Dormi adânc bătrâne neam

Iubito nu înopta acum

Spune-mi cât iubești

Întoarce-mă din drum

De vrei ace și povești

Dragoste vorbește-mi cald

Șoptește-mi amorul meu

Fără de ruj ori făr de fard

De vrei nopți cu un ateu

În tine am logodna sufletului

În care țin dorința mea

Chiar de pândești în colțul patului

Te devorez în mintea ta

Bei aerul din jurul nostru

Ca un vin de-îndrăgostiți

Hainelor nu le vezi rostu

Când te lipesc eu de pereți

Vrei cerul te voi înalța la el

Dar privești în jos și-n mine marea

În buze dulci și-n gustul lor caramel

Ce adânc lovește-n noi iubirea

Extazul nu-l mai definești

Limbilor nu le ajunge vorba

Întregi țipete cerești

Cobori din rai să fumăm ţigara

Clasa noastră boierească

În tandem da-n altă casă

Cei croiți de acest neam 

Dar nu poartă al său hram

Ei! să vezi copil din mine și beteag de a sa minte

Cel naiv de crede-n bine și de bine nu-s cuvinte 

Crede-n țara românească și în rugi la o fereastră

Dară orice buruiană lângă casă vrea să crească

Și ce casă-i astă țară

Ce grădină de virtuți 

Grădinarii sunt pe-afară

Și în casă doar corupți

Nu mai plângeți într-o droaie 

Nu vă temeți de-astă ploaie 

Căci din nori de nu e soare

Tragem norii și răsare

În inerția unui sărut cinetic

Gândul meu atoll, impuls mecanic

Pătrunde-n timp efemer dar magic

Iar frecvența inimi-mi pare lanț de amintiri

Un șir monoton de pasiuni pierdute

A cărei diagrame statico-cinematică

Izbește firavul simțământ invariant

În proiecți ortogonale ale sufletului meu

Ce acceleraza unghiular în  priviri făurite

De așa natură să mă-nfioare, și-mi par

Creații divine închistate-n perpetum infinite

În marșul ce mă apropie de tine

Energia mea se stinge

Și rămân fără cuvinte

Lumea mea cuantică, lanțană de sfere

Se pierde în durere

Un compendium de suspine

Mă ajută să găsesc un silogism

O teoremă un algoritm

Și, deodată, în linistea adâncă

Două inimi bat vibrează încet

Trei cuvinte rascolite,

cad stancă

Cu brutalitatea unui cărturar inert  

Diluviul secundelor recente

În scurta lor mișcare pe atlaz,

Cuprinde camera, pe nesimțite

În răstimpul de extaz.  

Martor la întregul joc

Eul meu privea neputincios

La mine și la a mea ființă

Al meu surâs și-al meu noroc,

Rămân pe apă ca pe foc

Râmân un sublim oximoron

În celebrul vis drept cântăreț afon.

În teatrul gol gându-mi fuge către public

Și așa, timpul, a încremenit, fatidic.

Dar tu esti prea sus demon angelic

Ce-n sinea-ti porți adâncul adâncurilor

Prăpastia unui răsărit mojic

Un atentat la sărutul dimineților

Un Seth al nopților piramidale

Pe sub porții,

blesteme,

Zbori printre gânduri

Între rândurile mele .

Arthur! Bătrân monarh,

Al pădurilor ierarh,

Plânsetele celor mulți

Când le auzi, te rog, să ierți,

Trădarea și mânia,

Trufia și nebunia.

Firea noastră ce-o aveam 

Ne amintește cum eram 

Eram mai buni și mai cuminți

N-aveam arginți aveam doar sfinți

Credință era și mila 

Nu iubirea cu de-a sila 

Neamul tău, bătrâne urs,

Îl aminteam în orice vers

Ne-am săturat de atât suspin

Și blestem pe cel ce rupe 

Din coroana ta de spini

Urletul din noi erupe

Și în plânset adormim.

Între turnurile lacrimilor diafane ...

Așa mă simt uneori,  

Nevoit, de neștiute sorți,  

Să mă pierd în ochii tăi,  

Să cad în visare,  

Seara-n asfințit,

Către iubitu-mi Dumnezeu.

Căci rabd, la poarta suferinţei,  

Voind să te mai văd încă odată  

Și mă-nchin, făgăduind că altă dată

O să aprind un vis şi-n care,  

Să lumineze, firav și neștiut,

Chipul iubitei mele  

Alb, cu ochi albaștri, interzis  

În mii de feluri.  

Și iar mă rog la bunul Dumnezeu  

Să nu mă lase muribund  

Sfârșit de dorul iubitei mele, interzise

În mii de feluri neîntelese,

Pe nesfârșitul orizont de şoapte,

În războiul dintre zi și noapte,

Unde se nasc visele.

Acolo unde eu ... Acum...

nu mă mai regăsesc...

Sunt demiurg? Ori sunt creştin?

Sunt un Zamolxe fără coroană,

Ori sunt ultimul martir?

Mă simt pierdut,

Mă simt o flacără homerică,

Sau o scânteie-nlăcrimată,

Ce se îndreaptă către mare...

Iar ea, la fel ca mine,

păşeşte înspre moarte Incet,

cu fiecare pas, cu fiecare gând,

mi-aduc aminte,

De o Cartagină-n ruine...

Povestea de dragoste dintre noi,

E un duet oximoronic,

Un duet în care nu există dans în doi...

Așa se sting și flăcările tremurânde,

Cu priviri miloase, împătimite,

Precum lacustra de pe lacul de niciunde,

Ucisă de speranțe-nchipuite...

Un lant de patimi stă cuminte,

Așteptând la poarta suferinței,

ultimele sale zale,

Căci te-am regăsit...

Dar tu te stingi în uitare,

Iar lanțul devine tot mai mare, tot mai mare

Deșteaptă-te Române, strigă iar,

În piepturi bate dorul secular,

Un cântec sfânt, din jertfă și credință,

Aprinde-n noi putere și voință.

Pământ de sânge, lacrimi și sudoare,

Ai fost și ești comoara cea mai mare.

Din Carpați până la Dunărea curată,

Românie ești veșnică, ești neuitată.

Dar, trădarea nenorocită și corupția,

Ne-au frânt dreptatea și speranța,

Pe scaunul strâmb stă uneori puterea,

Care vinde la suprapreț până și pâinea.

Deșteaptă-te Române, cu glas de foc,

Ce-n veacuri grele nu s-a stins deloc,

Tu ești chemarea sfântă, neînfrântă,

Lumina din jertfe ce asiduu se avântă.

Tu, Imn al libertății, sună iar,

Din munți și câmpii, până la hotar,

Ești rugă și poruncă, ești credință,

Ești jurământ și sfântă biruință.

Patrie, pământ cu dor și plâns,

Din truda ta un neam întreg s-aprins.

Cu sânge-nfrățit, cu lacrimi adunate,

Cu jertfe puse-n temelii însemnate.

Românie, inimă de soare,

În tine arde veșnică splendoare,

Te vom iubi cu sânge și cu dor,

Purtându-te în suflet, nemuritor.

Depuneți armele vă rog,

Să fie pace peste tot în lume!

Mai bine să purtăm un dialog,

Doar asta să ne zbuciume!

Depuneți armele vă rog,

Vreau să rămânem la prolog

Și chiar de am avea noroi,

Să nu știm de război!

Vreau să avem cerul liniștit,

Doar de porumbei albi iubit,

În cioc cu ramuri de măslin,

Să îți fie frate un străin .

Și de-o să vină numai ploi,

Eu totuși nu mai vreau război!

Că și așa ne războim între noi

Și toate le prefacem în gunoi.

Suntem aproape toți de granițe,

Dați-vă flori sau măcar iconițe,

Acum un gând nu îmi da pace,

Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!

Și tot mă rog în monolog,

Depuneți armele va rog!

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.

Mă raportez într-o ipostază:

Că sună armata și mă cheamă la oaste,

Nu mai contează cum ajung la bază

Știu că este o condamare moarte.

Acum când, viața în mine înflorește,

Și realizez cât de mult am crescut,

Și ce reguli nedrepte s-au semnat,

Rămîi fără glas, cu suflet zdobit.

Nu mă revolt, merg înfricoșat la moarte

Abia am ieșit din brațele mamei îngenunchiate

Știam că moarta, nu se grăbește, are zăbavă,

Să-i scriu mamei o veste, e mare grabă.

Ce-i în sufletul meu, înțelegi cât mă doare?

Că pe drumul ce plec, nu mă întorc nic-o dată.

Doresc să iau cu mine lumea toată,

Și să ne trezim pe Pământ altă dată.

Ce zile amare și blestemate au trecut 

Unde-i mormântul celui căzut n-am știut

Măcar să-i spun cât de mult l-am iubit

Mă bucură eroismul lui,dar cât am jelit.

Între cer și între pământ

am făcut un legământ

l-am făcut pentru vecie

pentru neam și pentru glie.

Pe o palmă de pământ,

de două maluri scăldată

e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.

Ai trecut prin sabie și foc,

ți-au tăiat și din moșii

dar tu te-ai ținut în loc

cât strămoșii ți-au fost vii.

Au trecut ani peste tine

care  amprenta și-au lăsat

Ai știut ce-i rău, ce-i bine

și în timp mândră ai stat.

Acum, câte secole la rând

meleagurile tale plâng

fiindcă generația de-acum

tot ce au, din tot fac scrum.

Livezi și vii în buruian,

lăsate din an în an

Case prin sat părăsite

și inimi săcătuite. 

Credința mea este mare

că veni-va ziua-n care

tu vei fi înfloritoare

scăldată de-naltul soare.

Cânt de mierlă e graiul tău

 binecuvântat de Dumnezeu

Doar în limba cea română

DORU își are rădăcină.

Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?

Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.

Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.

Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.

De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?

Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !

Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !

Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !