Încătușarea ispitei

Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,

Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.

Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,

Chiar dacă orizontul  sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.

Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,

Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,

Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,

O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.

Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,

Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,

Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,

Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.

A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,

Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără  resentimente amare,

Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,

Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.

O nouă floare a răsărit în calea mea,

Are zâmbetul de trandafir, râsul de lalea,

Sufletul îi este țesut din petale fine,

Și aduce cu sine nectar, nu suspine.

Chipul ei este o rază aurie de soare,

Ochii–două stele ce lunecă lin în mare.

Iar eu stăteam cândva cu o garoafă ofilită,

Ce nu avea în ea decât o otravă cumplită.

Acea garoafă-mi pare acum o rătăcire,

Nu avea mireasmă dulce, nici iubire.

Acum am o zambilă neprețuită,

Ce, față de garoafă, merită iubită.

Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,

Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,

Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,

Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.

Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,

Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.

Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,

Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.

Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,

Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,

Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.

Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.

Toată această viață, nu este decât un pariu cu îngerul morții,

Un joc copilăresc ale cărui reguli rămân de-a pururi neschimbate.

Din idila noastră de amor cu Fortuna, cinica zeiță a sorții,

Rămânem cu suflete întinate și cu sărmanele inimi sfâșiate.

Am avut o inimă neprihănită, ca un arhanghel din cerul de azur,

Dar și Lucifer a fost cândva înger, și încă unul nespus de luminos.

Inima mea a fost cuprinsă de întuneric, și-a pierdut nimbul ei pur,

Și a căpătat aripi negre și chip de demon tăcut și  nespus de frumos.

De propriul neant lăuntric am vrut singur să mă mântuiesc,

Din Steaua Dimineții ajunsesem un luceafăr ce răsarea doar seara,

Ca leac pentru maladia spirituală am ales amorului pământesc,

Și atunci îngerul morții a început să își mângâie duios vioara.

Iubirea este un joc de-a ruleta rusească, victoria este să ieși cu viață,

O fată am iubit, ea saraca nu a avut nici o vină,

Am iubit zadarnic, peste dragoste s-a așternut o tristă ceață,

În revolver am pus un glonț și în inimă s-a stins o lumină.

Am tras, am scăpat și îngerul morții s-a posomorât.

Încă o fată am mai iubit, apoi am suferit, și revolverul cu încă un glonț l-am încărcat,

Am tras, am scăpat, îngerul morții mă privea urât,

Chinul meu în căutarea dragostei adevărate însă nu s-a terminat.

Am mai iubit încă două fete și apoi poate și pe o a treia am iubit-o...poate

Cert este că în revorver am pus încă trei gloanțe, am tras...și din nou am scăpat,

Acum iubesc din nou, un singur loc liber a rămas în butoiașul armei întunecate,

Îngerul morții cântă frenetic la vioară, o să cunosc iubirea sau o să trag?

În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,                                                                                                                 

Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,                                                                                                         

Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,                                                                                                             

Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.

Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,                                                                                                               

Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,                                                                                                   

Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,                                                                                                   

Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.

Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,                                                                                                                   

În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,                                                                                                         

Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,                                                                                                                 

Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.

,,Când zorii timizi își aștern privirea

Un fior straniu îmi tresaltă în piept

Nu este oare în această viață iubirea

Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"

Aceste stihuri se odihneau sub lună,

În umbra unei sălcii cu plete numeroase.

Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,

Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?

Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,

Celui ce a iubit nu i se știe de nume,

Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,

Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Femeia când o hotărâre a luat,

pe toți în jur poate să doară;

ea fiind aceea ce ne-a alungat,

pentru un măr, din rai afară!

 

Și tot femeia raiul l-a deschis,

să ne întoarcem toți în veșnicie,

când vestea prin îngerul trimis,

calm a primit-o și cu bucurie!

 

Un simplu "Fie mie cum ai spus!"

poarta la rai la lume a deschis,

la fel cum "Șarpele m-a pus!"

această poartă pentru toți a închis!

 

Femeia, în faptă sau cuvânt,

poate să fie de moarte dătătoare,

sau luminată de însuși Duhul Sfânt,

a lumii Mare Salvatoare!

 

25.03.2025

Cuvintele trebuie lustruite

In fiecare seara,

Rugaciunea, ca o ceara

Se aseaza intr-un strat subtire,

Apoi se lasa putin la uscat,

Cand totul ti se pare pierdut,

Le iei pe fiecare in parte

Si cu pazla iubirii,

Cu multa migala,

Rabdare,

Lustruiesti intelesurile,

Iar si iar, pentru ca nimeni

Nu stie cat de frumos poate fi

Cuvantul, la final.

Cateodata, ceara nu e buna

Si oricat te-ai stradui

Apare un fel de bruma,

O ceata, o zgarietura,

Si intelesul nu e clar.

Si maine iar, si iar.

Daca din intamplare ti se pare

ca ai atins nemarginirea,

Si vezi cu ochii tai lumina

Abstracta din spatele

Intelesului firesc,

Nu te speria, nu te lasa

Vrajit de intamplare,

Ascunde cuvantul acela

Adanc in mare,

Nu te opri,

Ramai in fraza ta.

Dă-ți voie să greșești, pentru că doar greșind vei învăța,

Dă-ți voie să fii autentic, nu încerca să fii copia perfectă a unei persoane pe care o admiri, fii tu însuți pentru că doar așa lumea va ști ce să aprecieze și ce nu,

Dă-ți voie să spui ce nu poți să faci, poate ți se va arăta cum anume trebuie să procedezi,

Dă-ți voie să fii optimist, un optimism adevărat și nu un pansament la ceea ce a trecut,

Dă-ți voie să fii trist, poate ceva nu a fost cum te-ai fi așteptat,

Dă-ți voie să iei pauze, nu sunt dovezi de lene, dar ai nevoie să îți revii după perioade mai complicate care au scăpat de sub control,

Dă-ți voie să te autocunoști mai bine, să ai răgazul să te autoanalizezi, te va ajuta mai mult decât ai crede,

Dă-ți voie să nu corespunzi idealurilor impuse în general de societate,

Dă-ți voie să pui întrebări, cu siguranță vei primi și răspunsuri,

Dă-ți voie să fii sensibil, toți avem sensibilitățile noastre,

Dă-ți voie să te plimbi și să te bucuri de natură,

Dă-ți voie voie să nu accepți tot ce ți se oferă, pe termen lung s-ar putea isca: conflicte, situații din care nu trebuia să faci parte, la fel cum nici ele nu trebuiau să facă parte din realitatea ta,

Dă-ți voie să ai curajul să te ridici, să vrei să înveți din greșeli,

Dă-ți voie să nu te mulțumești cu puțin, să știi exact care îți este locul, unde este, să nu ajungi în postura să ți-l aleagă alții,

Dă-ți voie să fii fermă, hotărâtă, când știi exact ce vrei și de ce vrei,

Dă-ți voie să faci compromisuri când e cazul,

Dă-ți voie să fii în urmă cu ceea ce se petrece la momentul de față, nu suntem la școală să trebuiască să răspundem când nu se cere, fii împăcată cu propriile alegeri și cu propriul ritm de a le implementa,

Dă-ți voie să renunți când e cazul,

Dă-ți voie să continui când ai rămas abia la jumătatea drumului pe care îți doreai să îl parcurgi,

Dă-ți voie să nu invidiezi, să nu respingi persoane care s-au purtat urât cu tine, să ai încredere în oameni, pentru că toate sentimentele negative pe care le te îmbătrânesc, îți iau din vigoarea pe care ai fi avut-o cu altă ocazie,

Dă-ți voie să combini bunătatea cu fermitatea și corectitudinea,

Dă-ți voie să nu fii de acord, mai ales cu profitori, manipulatori,

Dă-ți voie să ai propriile interese, pasiuni, nu cele impuse de alte contexte,

Dă-ți voie să faci lucrurile din dorința de a le face, nu de nevoie,

Dă-ți voie să înțelegi că viața nu este o listă de pe care să bifezi, rând pe rând, una, alta, pentru că timpul venirii acelor evenimente noi nu îl putem ști,

Dă-ți voie să nu le ceri altora lucruri pe care nici tu nu ai avea răbdarea/ perseverenta/ voința de a le face,

Dă-ți voie să ai regrete, când nu ai știut să prețuiesti ce ai avut,

Dă-ți voie să nu devină regretul sentimentul cu care trăiești mai tot timpul, 

Dă-ți voie să fii dezordonat, doar în dezordine vei găsi exact ce îți trebuie,

Dă-ți voie să te plictisești și să întrerupi lucruri deja începute, dacă te simți legată de unele decizii pe care le-ai luat, atunci deja uiți că tu le-ai luat,

Dă-ți voie să nu te preocupe tot timpul același lucru, sunt atâtea alte activități, locuri pe lumea aceasta, că ar fi păcat să ne epuizăm toate opțiunile în favoarea uneia și aceleiași,

Dă-ți voie să diversifici activitățile, pentru că doar așa te vei autodezvolta,

Dă-ți voie să greșești, nu este nicio rușine și doar așa vei descoperi cum ar fi putut merge totul mult mai bine.

(poezie de suflet și pentru suflet, cu rol terapeutic și de automotivare)