ACELE DULCI PĂCATE...

Mi-e atâta dor de liniște deplină,
De ecoul pașilor mei pierduți în surdină,
De marmura albă ce curge fluid,
Topită-n culori care-o desfid...

Mi-e atâta dor de-a mea grădină,
De cuvinte șoptite în sfântă hodină,
De drum străbătut cu adâncă ardoare,
De umbra-mi șoptită în lanul de soare...

Mi-e atâta dor să mă pierd în mulțime,
Anonim, flămânzind de gânduri puține,
Însetat doar de timp și de simple cuvinte,
Ale sufletului meu, calde veșminte...

Și acum aștept cu sublimă răbdare,
A sufletului meu curândă liberare,
Căci am ales să nu fiu sclav în a mea vatră,
Cu chipul dăltuit în albă, simplă, piatră...

Eu m-am uitat către voi, înspre înalt,
Îndatorat că pot să fac acest mitic salt,
Mi-ați dăruit din umbra voastră, adâncă,
Aceste rădăcini crescute-n neclintită stâncă...

C-ați fost și încă sunteți pentru mine,
Oceanul meu de șoapte în cuvinte puține,
Pe care, doar cu sufletul îl mai ascult,
Regăsindu-mă din nou pe țărmul vostru, desculț...

Din simfonia voastră de culori înmiresmate,
Am adunat, în timp, aceste nestemate,
Din roua limpede, culeasă cu migală,
Ofrandă plămădită, cu dor și cu sfială...

Cu ochii minții vă caut și mereu vă găsesc,
Un ocean de tăcere pe care încă-l privesc,
Locul unde am aflat adevărul complet:
Voi, salcâmii mei, m-ați dăinuit cu suflet...

Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori, 
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori, 
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos, 
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos... 

Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...

Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină, 
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină, 
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci, 
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci... 

Am așa câteodată, un of, o greutate strânsă-n inimă, care-și urlă libertatea în temnița ei dintre coaste... Și mă găsesc privind cu ochii minții la amintiri prăfuite care zac demult uitate-n vreun sertar al minții mele, amintiri care așteaptă cu nespusă răbdare ziua în care voi sufla praful de pe ele... privește, uite, ce ciudat dansează funigeii în aerul mansardei, iar imagini difuze se ițesc din neant...

Îmi amintesc de zile răcoroase dinspre sfârșitul verii, se făcea că eram la țară în nordul Moldovei, acolo unde s-agață harta-n cui, într-un sătuc cu case mici, de poveste, răsfirate într-o văioagă lungă mărginită de păduri adânci de brad verde...

Mai toate căsuțele îngropate-n vegetație verde, deasă, poartă haine de var albastru ca cerul, cercevelele și ușile cu ferestruici mici cât pumnul sunt vopsite cu verde ca mușchiul din pădure, iar lângă uși, de-o parte și de alta, lăicerele pestriț colorate acoperă lavițele din lemn...

Este seară, în pragul amurgului și cele trei vaci ale mătușii mele, se întorc singure, una după alta, de la păscut. Poarta din spate este închisă, dar vaca îi știe rostul și-o deschide împungând-o cu cornul, apoi fiecare intră în grajd cuminți, fiecare la locul ei, așteptând să le fie mulse ugerele mari și roze care-și curg prea-plinul în firișoare subțiri, spre deliciul mâțelor care-și moaie mustățile în dulceața laptelui...

Vacile își bălăngăne domol cozile, alungând nesuferitele muște și încep a mugi agitându-şi tălăngile de alamă: nu este vreme de stat, este vremea mulsului, nu se mai poate aștepta... Dintr-o cotruță, cu ochii cârpiți de somn, sare Lili, vară-mea:

-Ho, nebunelor!, că acu viu! Vi s-o făcut di taur? Ce-aveți?

Cu gesturi precise, își trage sub ea un scăuieș din lemn cu trei picioare, spală iute țâțele primei vaci, le șterge cu ștergar curat de cânepă și începe a o mulge, adunând într-o găleată curată de email albastru, jeturi subțiri de lapte înspumat...

Mă uit la ea și o văd cum stă în ultimele raze blânde de soare, trudind cu basmaua strâmbată la ceafă, cu părul bălai încâlcit într-o parte, vorbind cu vacile printre dinți:

-Ai, satană, nu da cu copita câ verși căldarea, fire-ai tu sâ hii dihanie! Iar tu, nu sta, îmi zice împungându-mă cu privirea, du-ti pi săliță ș-adă tifonu', câ dau muștili la lapte, cum care săliță, uăi, în casa mare, Doamni iartă-mă, câ ț-o hi a mânca cu paiu'!

Mă reped în "casa mare" și bâjbâi după valul alb de tifon, care... nu-i nicăieri și urlu din toți rărunchii să fiu sigur că m-aude din grajd:

-Liliiii! Nu se găsește tifonul!, zic eu încercând să fac pe deșteptul...

-Se "găsește", dacă te uiți ca oaia la ghebe! Uite!, îmi zice ea triumfătoare cu ochii mici prin pânza rară a tifonului. Da' un domnișor de la oraș, ca tine, nu "știe"...

-"Știe", da' nu vede, că-i întuneric!, o dreg eu.

-Da' bec nu-i? Îi...

Tac mâlc, înghițind în sec papara, și-i zic schimbând vorba:

-Da' ai zis c-o să mă-nveți cum se mulge vaca și de trei zile mă tot duci cu preșu', mă supăr pe tine!

-Ghini, ghini, da' nu la satana aiasta câ-i nărăvașî șî dă cu copita, la Joiana că-i blândă și proastă ca Chiroșca di pisti drum!

Trec cu vederea comparația vacii cu fata vecinei "di pisti drum" care chiar n-avea nicio vină săraca, decât că vară-mea n-o înghițea de nicio culoare și mă bag la spatele vacii atent la... copita cea buclucașă, ocolind cu greu balega amestecată cu paie și ținându-mi brațul peste nas, că de... duhoarea din grajd bătea greu...

Atunci, Lili, îndreaptă țâța vacii-nspre mine și strângând-o de capăt mă stropește pe față cu un jet de lapte cald...

Mă șterg iute cu mâneca de altminteri nu prea curată și apuc să ies din grajd, dând nas în nas cu ceilalți veri ai mei, vreo cinci la număr, care rânjeau la mine cu gura până la urechi și ținându-se cu mâinile de burtă, iar eu, rușinat ca o fată mare, mă îndrept spre Chiroșca care asistase la întreaga scenă dinspre marginea drumului și cu un curaj de zile mari, o iau de mână și-i zic:

-Hai să merjem la drum, că io nu mă mai joc cu răii ceia!

Chiroșca, înroșindu-se-n obraji, nu mă refuză, că ea chiar se afla în dihonie cu verii mei de mai multă vreme, din pricini ne mai știute de nimeni și în timp ce săream peste șanțul de pe marginea drumului, îl aud pe văru-miu Vasile cântând batjocoritor către noi cât îl țineau plămânii:

-Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'! Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'!

Înciudat, scrâșnesc din dinți, mă întorc către văru-miu și fără să stau prea mult pe gânduri, îi încing un pumn în burtă, Vasile se dezechilibrează și cade pe spate în țărâna drumului cu picioarele răsfirate în sus, Lili aleargă înspre noi și punând mâna pe o găleata cu apă de la fântână o aruncă pe noi răcorindu-ne:

-Huo!, neisprăviților! Di-astia-mi arde mia-amu'? C-o veni el mămuca acas'! Frumos vă șade la amândoi să vă cucoșîți în gura satului! Haidi, dați-vă-ți mânile, iar tu Chiroșcă să nu ti mai prind prin ogradă că dracu-i a tău!

Am dat mâna cu Vasile mai mult în silă, jurându-mi în gând, o răzbunare și mai cruntă și cu hainele ude pe mine, intru în chiler, mă schimb și mă bag în pat punând pe mine o cuvertură de macat roșie și aspră, îndurând umilința și mai mult... 

De-afară o aud pe Lili chemându-ne pe toți la masa de sub streașină, așezând în străchinuțe bucăți de mămăligă galbenă, laolaltă cu laptele fiert și împărțind linguri la fiecare, îmi zice:

-Tu ești mai mari, Vasile îi prost, nu-ț pune mintea cu el! Amu', nu mai sta bonsuflat ca o fatâ mari și ia lapti, că mâne ai mulje tu pi Joiana!

Între timp, se întunecase de-a binelea, iar adulții, s-adunară și ei în bătătură obosiți de munca grea de peste zi, s-aprinse un bec sub streașină și în lumina lui caldă, cu toții, mâncam lapte cu mămăligă sporovăind vrute și nevrute, bârfind nemunca megieșilor și punând țara la cale pentru a doua zi...

Apoi noi verii, ne-am băgat la culcuș, dar departe de a ne culca, căci au început să ne muncească incurii, că de, de la atâta joacă de peste zi, n-avem noi treabă cu somnu', pesemne laptele magic al Joianei ne mai dăduse un dram de zghihuială care trebuia cinstit cum se cuvine...

Rând pe rând, nihoteala a tăcut peste noi, s-a lăsat liniște peste toată suflarea, în depărtare s-auzea slab țârcâitul greierilor și câte-un lătrat de câne, iar eu mă dau jos din pat și în picioarele goale mă duc spre Vasile, care dormea dus cu mâța strânsă sub bărbie. Îl apuc de umăr, îl zgâlțâi nițel să se trezească și-i spun în șoaptă, să n-audă ceilalți:

-Vasile, Vasile! Iartă-mă, n-am vrut să dau cu pumnul!
-Uăi, du-ti di ti culcâ, uăi! Amu' îți arde di șagă! N-am nica, lovești ca o fatâ!, îmi mai spune el zâmbind și trântindu-se pe-o parte...

Este întuneric beznă, iar eu orbecăi drumul înapoi către pat. În cale, mă lovesc cu degetele de la picioare de un taburet strategic așezat, strâng tare din dinți și în câteva râsete înfundate mă culcușesc între cearșafurile albe ca laptele înspumat al Joianei...

Peste noapte, am visat că vaca mă împungea ușor cu cornul, dându-mi ghes să dau mâna cu Vasile care stătea chircit în colbul din mijlocul drumului... nu mai era decât drumul, casele dispăruseră, iar eu stăteam lângă Vasile, încercând să-i cer iertare, ecoul vorbelor mele se pierdea și el în neant și rămas singur pe un drum fără capete, mă oglindeam în pupilele mari și lucioase ca două diamante negre ale Joianei, care răbdătoare și cuminte mă așteaptă și acum...

În vacanța aceea de neuitat, n-am învățat cum se mulge o vacă. În schimb, am învățat pe de rost nervurile unor zile de vară, ecourile bătăturii care poate s-or fi pierdut în ultimele raze de soare, dar nu și în mine; glasul greierilor cântându-și ultimele nopți târzii dinaintea toamnei; gustul mămăligii cu lapte proaspăt muls. Și, mai presus de toate acestea, am învățat pe de rost că nu am să uit niciodată…

    Lasă-mă să dorm o sută de ani,
    pe ţărmul inimii tale... 
    şi nu mă trezi. Lasă-mă acolo, 
    închis în mine ca-ntr-o scoică,
    fericit, ca un râs de copil,
    strălucind ca o perlă albastră.
    
    Şi dacă marea mă va smulge,
    cu valul ei trufaş de lângă tine, 
    nu mă lăsa. Ci leagă-mă la piept,
    cu lanţuri verzi de alge şi gratii de coral, 
    şi azvârle-mă-n adâncul mării tale, 
    în pace, întuneric plin şi calm.

    Ţipătul acelui cocor 
    A strivit un colţ de nor 
    Şi-a-nălţat din hău de mări 
    Către-a lunii vagi cărări 
    Ecou ascuţit ce trece 
    Peste-amurgul dens şi rece... 
    
    Îmi răsună drept în minte 
    Ca pe-o rană-n cer: fierbinte 
    Vestind ziua-n primii zori 
    În zbor straniu de cocori 
    Ce se-nalţă-nspăimântaţi 
    Către aştrii luminaţi... 
    
    Iar fiorii reci mi-apasă 
    Sufletul străin de casă 
    Fiu rătăcitor ce-ajunge 
    Noaptea-n zor-de-zi s-alunge 
    Lăsând umbra-n urma sa 
    Zdrenţuită-n catifea... 
    
    Un cocor pe-un colţ de stea…

Fugind nebun de urma soarelui ce arde

La umbra norului mă stinge loc pustiu

Adăpostindu-mă de zilele uscate

Mă udă lacrima cărându-mi dor târziu

Cerul se umple de lumini plutind în noapte

Dar numai una-mi arde inima sclipind

Pătrunde-n vise inventând o realitate

Steaua departe, prea deprte strălucind

Privirea-nchide amintirile sub pleoape

Arzând retina cu imagini dogorind

Convoacă-n taină amăgirile deșarte

Pornind furtuna umblă cugetul dormind

Arzând cuvintele ce-au vrut să fie șopte

Le-aștern pe pagina tăcerilor mințind

Cenușa timpului scutindu-le de fapte

Între coperțile trecutului murind

Rămâne sufletul strivindu-se de poate

Caută sufletul pereche stăruind

Uită că timpul furișându-se va arde

La poarta umbrelor ajunge ispășind

Respir adânc…

Până-n pragul inimii tale,

Până acolo ajung.

Mă opresc

Si mâna mi-o apăs peste piept.

Vibrează nebuna,

La fiece vers înțelept.

Nu știu cum,

Si nu știu când

Am să-i spun inimii tale :

- Între mine și tine,

Sunt secole de punte-suspine.

În zori, m-a trezit Dumnezeu.

Avea lumină în plete

Si surâs în priviri

Si mi-a spus:

- Să nu te miri! 

Ai ajuns!

Trece pragul ! Pășește !

E tărâm cunoscut,

E IUBIREA din care-ai născut !

Te -am răsădit în vreme de toamnă

În grădină sub fereastra mea

Ești firav și tremur la gândul

Că gerul iernii te va îngheța!

Crești floarea mea dragă,mare,

Și ai să-mi mulțumești c-o  floare,

Flori albe de liliac cu parfumul  tău dulceag

Și de-s tristă să-mi zâmbești

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

De neuitat 

De neuitat, așa ești tu,

De neuitat chiar de-ai fi aproape sau departe,

Ca un cântec de dragoste care îmi rămâne în minte,

Cum gândul la tine îmi face tot felul de lucruri,

Niciodată înainte nu a însemnat cineva mai mult.

De neuitat din orice privință,

Și de acum în colo, așa vei rămâne, 

De aceea, dragule, este incredibil,

Că cineva este atât de neuitat,

Și crede că sunt și eu de neuitat.

De neuitat din orice privință,

Și de acum în colo, așa vei rămâne,

De aceea, dragule, este incredibil,

Că cineva este atât de neuitat,

Și crede că sunt și eu de neuitat.

Azi, mă retrag în bula mea,

Captivă-n gândurile mele 

Care se ceartă furioase între ele,

Îmi iau creionul și-o hârtie,

Prieteni buni, pe veșnicie.

Cuvintele se-aștern

încet,

M-ascund în umbra lor și 

încep

În liniște, o lume paralelă 

să-mi clădesc.

Mă trec fiori când te zăresc

Zâmbind dintr-o fotografie

Și-n versuri îți șoptesc

Că te iubesc.

                                     CB

Cum aș putea să cred in tine

Când tu mereu ai gândul dus,

Cum aș putea să-ți cer iubire

Când stiu că altul te-a sedus.

Sunt pregătit să-ți ofer inima

S-o simți cum bate pentru tine,

Dar văd că tu nu îți întinzi palma

Așa c-am s-o păstrez încă la mine.

Mi-aduc aminte când te-am văzut

În grupul nostru de prieteni dragi,

Și cum am îndrăznit sfios să te salut

Și-ai refuzat în seama să mă bagi.

Era pe înserat și luna plină apărea

De după nori pe ceru-ntunecat,

Semn am făcut să vezi că ne privea 

Nu m-ai văzut și-n grabă ai plecat.

Privirea mea te-a însoțit un timp

Sperând că poate capu' ai să întorci,

Să nu mă simt c-am fost un tâmp

Și-un visător ce încă crede în năluci.

Dezamăgirea a fost destul de mare

Și nu știam cum să mă liniștesc,

În gândul meu a încolțit o întrebare

Cànd, unde, pot pe ea s-o întâlnesc

Și vremea tot trecea făra speranță

Din minte să mi-o scot nu s-a putut,

Mă consolam spunând, așa e viața

Și trebuie s-o iei din nou, de la-nceput.

Cu grupul de prieteni m-am întâlnit

Dar ea n-a mai venit să fie printre noi,

Și nimeni nu știa de-i vie sau a murit

Și nici dacă-și trăiește viața in doi.

Dar pe pământ au fost minuni

Și una mi s-a-ntâmplat și mie,

S-o văd pe fată stând în genuni

Làngă un prunc citind din biblie.

M-am înclinat ușor și-am salutat

Primind răspuns la gestul meu,

S-a ridicat zâmbind și depărtat

Trăgând după ea căruțul greu.

 ................................................

 După un timp cu toții am aflat

Că ea la studii afară a plecat,

Și-aici cu un străin  s-a măritat

Dar n-a durat si-au divorțat

Aceasta a fost adevărata lui idilă

A dragului si bunului meu coleg,

Atunci cu toții i-am plâns de milă

Acum vorbim, c-un emerit strateg

Și azi noi despre el mai povestim

Ce mult a suferit după a lui fată,

Și-n glumă nu ezităm să-i amintim

Băiete, tu o himeră, ai iubit odată!