ACELE DULCI PĂCATE...

    Dulci păcate-n miez de noapte, 
    mângâieri prelungi şi şoapte,
    niciodată să nu uiţi, 
    că au fost clipe fierbinţi...   

   

    Doar noi doi, şi marea, 
    luna, argintându-şi calea, 
    cer adânc, clipind de stele,
    atârnând în lacrimi grele...
    
    Şi mai ştiu, că într-o zi, 
    adâncimi de s-or uni, 
    fie chiar şi pentru-o clipă, 
    ne vom zbate, ca pe-o-aripă...


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online ACELE DULCI PĂCATE...

Data postării: 8 octombrie 2025

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 799

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

TU, UMBRĂ...

Ți-ai luat cu tine umbra, atunci când ai plecat...
În mine am rămas doar eu - ecou fără de păcat...
Pe buze nu mi-ai mai lăsat, amar, sărutul,
Căci ți-am uitat, de mult, aroma, gustul...

Și te-am visat râzând spre mine fără vină,
Că-ți dăruiam întregul rod al meu de chin și de lumină,
Și încercam să-ți prind în palme mâna,
Dar tu-mi alunecai pe cer, șovăitor, ca luna...

Și-ntr-ale mele nopți - însinguratic anturaj,
Mi te-nscriam în suflet ca pe un veșted tatuaj...
Adăugând, pe rând, câte o literă sau floare,
Eu te-am pictat ca pe o umbră care încă doare...

 

Mai mult...

Aventuri din cătănie II

Acu', după douăzeci și șapte de ani de la "eliberare", chiar nu-s nostalgic după haina militară, măcar că la "intrarea" în armată, noi teriștii, am primit uniforme noi. Știți voi de care: dintr-acelea verzi, de camuflaj, noi le ziceam "mozaic". Dar tot mai dau, din când în când, câte-o ocheadă pe site-urile de profil care vând efecte militare... 

În schimb, răcanii de la termen normal, au primit uniforme refolosite, de la ciclurile anterioare de soldați, de arătau ca ceata lui pițigoi: dai într-unul, țipă doi... Ce mai, erau jalnici, dar lor nu le păsa prea mult de uniformă, ci mai degrabă de dorul de "acasă", pe care trebuiau să-l suporte un an de zile...

Și fiindcă în ceata mea de teriști, s-a nimerit să fie un arhitect și un inginer genist de drumuri și poduri, colonelului Pricope, comandantul unității de transmisiuni unde mi-am desăvârșit armata, îi vine ideea să ridice într-o margine a unității o biserică militară, prima de acest fel din țară.

Colonelul se pune pe treabă, trimițând cadrele după sponsorizări pentru materiale și bani pentru constructor, pe arhitect îl scoate din formație și-l trimite în comandament pentru schițe și macheta bisericii, pe inginer îl pune să planifice lucrările și să calculeze devizele, iar pe noi, restul "obraznicilor" care mai chiuleam din unitate și eram prinși, la... săpat fundațiile bisericii, fiindcă locul fusese deja asanat și pregătit pentru amprenta clădirii.

Cumva, am reușit să mă fofilez de la săpături, atrăgând după sine, răutățile și invidia celorlalți tovarăși din trupă, dar cum spun eu întotdeauna: fiecare cu norocul lui! Apoi, rând pe rând, teriștii au început să se sustragă pe modelul meu: ba că sunt mai utili la număratul blidelor din unitate, ba că mai bine fac inventarul la magazia unității numărând bocancii, și așa mai departe, încât la final au rămas doar răcanii de la termen normal, că ei aveau timp slavă Domnului, iar "timpul" nostru fiind mai scurt, era prin urmare mai "valoros"...

Iar într-o bună zi, la poarta unității se prezintă vreo două betoniere care să-și verse "aluatul" în fundațiile săpate și întărite cu sudoare și chiar sânge de către răcani, - că pe lângă bătături, or fost și niscaiva accidentări. 

Toată acțiunea asta, o fost oficiată și de un popă care a început a binecuvânta lucrarea, să ție o mie de ani și mai bine, iar în fundații o fost băgat în beton și un cilindru din inox care conținea toate detaliile lucrării, copii după schițe, poze cu macheta tăiată în preșpan de către tovarășul nostru arhitectul, precum și liste cu toate numele și gradele tuturor celor care ne-am aflat la acel moment solemn în unitate...

Însă pentru mine, dar și pentru alții din unitate, grija cea mai mare era să bifăm pe calendar "AMR-ul", numărând zilele care Au Mai Rămas pân' la 'liberare. Sau, "Hai LIBI!", cum scria peste tot pe pereții unității! Nu prea ne-o păsat nouă de discursul col. Pricope, că am intrat în "galeria selectă a ctitorilor de biserici" și "nu-i e dat oricui să fie ctitor", visul lui "ce-a visatu' și împlinitu'", acum și-n vecii vecilor! Amin!

Facem cruce, și în formație, ne îndreptăm către cantină. Este ora prânzului și hămesiți după ore de stat în soare, nu ne-o mai păsat de zeama lungă pe care-o numeau "ciorbă cu carne, cartofi și fidea", specialitatea unității, sau de celebra "friptură de porc cu cartofi piure și sos de roșii", asezonate cu nu mai puțin celebrul și veșnicul "compot de mere"... 

În fapt, carnea era tot mai greu de găsit printre straturile de slănină, iar merele din compot era un vis la fel ca cel de ctitor al colonelului Pricope, fiindcă unitatea a strâns câteva luni bune cureaua, ca să aibe fonduri pentru biserică, nu că în rest mâncarea ar fi fost mai bună sau mai consistentă.

Drept urmare, într-o zi de prânz, aflându-ne în popota ofițerilor și nemaiîndurând crunta și nedreapta realitate, după ce aceștia au servit masa, având în vedere că în continuare eram săriți de la proteină iar cadrele nu, ne-am apucat sa facem grevă, bătând cu lingurile în blidele goale, fiindcă toți am refuzat mâncarea...

Auzind asta, col. Pricope, ca să nu riște o grevă generală în unitate, fiindcă popota ofițerilor dădea printr-o fereastră deschisă către cantina răcanilor, a venit să ne asculte solicitările:

- Dom' Comandant, înțelegem că nu sunt fonduri, da' măcar odată, de două ori pe săptămână, avem și noi dreptul la o bucățică de cărniță macră și nu împănată cu șuncă, de ni s-a acrit și ne luăm câmpii!, zice unul mai curajos și mai "grăsuț" dintre noi și care nu mai știu de ce era poreclit de către noi Jekko...

Comandantul a tăcut, a desfăcut băierile pungii pentru două săptămâni, de ne lăfăiam în fleici, dar după aia, lucrurile au revenit la normal, însă clipa grevei trecuse. Știa el ce știa! Pe semne că mai trecuse prin de-astea, da' noi n-aveam ce face, fiindcă toate cadrele plecau acasă cu "pachete" cu carne, când se împiedicau porcii în cuțite pe la GAZ-ul unității. 

Știu aceste adevăruri fiindcă le-am trăit, fiind SSB-eu la bucătărie, și deci, cu acces direct la informații de primă mână... în timp ce ceilalți doar bănuiau, fiindcă eram discret și nu suflam o vorbă. Nici eu și nici ceilalți SSB-ei, altminteri pierdeam și noi la rândul nostru, privilegiul accesului la oareșce trufandale... Poate că sună meschin, dar din porțiile noastre împărțeam cât să ajungă la toată lumea, nimeni nu rămânea pe dinafară, așa încât la final toată lumea era mulțumită chiar dacă primeam proteină doar odată sau de două ori pe săptămână... Vorba ceea: cine împarte, parte-și face...

Așa am supraviețuit până aproape de 'liberare, căci venise și perioada "înălțării" în grad, fiecare primind după faptă și răsplată, după rezultatele din toată perioada, dar mi-e nu-mi prea păsa de grade, știind că "tragerile" mele au fost mediocre, având în dotare o armă decalibrată, măcar că o chema Leana...

Și acum, mai am pe undeva, într-un sertar, livretul militar, cu gradul de sergent, următorul după soldat, de fapt toți teriștii am sfârșit cu aceleași trese bostănii, fiind "lăsați la vatră", ca atare. Dar și mai important pentru mine este calendarul AMR-ului, fiindcă în el am numărat și visat libertatea, în timp ce alții au visat la eternitatea conferită "ctitorilor" de biserici...

 

Mai mult...

NU-S DOAR CUVINTE...

    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi momente-n care-am privit,
    apa, cum rupe-n solzi lumina...
    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi clipe-n care mi-am urlat,
    în faţa lumii întregi, neputinţa,
    sau durerea, sau ura, sau iubirea
    nu mai ştiam nici eu, ce era,
    în sufletul meu zdrenţuit de şamani...
    
    Pe toate, le-am păstrat aici,
    pe toate, în mine le simt,
    uneori ca pe-o povară,
    ce n-o mai pot duce,
    câteodată şi eu mă gândesc,
    de unde atâta îndârjire,
    şi, mai ales, pentru ce ?,
    la ce bun, atâta chin,
    la ce bun, această povară,
    care oricum, la nimic nu-mi mai foloseşte...

Mai mult...

Despre... plecare

Astăzi, am înțeles cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire, așa după cum le-au descoperit unii cercetători la microscop: cele de tristețe arată ca niște așchii de sticlă cu margini neregulate, ascuțite și tăioase; cele de fericire arată ca niște flori cu margini catifelate, ca niște frunze moi, ca niște fulgi de zăpadă pe cale să se topească...

Ai crescut mare. Uneori ușor, alteori greu, uneori grăbindu-te, alteori prea lent... Mă uit la tine și în toată această exaltare, văd o fetiță mică, blondă, îmbrăcată toată-n roz, stând în pragul ușii cu o gentuță aruncată pe umăr:

-Unde te duci Alexandra?
-Mă duc, tai, tai!, ziceai tu, făcând cu mânuța un semn de depărtare...

Aveai trei ani pe atunci, acum ai douăzeci. Unde au trecut anii, când au trecut așa de repede? Acum ești mare. Năvalnică. Gata să iei lumea și viața în piept deopotrivă, să miști munții din loc, să construiești, să dovedești.

Pentru mine, pentru noi, nu trebuie să dovedești nimic. Doar să mai stai cu noi o zi, o oră. Să-ţi mai aud râsetele sau tăcerile. Să ne certăm, să ne contrazicem, să bârfim, să povestim. Să fim.

Acum toată casa e-n haos. Cărți, haine, lenjerii, geamantane și planuri... Planuri de viață: facultate, cămin, prieteni și distracție la maxim! Toate-acestea la o mare distanță de casă. Sigur, o să ne revedem de sărbători. Sigur o să ne-auzim zilnic la telefon, o să ne povestești de toate: cum e la cursuri, cum sunt profesorii, cum sunt colegii, cum te descurci, cât este de greu la examene...

Apoi ai plecat... O ultimă privire, un ultim zâmbet forțat, o ultimă îmbrățișare, deși ne-am luat rămas bun de-cu-sară înainte... Un ultim gând, o ultimă recomandare: să aveți grijă la drum, să ne trimiteți măcar un mesaj că ați ajuns cu bine, oricât este de târziu... Noi nu dormim... stăm cu grijă: tu ești puiul nostru...

Acum știu cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire. Eu nu plâng. Mă țin tare. Dar nu pot să vorbesc, vorbele mi-se-neacă în gât. 

Însă tu ai ochii în lacrimi: copilul nostru a crescut mare și a plecat la facultate... lăsându-ne în urmă mai îmbătrâniți cu o zi, cu ochii umeziți de lacrimi tăioase și catifelate deopotrivă... dorindu-ne să putem da timpul înapoi... măcar cu o zi.

Mai mult...

UN ULTIM TANGO

    Un ultim tango,
    un ultim pas uşor, felin,
    săpat în umbra lunii - un ultim suspin...


    Un ultim tango,
    un ultim gest urcând în mine,
    picurat încet cu glas sfârşit de violine...


    Un ultim sărut,
    un ultim semn, că totul,
    se va sfârşi, sau va începe iar...

Mai mult...

Un ecou îndepărtat...

-Haidi mă, la ci zăbovești atâta? Ț-am zîs să nu mânci ghișînile cu tăt cu sâmburi, mă!

-Nu mă zori bunicule, că-i bai mare!, zic eu căznindu-mă cu mâinile pe burtă...

Bunicul se îndepărtează râzând, amintindu-mi sfătos că nu e bine să bei apă răce de la fântână după vișine...

Ușurat, într-un final, mă strecor afară, pleznind curcanii care, îmbufnați, mă urmăreau pretutindeni. Bune-mea mă privi scurt, cercetător, pe deasupra ochelarilor, neoprindu-se din tricot:

-Ai nevoie, de dureri, de niște chișcă uscată din pipotă de pui, mă?, mă sfredelește ea cu privirea...

-N-am bunică..., zic eu îngrețoșat de leacurile ciudat de băbești pe care bunica le stăpânea cu mare artă...

Acum zâmbesc, fiindcă panaceul universal al bunicii mele era vast - nu mai zic de ciudat - moștenit din moși-strămoși, "pacat di meșteșugul aista că n-om avut cui a-l da mai diparti"... că de mine nu s-o prins, întrucât fugeam de albastrul de metil, ca dracul de tămâie...

Nu știu cum de nu se prindeau de noi toate boleșnițele pământului, fiindcă de neastâmpărați ce eram, nu trecea zi de la Bunuțul Dumnezeu, fără ca bunica să nu ne doftoricească pe vreunul dintre noi: zgaibele proaspete de la genunchi erau tratate cu respect și admirație (de către noi!) și rivanol usturător (de către ea!), tăieturile ușoare, cu alifie de galbenele, iar cele mai adânci (la care noi speram să rămânem cu cicatrici, ca să avem cu ce ne da mare!), cu miere și frunză curată de pătlagină frumos împachetate cu tifon alb, care peste zi, de la atâta zbânțuială, se făcea negru ca pământul...

Închid ochii și vocea ei parcă îmi răsună limpede în minte: "Dă-i cu ceai amar de sunătoare, pentru ficat gras, cu ceai din coada șoricelului pentru rinichi slabi, iar pentru inimă moale, dă-i cu o litră de angelică!". 

Mai pe seară, am ales să mă dreg cu o cană cu ceai din floare de tei, atent culeasă și uscată de bunica, și o felie de pâne de casă, unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă. 

Greierii își cântau nefericirile de prin colțurile ogrăzii, iar becul de sub streașină lucea slab în bătaia de argint a lunii. Lumea se trecea spre culcare, iar zgomotele și chiotele de peste zi se prefăceau încet într-un ecou îndepărtat, care avea să se nască abia peste ani, mult mai târziu, în rândurile astea pe care, uite, le scriu acuma ca să le țin mai bine minte...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.

Amân cuvintele ce dor,

Întârzii tot ce-i aproape,

Știu că timpul mă așteaptă,

Dar mă pierd în fuga lui,

Într-o clipă fără scop.

 

Răsuflarea-mi se frânge,

Cu fiecare pas făcut,

Știu că am să ajung, dar oare

Cât voi mai amâna, ce-am pierdut?

 

Fiecare gând mă cheamă,

Dar îmi răspunde ecoul gol.

Amân, dar ce vreau să spun

E ascuns, tăcut, sub zăvor.

 

Voi înfrunta sau mă voi ascunde?

Poate e prea târziu să aleg,

Dar știu că o să se întâmple,

Chiar și atunci când mă voi teme să privesc.

 

Amân și visul ce se scufundă,

Sub valuri de incertitudine,

Sunt prizonier al unui "poate",

Căci nu știu cum să dau drumul la temeri.

 

Într-o lume care nu mă așteaptă,

Mă pierd în adâncuri tăcute,

Știu că va veni ziua schimbării,

Dar nu știu dacă voi fi acolo, complet.

 

Mai mult...

AMĂRĂCIUNE...

    De după mască m-ai privit 
    Cu ochi mijiţi de dor şi ură...
    Şi dând din gene m-ai ademenit, 
    Să vin să te sărut pe gură...
    
    Cu buzele strivite de dulceaţă, 
    Te-ai răsucit în palmele-mi inapte, 
    Iar râsul tău, străin, în ceaţă, 
    S-a risipit şi s-a pierdut în șoapte...
    
    Eu n-am ştiut că-n miezul nopţii,
    Ai hotărât ca pentru crima mea 
    Să fiu întemniţat, precum sunt hoţii, 
    Care-au furat din cer o stea...
    
    Dar nu te-ai mulţumit numai cu asta, 
    (Pedepse multe, grele, mă aşteaptă!) 
    Mai grea, îmi e însă năpasta, 
    Ce mi-a decis această crudă soartă...

Mai mult...

​Cu penele de cenușă

Numai în ordinea asta, cuvintele se pot frământa 

Într-un aluat uniform, fără cocoloașe.

Eu am întins atunci mâna, doar pentru o clipă

Să îmi încălzesc sufletul.

 

Hrăneai cerul cu scântei, dansai tango cu vântul

Ritmic  pocneau măduvele inimile capilarele copacilor 

Sub limbile fierbinți și, împreună cu ele,

Ardeam și eu.

 

Orbirea asurzirea sau pierderea simțurilor în pară

Nu-i deloc înspăimântător, era mai greu să identific 

ce am fost pentru tine: lemn, pâine sau cenușă.

Stiu sigur un lucru - tu mereu ai fost flacăra. 

 

Sub cenușă încă fumegând, vraja focului s-a desfăcut

S?i eventual, aluatul emoțiilor s-a desfrământat.

Azi știu să mă aprind, să mă ard și să-mi renasc

Pasărea focului singură. 

 

Cu penele de cenușă, ascult cum ploaia îngână o bossa tristă.

Atât.

Mai mult...

"Noi"

Zeci de poezii nu te mai aduc înapoi

Și știu... căci toate ți le-am scris

Si-un milion de lacrimi tot la fel

Știu... că de-un an mi le-am tot plâns.

 

Eu...

Te mai port in gând în nopți fără sfârșit 

Sunt haos de când m-ai învățat ce-i dorul

Și visele-mi sunt praf de stele-n vânt

De când dorințelor am tras zăvorul...

 

Tu...?

Ai fost ca un montagne russe...

Ce la-nceput la tine m-a atras,

Ai folosit să mă respingi într-un final

Pericolul din tine... mi-a fost și agonie și extaz

 

Eu...

Naivă că eram frumoasă-n ochii tăi 

Nu am citit imaturul emoțional 

Părea să simți ceva ce nu puteai exterioriza

Dar ai tăcut... și asta m-a lovit ca un pumnal

 

Zeci de întrebări fără răspuns m-au răpus 

Și știi... toate pe rând ți le-am pus

Mi-ai oferit finalul în semne de exclamare

Stii?...eu nu-mi doream decât un vin și-o-mbrățisare...

Mai mult...

Din dragoste pentru ea

Din pieptul meu iți dăruiesc

Petale nestemate

De flori frumos mirositoare

In roșu colorate.

 

Iar tu, să le primești in dar 

Și-n zilele cu soare

Să le privești , să le miroși 

Și să le-atingi cu-a tale mâini

În brațe să le strîngi.

 

Și atunci cînd dorul te apasă 

Privește gingășia 

Și nu lăsa spre ofilire

Cu un sărut tu poți salva 

Iubirea doar iubirea.

 

Din piept eu ție-ti dăruiesc 

O! Zîna mea frumoasă 

O mare de petale de cristal 

În roșu colorate și o iubire aleasă .

 

 

 

Mai mult...

Abanos

Părul tău cel negru se vedea din zare,

Strălucea sub stele căzătoare

și pe umeri se lăsa, ca un gând în mintea mea.

Te iubesc numai pe tine și știu că și tu

mă vrei numai pe mine.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍