NORI

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

    Dulci păcate-n miez de noapte, 
    mângâieri prelungi şi şoapte,
    niciodată să nu uiţi, 
    că au fost clipe fierbinţi...   

    Doar noi doi, şi marea, 
    luna, argintându-şi calea, 
    cer adânc, clipind de stele,
    atârnând în lacrimi grele...
    
    Şi mai ştiu, că într-o zi, 
    adâncimi de s-or uni, 
    fie chiar şi pentru-o clipă, 
    ne vom zbate, ca pe-o-aripă...

    Cât încă mai pot,
    Să respir şi să cad,
    Să nu mor de tot,
    În flăcări de iad... 
    
    Cât încă mai pot,
    Mă târăsc şi mă zbat,
    Sub al ploii ropot,
    În zi de sabat... 
    
    Cât încă mai pot,
    Din genuni am să urlu,
    Către al morţii clopot,
    Dogit, grav şi amplu... 
    
    Cât încă mai pot,
    Am să mor încă-odat’,
    Cu sufletul scos,
    Din trup expirat…

    Sfârşit-am pribegia;
    În braţele tale,
    adânc m-am lăsat, 
    cuprins de nostalgia, 
    crângurilor verzi,
    lăsate-n urmă...
    
    Sfârşit-am pribegia... 
    şi buzele tale, 
    din nou le-am regăsit, 
    aşteptându-mă, 
    pecetluite de ultimul,
    meu sărut...
    
    Sfârşit-am pribegia,
    şi ca un ultim vers de blues,
    peste sufletul tău am curs,
    peste ochii tăi adânci,
    peste buze, pe trup,
    înfrânt, îngenunchiat...

    m-am dus...

    Cântec de leagăn în şoapte cântat 
    Lângă fruntea înaltă a celui bogat 
    Alungă tristeţe, alungă durere 
    Unde visul ajunge reală avere; 
    Deşartă-i e ziua în cantecu-i mut 
    Idilică noapte în somn aşternut 
    Afară-i e clipă din zbor absolut... 
    
    Adună cununa-n lumină şi gând 
    Lângă soarele-apus de zi tremurând 
    Eşti zână ce-adastă din culorile vii 
    Ce răul zideşte-n petalele mii 
    Şi-aruncă-n spre cer înruditele flori 
    Ascultă liedul celor şapte culori 
    Nevrând să închine cupele pline 
    De cuvintele grave-nţelepte, divine 
    Răpită de somnul cel dulce din zori 
    Asemenea stelei spre lună cobori... 
    
    Şi pasului tău de-şi pierde ecou 
    Îi toarnă-ntr-o formă de vechi şi de nou 
    Sprinţara dorinţă de zbor spre înalt 
    Închisă în stâncă, durată-n bazalt 
    Laică vorbă ţesută în fir 
    Veşnic-aproape de sacru şi mir 
    Îngână în suflet rugă fierbinte 
    Unică-n viaţă spre-aduceri-aminte… 
    
    Bogate-s câmpiile, verzi îmi sunt codrii 
    Armură-i luceafăr ce se-ngână cu norii 
    Lanul în aur topit, copt, rodeşte
    Aşteaptă lumina şi-n belşug încolţeşte 
    Nevolnică umbră în soare şopteşte.

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.

Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.

Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.

Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.

Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.

Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
 But deep down I know, they'll return soon.

Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?

But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.

In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Vânt pustiu peste suflet suflă încet,  

Mă simt doar un schelet,  

Fără viață, fără sens, incomplet,  

Cu o sincopă, dar și-un vis secret.

Un zâmbet blajin să mai înflorească,  

În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,  

Viața vreau s-o deslușesc,  

Cu un surâs copilăresc.

Tot ce simt, în caiet să povestesc,  

Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,  

Poate-ai să vezi că lipsesc,  

Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.

Iar de nu, poate cândva,  

Peste caietul vechi, prăfuit,  

O adiere ușoară va trece-așa,  

Deschizându-l iar...  

A mea dorință, a mea suferință...

Nebunu’ din noric

Nebun dintr-o iezle,

Cu suflet trup și rupt,

Cosând cu-n fir de plumb,

Moartea-n oglinzilor moarte.

Spitalizat psihopatic,

Clinica-n curs de drum,

Nebun-n cămașă-n forță,

Cu multe reușite frânte.

Cu pământu-mi ce picioarele sfărmânde-mi.

Iubirea ta, de unde vii?

Nu mai am.. pierdut,

Plecând cu-n borfaș.

Sunt sechele și schelet doar.

Moarte-n vino sânge cristal,

Să mă iei și să mă duci,

Prea mult alcol din juru-n nost.

Șintr-o sticlă de vin să îmi torni niște tutun, să am loc în drumu nost ăsta bun.

Nu mă lăsa tu speranță,

În mormânt să vii cu flori uscate,

Să le pot mirosi arzând în mii de cuvinte iubitoare.

Și să-mi pui la cap d-o cruce-n vie,

Să scrie și să-ntărime,

Iubește mult, sau a predicat.

Fata-s asta năstrânge haide vino spre mine, ultim dată, să te simt să te iau în brațe, să-mi sfărâmi încă-o dată sufletu’.

Moarte-n vie dece vrei tu?

Liniște-n amar suflet crud,

Că pe aici nu prea sa trecut.

Este gol plin de frunze-n toamnă.

Uscate.. ca după un potop de vânt.

Nebuniteai tu de tot, arzând în foc pe acest pământ.

Psihopat să fi tu, cel ce nu reziști la acest oror.

Pregătime-ai sicriu’ cu vânt de veselie,

Că pentru mine e doar o jucărie.

Halucinogenez câte puțin,

În codru-n ăsta-n tuneric.

Sfâșiata-mi haina, mea gri de flori

Ce numeric nu are soț.

Creangă-n tu codru, creangă-n

Sfâșiată, nu lua lumea cu tine ca să vezi cât îmi pasă.

Ia-o doar pe ea, pe aleasa mea.

Diviziunea mea prea blasfemiată,

Nu tu-teneci în amar și în ploapă.

Nebunu’ din colțu’ camerei nu e cel ce se gândește la perfecția din juru’ lui, ci cel ce își dorește să moară.

Fumu’ din zări mi se astârnă în cale,

Da tu oare, e bine faci?

Vă jur că nu voi dormi adânc

Până când toate problemele mele,

O să se ducă.

O să revin puțin, să-mi rezolv treburile.

Iar pe acel borfaș îl voi îngropa cu mine.

Liniște-n trup nu mai am de mult,

Căci poemu’ ăla de prin fum, sunt eu,

Din ceață amară vin mort după voi.

O să vă las urme-n viață potop cu noi.