Bogăția vieții

Un cocor in zbor lasa in vant, plutind,
O pana franta din a sa arip-ostenita,
Din graba sa neobservand ca s-a desprins,
Si cobora acum in sens opus de paradis.

Din alb, orizontul se preface-n negru,
Apoi se coloreaza-n clipe aramii,
In picajul sau domol-alegru,
Pe un suflet pana poposi.

Sufletul era la margine de trup,
Gata-gata sa se rupa.
Ultima suflare atunci fuse purtata-n vant
Cu care se pecetluise orice simtamant.

Acum e liniste. Acum e pace.
In padurea de mesteacan.
De mult lumea nu mai fusese asa
De fapt, de cand ea se stia.

Intr-o perpetuitate plictisita,
Fara o speranta de schimbare,
Din fiecare zbor ramane doar o pana
Cand cocorul propriului cer moare.

Natura, nemiscata la durere,
Privea atunci cum sufletul i se jertfea,
Asteptand cu satisfactie clipa,
Cand cu pofta il va inghiti padurea. 

În nopțile amare,
Când somnul ieftin vrei să-ți vinzi,
Unor aștri mai timizi,
Tinzi...
Cu privirea să-i cuprinzi.

Și un strop de poleială
Se presară intr-o doară
Între pleoape biciuite
De-ale timpului cuțite...

Și asculți încet neantul
Cum se scurge-n timp, gigantul,
Cu ecouri intr-un ceas
Timpul curge, eu sunt treaz.

Nu dormisem niciodată,
Am vegheat intr-un ungher,
Intr-un pol unde e ger,
Unde patul mi-i zăpadă.

Globul meu de aur veșnic

Mă privește ca un sfeșnic

Are rost ca din pridvor
Să-i întorc acest favor?

El cunoaște,
Adevărurile toate,
În comori adânc-'gropate
Și cu stările ce-un suflet simte,
Mintea nu poate cuprinde.

Lună, dragă, ce e viața?
Unde duce oare totul
Căci în toate e-un zadar,
Toate-ncep c-un "așadar"...

Într-un scrin din lada mea de amintiri,
Am păstrat tainic un luceafăr.
Ca și atunci când noaptea se va stinge,
Cu razele-i de aur, în camera pustie el va ninge.

Iar tu te vei învârti intr-un glob de sticlă, aruncat într-un ungher,
Și vor cânta din harpă îngerii de fier
Vei dansa-nlemnită în ciuda timpului stingher,
Te vei roti-ntr-o piruetă, când orologiul va bate miezul nopții în efemer.

Acum e liniște,
În camera de vată.
Amintirile-s împachetate-n ladă,
Pe care pânze dense s-au croit,
Ce au fost atent țesute
Din ițele trecutului nost timp.

Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.

Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan trecut
Când am uitat și cine sunt..

Ne surprinde viitorul
Cum infinit se derulează
Precum ața pe mosorul
Unei vieți încă-ncâlcite
Între lacrimi și cuvinte..

Se cuibăresc în pieptul unei stânci
Două inimi monolitice, de piatră.
Nemișcate de seisme emoționale-adânci
Din care nu mai rezonează cutia lor toracică crăpată.

Ploi mărunte cad pe inimile reci
Ce-și mărturisesc iubire imposibilă în veci.
În zadar vrei tu să le culegi
Și să le cerni precum se cern mugurii pe crengi.

Ele-s grele, atârnă greu,
Ar apleca copacul sub a lor povară.
Lasă-le în tihnă, să doarmă somnul lor de veci în stâncă
Eternitatea fiind neajunsă ca dorul să și-l plângă.

S-a dus iubirea,
În tainică noapte.
Umblă cu călcâie goale,
Pășind pe șoapte.

Suspine susură,
În tainică ploaie,
Luna se scaldă-ntr-o baie
De lacrimi greoaie...

Pe jos e ghețuș, cerul e smoală,
E rece afară.
Crengi încărcate de sloată,
Sunt rama tabloului în care luna se-arată.

M-afund în abis,
Abisul se-afundă întru mine.
Vântul bate, stau singur cu sufletu-nchis,
Amorțesc, și simt cum noaptea fură iubirea, dar uită de mine.

Lumea-i în grabnică schimbare,

Nu mai poate fi oprită-n loc

Cineva se joacă cu noi

Cine se bucură de acest joc?

Politica, are rol de arbitru,

Câștigă meciul, cine-i mai tare

Cu punga mare și mai hâtru

 Nu ai aceste -calități-caută-ți altă cărare.

Vom avea războaie, ele aduc profit 

Muncitorii, fac greve, demonstrații,se agită

Că am pierdut busola, mai pot să mă revolt ?

Protipendata trăiește din șpagă și mită !!!!!!

Parcă ceva se încălzește în aer,

pașii mei caută un drum stingher,

trupul tremură fără glas,

iar umbrele se strâng în jur, apăsat.

Simt cum orice urmă de lumină dispare,

ca un ecou pierdut în depărtare,

sufletul mi se încremenește încet,

auzind țipete care nu mai au sens.

Țipetele fețelor mele

ies din pereții grei, fără stele,

pământul se scufundă ușor

sub pașii mei tot mai goi de dor.

Nu se aude niciun șuier, niciun vânt,

doar liniștea care cade pe pământ.

Oare acesta e capătul de drum?

Sau doar un gol care mă cheamă acum?

Petale ofilite cad ușor,

odată cu bucăți din al meu dor,

făcute în cioburi, tăcute și reci,

îmbibate în sânge ce nu-l mai alegi.

Urmele nu se mai văd nicăieri,

se pierd printre umbre și tăceri,

iar dacă ascult… nu e liniște deloc,

doar stropi mici care cad în loc.

Dacă aș fi știut că era ultima dată...

Aș fi tăcut mai puțin.

Aș fi spus că doare.

Aș fi spus că am nevoie. Că nu-s bine. Că nu mai pot.

Că nu e în regulă să mă port ca și cum n-am nimic,

Când înăuntru e haos.

Dacă aș fi știut...

Nu m-aș fi lăsat pe mine la urmă.

N-aș fi fost atât de atentă cu sentimentele altora,

În timp ce pe ale mele le călcam în picioare ca să nu deranjeze.

Regret că am iertat prea repede.

Că am dat explicații în loc să primesc.

Că am ținut oameni care n-au știut să mă țină.

Că am rămas tăcută când tot ce voiam era să fiu înțeleasă.

Și poate cel mai tare...

Regret că am fost bună

Cu cine n-a fost niciodată sincer.

Unde-i cucul ce de parcă ne suna-nainte?

Strămutat este și ș-a pierdut aminte..

Pițigoiu ce-n a lui veșnica sineală

Scutura pretutindeni jăratic desfătării!

Tot ce-a ramas e doar luarea-aminte amară,

Și preasfântul farmec al podoabei zării

Pedepsit vetustului și mării..

Sufletul înghețat,simt că mă doare ce am creat

Am făcut din mine un monstru însetat,

De plecare,evadare,

când timpul...pare că încă nu ne-a uitat

Mult prea multe promisiuni

Spuse într-un timp mult prea scurt

Mult prea multe speranțe

Făcute film și rulate într-o noapte

Am creat un monstru și mă doare

Am rănit tot ce am iubit mai tare

Mă credeam înger printre zmei, odată..

Dar m-am trezit de-o ființă cu zmeul tată

Am rănit,deși nu am vrut

Cuvintele uneori vin într-un timp prea scurt

Și nu îmi dau seama că ele dor

Până nu cad singură din zbor

Până nu îmi dau seama că e prea târziu,

Când cuvintele sunt spuse clar..

Și chiar de vreau sa schimb ceva,e în zadar

Sunt un monstru..știu..și doare

Am reflectat în mine,tot ce uram mai tare

Я открыла глаза и вошёл мой страх,

Он живёт во мне, как холодный прах.

С ним молчу, с ним дышу, с ним иду в тишине,

Он невидимый страж в моей глубине.

Страх один, но огромен, как чёрная ночь,

С дьявольским взглядом, что гонит прочь.

Рядом ли он или где-то вдали,

След его тянется тенью земли.

Он не исчезнет, лишь стихнет на миг,

Спрячется в сон, как беззвучный крик.

И во сне, и в яви опасен, жесток,

Как ядовитый, незримый поток.

Я ищу безопасность в чужих берегах,

В людях, в дорогах, в далёких странах.

Но умрёт этот страх лишь тогда,

Когда закроются дьявольские глаза.