De ce acum? De ce n-ați rămas în uitare?, poate c-ar fi fost mai bine așa, ca apele minții mele să nu se mai tulbure atâta, ca acest iureș să rămână tăcut, fără glas, doar un ecou slab al unor vremi trecute... Dar, iar și iar, v-am visat umbra răcoroasă peticită cu bănuți de aur slăbind căldura verii, și iată, din fuioare de fum, se întrupează iarăși căsuța voastră cu acoperișul strălucindu-și argintul în soare...

Pășesc, neștiind că va fi pentru ultima oară, în casa mare. E liniște. Căldura sufocantă a rămas în urmă-mi, iar eu mă simt din nou ca și cum aș intra în biserică, sfios, cu teamă, cu respect. Îndărătul hârtiei pusă-n geamuri, pentru a filtra lumina și căldura de-afară, o muscă își zumzăie nefericită închisoarea. Încă mai miroase a ceară de lumânări și a tămâie sacră. Timpul s-a oprit în loc, ceasul de pe părete nu-și mai zbate zicerea, a murit și el. Nu mai are cine să-l întoarcă...

Mă așez pe marginea patului, frânt, încercând cu disperare, să caut un sens în toate acestea. Nu găsesc unul. Toate s-au stins, odată cu ultimile vorbe:

-Să nu vinzi maică!, îmi zise o mătușă cu glas stins și ochi încercănați de durere, să mai aveți și voi un locșor unde să vă întâlniți...

N-am înțeles atunci, dar ce-a mai rămas în urma umbrelor care s-au trecut? Nimic. Doar praful zilelor de ieri și amintiri zdrențuite de brațele unor salcâmi care nici ei nu mai există. Plâng, încet, în surdină. Nu mai e nimeni lângă mine să-mi spuie, du-te în spatele casei și mănâncă niște caise. M-am prăbușit în mine, în gândurile și amintirile mele dragi, incapabil să mă hotărăsc. La ce bun toate-astea? N-a mai rămas nimic care să mă ție aici. Doar tăcerea răcoroasă, prin care mai răzbate șters vreun ecou, și doar mă strădui să-l prind, să nu se piardă... 

Mă ridic scuturându-mă de gândurile negre. Trebuie să-mi iau rămas bun de la toate-acestea și să mă întorc la viața mea, căci ea nu mă așteaptă din curgerea ei nepăsătoare, grăbită și rece. Mă voi întoarce doar atunci când salcâmii mei se vor întrupa din nou, când umbrele lor răcoroase se vor țese iarăși peste iarba grasă, când voi auzi chemarea lor îndepărtată, șoaptele lor fermecate de vânt, când lătratul cânelui meu se va auzi din nou...

Anii au trecut peste mine într-un ghem țipător colorat și încâlcit, cu bucurii și tristeți, cu suișuri și căderi; nu m-am întors niciodată la acele locuri dragi mie, am rezistat chemării lor neîncetate, trecându-le în tăceri, îngropându-le-n cuvinte printre cărți, adânc, acolo unde greu și rar se mai ajunge... Dar nu le-am uitat niciodată, fiind asul meu din mânecă în clipe de deznădejde, evadând în acea lume unde îmi găsesc răcoarea, și care mai există doar în amintirea mea, căci uite, de aceea mă simt acum dator s-o împlinesc în cuvinte, să nu se piardă, s-o mai afle și alții care au avut norocul să înțeleagă că doar coborând în aceste lumi poți merge mai departe...

LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…

Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.

Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:

- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.

- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.

Bătrânii se privesc unul pe altul :

- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.

Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.

- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.

Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …

Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.

Doamne ce mult ne iubești

Frumosul , zilnic ni-l dăruiești

Chiar dacă întunecat e cerul

Cu stele ni l-ai luminat,

Chiar dacă negru e pământul

Pentru noi cu flori l-ai colorat,

Chiar și pe cruce însângerat

Pe omeni, totuși i-ai iertat…

Chiar dacă uneori ne dojenești

Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…

Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.

Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…

I. Ținutul celor șapte împărății

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

Cei șapte copii crescuseră împreună.

Primul era Cosmin.

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

---

II. Lecția tatălui

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

Era o zi liniștită.

Soarele cobora încet spre munți.

Copiii se așezară în jurul lui.

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

— Priviți copacul acesta.

Cosmin întrebă:

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

Tatăl zâmbi.

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

Gheorghe râse.

— Un copac nu conduce pe nimeni.

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

Copiii tăcură.

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

Apoi se uită la Cosmin.

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

Se uită la Gheorghe.

— Să nu confunzi respectul cu teama.

Apoi îi privi pe toți.

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

Nicolae întrebă:

— Atunci ce este un conducător?

Tatăl răspunse:

— Un slujitor.

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

---

III. Ultima noapte

Anii au trecut.

Copiii au devenit adulți.

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

În fața patului se afla o icoană.

O singură lumânare ardea.

Tatăl lor era foarte slăbit.

— Copiii mei...

Cei șapte s-au apropiat.

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

Gabriela plângea.

— Tată, nu ne părăsi...

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

Cosmin a îngenuncheat.

— Îți promit că o voi face puternică.

Tatăl îl privi cu tristețe.

— Fă-o mai întâi dreaptă.

Apoi îl chemă pe Nicolae.

— Tu vei moșteni Regatul României.

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

— Nu uita să te rogi pentru ei.

Apoi veni rândul Gabrielei.

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

— Voi avea grijă de poporul meu.

— Și să nu uiți de cei săraci.

Ștefan primi Imperiul Francez.

Florin primi Imperiul Chinez.

Mircea primi Imperiul German.

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

Tatăl îl privi.

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

Gheorghe tăcu.

— Ți-am cerut să-l faci bun.

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

În palat se auziră clopotele.

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

Se simțeau singuri.

---

IV. Cele șapte coroane

Ziua încoronării a venit.

Mii de oameni s-au adunat.

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

Gheorghe zâmbea.

Nicolae se uita spre icoană.

Gabriela ținea mâinile împreunate.

Ștefan stătea drept.

Mircea era solemn.

Florin era emoționat.

Preotul care oficia slujba le spuse:

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

Nicolae înțelese.

Gheorghe nu.

---

V. Prima ședință

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

Masa era rotundă.

În mijlocul ei se afla o cruce.

Nicolae deschise ședința:

— Înainte de orice, să ne rugăm.

Gheorghe oftă.

— Iarăși rugăciuni?

Gabriela îl privi.

— De ce te deranjează?

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

Ștefan răspunse:

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

Mircea adăugă:

— Să nu uităm că suntem frați.

Cosmin zâmbi.

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

Nicolae îl privi.

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

Florin nu spuse nimic.

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

---

VI. Mândria lui Cosmin

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

Avea o armată mare.

Avea bogății.

Avea teritorii întinse.

Oamenii îl ascultau.

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

Cosmin zâmbi.

— Atunci mă respectă.

Sfetnicul nu răspunse.

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

Privi icoana.

Dar nu se rugă.

Se uită la coroana sa.

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

---

VII. Gheorghe și visul puterii

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

Își construia palate.

Își mărea armata.

Își cumpăra corăbii.

Își aduna aur.

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

Gheorghe răspunse:

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

Bătrânul zâmbi trist.

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

Gheorghe se înfurie.

— Pleacă!

Bătrânul plecă.

Dar cuvintele lui rămăseseră.

---

VIII. Cei patru care credeau în bine

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

Voiu doar să păstreze pacea.

Nicolae ajuta oamenii săraci.

Gabriela construia spitale.

Ștefan deschidea școli.

Mircea întărea legile.

Într-o zi, Gabriela spuse:

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

Nicolae răspunse:

— Nimic.

Ștefan completă:

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

Mircea aprobă.

— Asta este adevărata moștenire.

---

IX. Alegerea lui Florin

Florin observa totul.

Îl vedea pe Cosmin.

Îl vedea pe Gheorghe.

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

Știa că se apropie o alegere.

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

— De ce ai venit?

— Nu știu ce să fac.

— Atunci roagă-te.

Florin îngenunche.

— Doamne, arată-mi drumul.

Călugărul îi spuse:

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

Florin plecă.

Știa că trebuie să aleagă.

---

X. Înțelegerea secretă

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

— Sunt de acord.

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

Cosmin îl privi.

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

Gheorghe râse.

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

Cosmin îl privi câteva secunde.

Apoi spuse:

— Și eu.

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

---

XI. Ultima încercare de pace

Nicolae află despre plan.

Nu a cerut răzbunare.

A trimis o scrisoare.

„Fraților,

Nu vrem război.

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

Haideți să ne întâlnim.

Haideți să ne rugăm.

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

Suntem frați.”

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

Cosmin o păstră.

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

---

XII. Războiul

În cele din urmă, războiul începu.

Armatele se mișcară.

Orașele se închiseră.

Oamenii se temeau.

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

— Nu luptăm pentru ură.

Ștefan spuse:

— Nu luptăm pentru bogăție.

Mircea spuse:

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

Florin trimise provizii.

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

Aducea numai durere.

---

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

Copilul nu răspunse.

Un bătrân îi spuse:

— Au murit.

Cosmin încremeni.

Copilul îl privi.

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

Cosmin nu găsi răspuns.

Se întoarse spre oamenii săi.

— Cine a dat ordinul?

Un soldat răspunse:

— Oamenii dumneavoastră.

Cosmin coborî capul.

În acea clipă înțelese.

Puterea lui avea un preț.

Și prețul îl plăteau alții.

---

XIV. Gheorghe în fața adevărului

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

Pentru prima dată, a simțit frică.

Nu de dușmani.

De propria sa conștiință.

A intrat în capela palatului.

A îngenuncheat.

— Doamne...

Nu putea continua.

Lacrimile îi curgeau pe față.

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

---

XV. Întâlnirea fraților

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

Cosmin a spus:

— Am greșit.

Gheorghe:

— Și eu.

Nicolae a răspuns:

— Atunci trebuie să reparăm.

Gabriela:

— Trebuie să ajutăm oamenii.

Ștefan:

— Trebuie să reconstruim.

Mircea:

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

Florin:

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

Cosmin a întrebat:

— Ce ne-a învățat?

Florin răspunse:

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

---

XVI. Drumul pocăinței

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

Și au înțeles că era normal.

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

A construit spitale.

A reparat biserici.

A ajutat familiile.

Gheorghe a făcut același lucru.

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

El nu se supăra.

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

— Dar mă vor ierta vreodată?

Nicolae îi răspundea:

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

Gheorghe a înțeles.

---

XVII. Florin își găsește drumul

Florin fusese cel mai nehotărât.

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

A construit drumuri.

A trimis hrană.

A ajutat la reconstruirea satelor.

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

Nicolae zâmbi.

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

---

XVIII. Cele șapte lumini

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

Au aprins șapte lumânări.

Una pentru fiecare.

Preotul i-a privit.

— De ce șapte?

Nicolae răspunse:

— Pentru că suntem șapte frați.

Preotul zâmbi.

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

Cosmin își plecă fruntea.

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

Gabriela zâmbi.

Ștefan închise ochii.

Mircea se rugă.

Florin privea flacăra.

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

---

XIX. O nouă rânduială

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

credință, popor și pace.

Nu mai începeau cu hărți militare.

Nu mai începeau cu aur.

Nu mai începeau cu teritorii.

Începeau cu rugăciunea.

Nicolae spunea:

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

Gabriela:

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

Ștefan:

— Doamne, păzește-ne de război.

Mircea:

— Doamne, dă-ne dreptate.

Florin:

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

Cosmin:

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

Gheorghe:

— Doamne, învață-ne să iertăm.

---

XX. Ultimii ani

Timpul trecea.

Imperiile se schimbau.

Orașele creșteau.

Copiii deveneau adulți.

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

Cosmin avea părul alb.

Gheorghe mergea încet.

Nicolae ținea un baston.

Gabriela era înconjurată de nepoți.

Ștefan devenise foarte tăcut.

Mircea se ruga mai mult.

Florin scria într-un jurnal.

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

Crucea era în centru.

Nicolae se ridică.

— Fraților, am primit șapte imperii.

Cosmin spuse:

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

Gheorghe continuă:

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

Gabriela zâmbi.

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

Ștefan:

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

Mircea:

— După câtă dreptate face.

Florin:

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

Cosmin privi crucea.

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

Gheorghe începu să plângă.

Nicolae îl îmbrățișă.

— Frate.

Gheorghe îi răspunse:

— Frate.

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

---

XXI. Adevărata moștenire

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

Scria:

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

Sub această inscripție se afla o cruce.

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

Cosmin.

Nicolae.

Gabriela.

Ștefan.

Florin.

Mircea.

Gheorghe.

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

Era povestea inimilor lor.

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

---

XXII. Lecția celor șapte

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

Călugărul a zâmbit.

— De ce întrebi?

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

— Atunci cine?

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

Copilul s-a gândit.

— Și cine a fost acela?

Călugărul a răspuns:

— Fiecare dintre ei, în felul său.

Copilul a privit cele șapte nume.

Atunci a înțeles.

Nu există om fără greșeală.

Dar există om care își recunoaște greșeala.

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

Nu există inimă care să nu fie rănită.

Dar există inimă care poate ierta.

---

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

Nu ca o poveste despre războaie.

Nu ca o poveste despre bogăție.

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

Ci ca o poveste despre oameni.

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

Era responsabilitatea.

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

Cosmin a cucerit mândria.

Gheorghe a cucerit ura.

Florin a cucerit frica.

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

Mircea a cucerit asprimea.

Gabriela a cucerit nepăsarea.

Nicolae a păstrat credința.

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

---

SFÂRȘIT

„Cei Șapte Moștenitori”

De Cristian Diaconița

Morala poveștii:

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

Articolul 101 — Protecția căsătoriei

(1) Căsătoria trebuie întemeiată pe respect, fidelitate, responsabilitate și iubire.

(2) Soții sunt chemați să se sprijine reciproc în bucurii și în încercările vieții.

(3) Niciunul dintre soți nu are dreptul să îl domine pe celălalt prin violență, amenințări sau frică.

(4) Problemele din căsătorie trebuie abordate cu răbdare și responsabilitate.

(5) Comunitatea creștină trebuie să sprijine familia și să încurajeze împăcarea atunci când aceasta este posibilă și sigură.

Articolul 102 — Fidelitatea conjugală

(1) Fidelitatea este o valoare importantă a căsătoriei creștine.

(2) Soții trebuie să respecte legământul căsătoriei.

(3) Încălcarea fidelității nu justifică niciodată bătaia, amenințarea sau omorul.

(4) În situațiile de criză familială trebuie căutate soluții responsabile și pașnice.

Articolul 103 — Interzicerea violenței domestice

(1) Violența domestică este interzisă în cadrul acestei Constituții.

(2) Bătaia, lovirea, strangularea, amenințarea, intimidarea și orice altă formă de agresiune nu pot fi justificate prin autoritatea soțului, soției, părintelui sau a altui membru al familiei.

(3) Nicio poruncă religioasă nu trebuie interpretată ca o permisiune pentru violență domestică.

(4) Persoana agresată trebuie să poată solicita ajutor și protecție.

(5) Comunitatea creștină trebuie să sprijine oprirea abuzului, nu ascunderea lui.

Articolul 104 — Protecția mamei

(1) Mama trebuie respectată și sprijinită în responsabilitățile sale familiale.

(2) Nicio femeie însărcinată nu trebuie supusă violenței sau intimidării.

(3) Familia trebuie să ofere sprijin mamei și copilului.

(4) Comunitățile creștine sunt chemate să ajute familiile aflate în dificultate.

Articolul 105 — Protecția tatălui

(1) Tatăl trebuie tratat cu respect și responsabilitate.

(2) Rolul tatălui în familie trebuie exercitat prin iubire, exemplu personal și responsabilitate.

(3) Autoritatea părintească nu constituie un drept de a abuza copilul sau soția.

(4) Tatăl este chemat să fie un exemplu de cinste, credință și grijă.

Articolul 106 — Drepturile și responsabilitățile părinților

(1) Părinții au responsabilitatea de a-și îngriji și educa copiii.

(2) Părinții trebuie să urmărească binele copilului.

(3) Copilul nu trebuie tratat ca un bun aparținând părintelui.

(4) Educația trebuie făcută fără cruzime și fără umilire.

(5) Părinții trebuie să îi învețe pe copii adevărul, respectul, responsabilitatea și iubirea aproapelui.

Articolul 107 — Respectarea copiilor

(1) Copilul are demnitate proprie.

(2) Copilul trebuie ascultat și tratat cu răbdare.

(3) Greșelile copilului trebuie corectate prin educație și îndrumare, nu prin violență.

(4) Niciun copil nu trebuie amenințat pentru că cere ajutor.

Articolul 108 — Protecția copilului împotriva abuzului

(1) Abuzul fizic, psihologic și sexual asupra copilului este condamnat.

(2) Exploatarea copilului este interzisă.

(3) Orice persoană care observă o situație gravă de abuz trebuie să urmărească protejarea copilului și să solicite ajutorul corespunzător.

(4) Nicio autoritate religioasă nu trebuie să ascundă abuzul asupra copiilor.

Articolul 109 — Dreptul copilului la educație religioasă

(1) Copiii pot fi educați în credința familiei, potrivit tradiției creștine și în condițiile legii.

(2) Educația religioasă trebuie să promoveze iubirea, adevărul, respectul și responsabilitatea.

(3) Credința nu trebuie transmisă prin bătaie sau teroare.

(4) Copilul trebuie să fie protejat împotriva oricărei forme de abuz spiritual sau fizic.

Articolul 110 — Respectarea bunicilor

(1) Bunicii trebuie cinstiți și respectați.

(2) Familia trebuie să îi sprijine atunci când sunt bolnavi, singuri sau vulnerabili.

(3) Persoanele vârstnice nu trebuie abandonate din motive de sărăcie sau boală.

(4) Comunitățile creștine trebuie să manifeste grijă față de persoanele în vârstă.

Articolul 111 — Protecția persoanelor singure

(1) Persoanele singure nu trebuie tratate ca fiind mai puțin importante.

(2) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin celor care nu au familie sau care se află în singurătate.

(3) Nimeni nu trebuie umilit pentru că este singur.

(4) Solidaritatea și prietenia trebuie încurajate.

Articolul 112 — Respectarea văduvilor și văduvelor

(1) Persoanele care și-au pierdut soțul sau soția trebuie tratate cu compasiune.

(2) Durerea pierderii nu trebuie exploatată.

(3) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin moral și practic.

(4) Persoanele îndoliate trebuie să primească timp și respect pentru procesul lor de suferință.

Articolul 113 — Respectarea persoanelor divorțate

(1) Persoanele divorțate nu trebuie umilite sau excluse automat din comunitate.

(2) Situațiile familiale trebuie tratate cu discernământ și compasiune.

(3) Copiii nu trebuie folosiți în conflictele dintre părinți.

(4) Nicio neînțelegere conjugală nu justifică violența.

Articolul 114 — Dreptul la împăcare familială

(1) Atunci când este posibil și sigur, membrii familiei sunt încurajați să se împace.

(2) Împăcarea trebuie să se bazeze pe adevăr și responsabilitate.

(3) Persoana abuzată nu trebuie obligată să se întoarcă într-un mediu periculos.

(4) Împăcarea autentică presupune încetarea răului și asumarea responsabilității.

Articolul 115 — Dreptul la consiliere

(1) Persoanele aflate în conflicte familiale pot solicita consiliere.

(2) Consilierea trebuie să urmărească binele persoanelor implicate.

(3) În situații de violență, siguranța victimei trebuie să fie prioritară.

(4) Consilierea religioasă poate fi completată, atunci când este necesar, de sprijin specializat.

Articolul 116 — Respectul între frați și surori

(1) Frații și surorile trebuie să se trateze cu respect.

(2) Rivalitatea nu trebuie transformată în ură.

(3) Conflictele dintre frați trebuie rezolvate fără violență.

(4) Membrii familiei sunt chemați să se ajute reciproc.

Articolul 117 — Interzicerea răzbunării în familie

(1) Răzbunarea între membrii familiei este condamnată.

(2) O ceartă nu justifică distrugerea bunurilor, amenințarea sau agresiunea.

(3) Creștinul trebuie să caute pacea și împăcarea.

(4) Problemele grave trebuie tratate responsabil și, când este necesar, cu ajutor competent.

Articolul 118 — Dreptul la masă și sprijin familial

(1) Familia este chemată să manifeste solidaritate față de membrii aflați în nevoie.

(2) Nimeni nu trebuie lipsit intenționat de cele necesare vieții ca formă de pedeapsă sau control.

(3) Hrana și cele necesare traiului trebuie împărțite cu responsabilitate.

(4) Milostenia față de cei săraci trebuie încurajată.

Articolul 119 — Dreptul la locuință sigură

(1) Familia trebuie să urmărească asigurarea unui mediu sigur pentru membrii săi.

(2) Locuința nu trebuie transformată într-un spațiu al terorii.

(3) Violența domestică trebuie oprită și tratată cu seriozitate.

(4) Persoanele vulnerabile trebuie protejate.

Articolul 120 — Dreptul la pace în familie

(1) Pacea familială este o valoare importantă.

(2) Fiecare membru trebuie să evite provocarea, insulta și agresivitatea.

(3) Cuvintele trebuie folosite cu înțelepciune.

(4) Iubirea, răbdarea și iertarea trebuie cultivate în familie.

Articolul 121 — Dreptul la respect în comunitate

(1) Fiecare creștin trebuie primit cu respect în comunitatea sa.

(2) Sărăcia, originea, vârsta sau situația familială nu trebuie să constituie motive pentru umilire.

(3) Comunitatea trebuie să urmărească unitatea și binele comun.

Articolul 122 — Ajutorarea celui aflat în nevoie

(1) Creștinul este chemat să ajute persoana aflată în nevoie.

(2) Ajutorul poate consta în hrană, îmbrăcăminte, adăpost, sprijin moral, educație sau alte forme de asistență.

(3) Ajutorul trebuie oferit cu respect și fără umilirea celui care îl primește.

Articolul 123 — Dreptul la prietenie și comuniune

(1) Omul are nevoie de relații bazate pe încredere și respect.

(2) Prietenia trebuie întemeiată pe sinceritate și loialitate.

(3) Prietenul nu trebuie să îl împingă pe celălalt spre violență, droguri, furt, înșelăciune sau alte fapte rele.

(4) Prietenia creștină trebuie să încurajeze binele.

Articolul 124 — Responsabilitatea față de aproapele

(1) Fiecare creștin are responsabilitatea morală de a nu face rău aproapelui.

(2) Creștinul este chemat să intervină în sprijinul celui aflat în pericol, în măsura în care poate face acest lucru în siguranță.

(3) Indiferența față de suferința aproapelui trebuie combătută prin milă și solidaritate.

(4) Binele făcut aproapelui trebuie să fie sincer și lipsit de dorința de exploatare.

Articolul 125 — Familia ca școală a iubirii

(1) Familia este unul dintre primele locuri în care omul învață iubirea, respectul și responsabilitatea.

(2) Părinții trebuie să ofere copiilor un exemplu de viață morală.

(3) Copiii trebuie învățați să nu urască, să nu mintă, să nu fure, să nu lovească și să nu îi exploateze pe ceilalți.

(4) Membrii familiei trebuie să se sprijine reciproc.

(5) Familia creștină este chemată să fie un loc al credinței, iubirii, adevărului, iertării, păcii și responsabilității.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

As surpresas no novo apartamento

Depois de se mudar para o novo apartamento, mais precisamente levando consigo todos os seus pertences, Cecília começou a descobrir cada vez mais coisas não naturais. Por exemplo, ele estava movendo móveis e a certa altura ouviu um rangido na parede. Intrigada, Cecília bateu um pouco na parede com a unha, o reboco saiu em um segundo, revelando um lindo buraco na parede. Portanto, nossos construtores esforçados e dedicados cobrem os buracos com fita transparente sobre a qual aplicam cal. Seria no mínimo estranho, deveríamos dizer também que é um trabalho feito apenas pelos olhos do mundo. Em caso de terremotos ou algo assim, o que fazemos com essas paredes? Eles caem sobre os inquilinos antes que eles consigam escapar do apartamento.

Depois, quis levar os panos para o banheiro, no banheiro o que mais encontrou, um sanduíche duplo de Cheeseburger, esquecido ali por um mês, mas em quase perfeito estado. Não há mais como ser comestível, mas parece incrivelmente bom. Tem também embalagens de cordon bleu, torta de maçã de Hornbach, presunto austríaco (o presunto mais saboroso para construtores), salsichas Martinel, parece que as pessoas preferem a qualidade alemã na comida que comem, é só uma observação.

Mas esses engenheiros de obra estão com um pouco de sono, porque esqueceram a lapiseira, o caderno, não sei quantas canetas tem pela casa. Combina com Cecília, vai servir muito bem para ela colocar notas quatro e dois, porque é tudo o que seu coração permite. Quem consegue tirar sete nos testes realmente sabe um pouco de inglês. Mas ele não acha que seria difícil, ele acredita que o esforço deve vir dos dois sentidos, não só um dando, o outro recebendo. Além disso, ela acredita que facilita muito bem o aprendizado, mas está um pouco insegura quanto a essa habilidade dela, quer se convencer lendo as provas das crianças. Parece frio, mas por dentro esconde um coração quente, sensível e até infantil. Por muita vontade de ser criança, ela não se chateia, até ri ao ver a mesa da sala, a mesma velha mesa do apartamento dos avós. Como ela ficou rabiscada, desenhada com giz de cera, lápis de cor, aquarela desde quando seu filho tinha cerca de 2 a 3 anos. Ao desfazer as malas, ele vê seus livros de colorir dos anos anteriores, ele vê como ele coloriu de maneira desajeitada, mas adorável, cada personagem, cada casa, cada detalhe das imagens, como ele conseguiu colorir bem ao longo do caminho. Ele também não deixa de fora os cartões com mensagens, que recebeu quando era mais velho, há cerca de 5 anos. Havia frases que ele deveria ter completado, como: "Se eu tivesse uma flor eu daria para ela...", se eu fosse agradecer a minha mãe eu faria porque.. ." textos curtos de gratidão, um presente de Natal de uma tia.

Lindas lembranças, mas as surpresas no apartamento não param, continuam. O piso de parquete range toda vez que Cecília pisa nele. Em notas musicais semelhantes, as portas também rangem quando você as abre. As gavetas caem da mesa de cabeceira, a única mesa de cabeceira do quarto. O que podemos dizer sobre o quarto da criança? Todas as caixas onde guardam seus brinquedos ficam umas sobre as outras e também faz um frio indescritível. Em todos os quartos a temperatura é média, só no quarto do filho faz um frio insuportável. A janela tinha vidro duplo, mas não estava bem fixada, faltando também uma camada de isolamento térmico.

Cecília alertou, o que ela vai fazer com o filho que de qualquer forma continua pegando sinusite e tem que lidar com o nariz com frequência, porque se parece com ela? Ele encomendou um roupão com capuz para usar o tempo todo, inclusive para dormir.

A luz do teto também dá uma luz de discoteca, porque está sempre piscando, é um pouco chata para escrever, ler ou cortar as unhas dos pés, mas como luz de ambiente, está boa como está, por enquanto. Futuramente, ela vai comprar um lustre com luz mais fria porque tem uniforme cereja e não gosta da aparência da cereja na luz amarela. Ele gosta de roxo, por outro lado, e se a luz for azul, o uniforme ficará roxo, o que ele acharia fascinante, que seria um uniforme muito mais interessante e visualmente agradável do que aquele com o qual ele estava acostumado há tanto tempo. longos anos.

Resumindo tudo o que os constritores conseguiram fazer até o momento em que Cecília foi transferida para o apartamento, foram muitas surpresas, e lama no chão de todos os cômodos, restos de comida, objetos esquecidos, mas é um apartamento habitável, é bastante quente, em alguns quartos a TV, a geladeira, a internet funcionam, e esperamos que continuem funcionando, não acabou, como o vento sopra em novembro, tudo quebra, e os inquilinos que estão com tudo quebrado são os culpados porque os fios são velhos, que são termossensíveis, que são um monte de detalhes técnicos que nos fazem estremecer, não fazem sentido, complicam a nossa vida, e seria importante ter acesso a tudo desde que pagassem o integral preço, não metade ou um quarto. Por que a criança deveria tirar notas ruins porque só terminou a redação do bacharelado às duas da manhã, por que deveria ter estragado a comida na geladeira, porque a eletricidade não é constante, a comida na geladeira é levada e fede, o criança come e depois precisa de isenções da escola ou de meditações que não consegue se apresentar no estado em que se encontra? Por que ele deveria compensar essas horas? Eles perderam de propósito? Ele intencionalmente não fez o que os outros esperavam que ele fizesse ou não tinha como? Sim, é melhor dizer-nos quem procura julgar outros que não o fizeram. Hoje em dia, não ter igual não poder. São poucos os que conseguem realmente compreender, sentar e analisar as situações. Os que não têm devem ter as mesmas oportunidades em tudo que os que têm. Isto não deve tornar-se um obstáculo. Se ele quiser ingressar em biologia e sua internet falhar, como poderá consultar tratados especializados? Os pais devem cuidar da necessidade de conhecimento e realização da criança. Pais se cuidem, esse não é o problema. O problema começa com quem sabia tão bem como configurar tudo. Cecília, se você se preocupa com o futuro do seu filho, prive-o de algumas desculpas (que pede desculpas, se acusa), explicações “simples demais talvez” não digeridas por ninguém, que ele acabará dando anos e anos depois. Faça um favor a ele e leve-o para uma cidade com mais possibilidades, não deixe que ele fique preso em situações das quais acabará se arrependendo em algum momento.