Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă

Masajul de relaxare,

E bun pentru fiecare.

Si se face cu talent,

Pentru fiecare client.

Cliaentul se aseaza pe masa,

Sta in jos cu a sa fata.

Si in liniste asteapta,

Ca masajul sa inceapa.

Se incepe de la spate,

Cu un masaj de calitate.

Si se continua indata,

Cu masaj la mana toata.

Se face la gat apoi,

Pana ce muschii sunt moi.

Se continua la picioare,

Cu masaj de relaxare.

Si apoi se intoarce atent,

Pacientul cu talent.

Cu fata in sus se aseaza,

Si apoi iarasi se maseaza.

De la talpi masajul incepe,

Si apoi se face in trepte.

Tibia incet ea se maseaza,

Apoi genunchiul urmeaza.

Dupa ce piciorul il gata,

El abdomenul urmeaza.

Ca si el trebuie masat,

Foarte bine relaxat.

Ambii sani apoi urmeaza,

Cu talent ei se maseaza.

La final gatul urmeaza,

Cu atentie se maseaza.

Se maseaza delicat,

Scalpul , la femeie sau barbat.

Se face asta la terminare,

Ca ii masaj de relaxare. 

Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.

Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.

Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.

Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.

Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.

Acum minerii din Vale,

Stau pe străzi şi mor de foame.

Că banii nu şi-au mai luat,

Pentru muncă ce-au prestat.

Cu toţii îs în grevă acum,

Şi asta nu e un semn bun.

Cărbune nu vor mai da,

Lumea în case vă îngheţa.

Nimeni cu ei nu vorbeşte,

Toţi îi mint şi îi prosteşte.

Că banii o să îşi primească,

Undeva, la Sfântu aşteaptă.

Toţi minerii acum aşteaptă,

Banii lor să îşi primească.

Că astfel nu mai intră în mină,

Şi asta nu îi treabă bună.

Şi afară plouă a jale,
lacrimi mari ca de argint.
Se rostogolesc la vale,
pe al tău chip frumos și blând.
Buzele se încleştară,
inima ți-a împietrit.
Ochii mei vor să te vadă
si în brațe să te-alint.
Părul tău, mătase deasă,
despletit, lăsat pe spate.
Printre degete-mi răsfiră,
suvițele-ți parfumate.
Tu să știi că ești iubită,
eu mai sper că mă iubești.
Atunci când cerul suspină,
stiu că şi tu mă dorești.
Şi pe buzele-ncleștate,
tu sărutul meu să îl simți.
Că ai în inimă văpaie,
dorul tu poți să îmi aprinzi.
Când norii se risipesc
si când soarele răsare.
Eu la tine mă gândesc,
insă lipsa ta mă doare.
Dragoste , iubirea-i oarba,
nici odata nu se spune,
Ori ce ar fi in asta lume,
iubirea nu ne rapune,
Vreau şi soare, vreau şi ploaie
si vreau vântul să adie.
Gerul sper să nu te-ndoaie,
să-mi lași inima pustie

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Târât prin iad fost-am de gânduri grele,

Păcat cu păcat, mi-am vindecat rănile, 

Și-n bezna adâncă a lumii nemiloase,

Mi-apar pe retină momentele noastre.

Sub pași, scrum și vise zdrobite de tine,

Cerul prea sus, pământul prea stâmt,

Cu lanțuri din umbre, legat fost-am de piciore

Și în zori m-au lăsat fără gals, fără drum.

Dar Iadul nu-i foc, sau flăcări de ceară

E frigul din piept, cand rămâi tu cu tine,

E timpul ce curge în neștire afară,

Când nimeni nu vine, să fie lângă tine.

Cum trece repede timpul,

Sufletul se ascunde ca un fricos

Care nu-și mai arată chipul

Dincolo de peretele luminos.

Lacrimile cad pe sol,

De la durerea apăsătoare 

Jos pe dușumeaua zidită din namol

Unde se formează o închisă culoare.

Că te și ascunzi în cușcă 

Cu o poftă de izolare,

Dar simți cum te mușcă 

Tristețea de-a privi un soare

Ce-ți aducea un haz 

Pe buzele înroșite, 

Fără niciun necaz 

În zilele însorite.

El șef al sistemului 

O stea,ca un glob roșcat 

Ne aducea sentimentului

O măreață melancolie de neuitat,

Și când te apucă ghinionul

Țe tine să nu pleci,

Din gheare;el spiritul 

Nu te eliberează nici în veci.

Și iată cum jertfele nu mai curg

Din curajul ieșit,

Către speranța din amurg 

De-a privi un ultim moment strălucit.

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Chiar și când vor trece zece ani

Eu nu te voi uita…

Chiar și dacă pământul va trece peste mine

Eu nu te voi uita…

Dă-mi un semn că aici mereu te voi afla

Eu nu te voi uita…

Încă nu mă pot lăsa de tine

Eu nu te voi uita…

Iartă-mi orice eu am greșit

Eu nu te voi uita…

Iartă-mă ca nu am putut să te găsesc

Eu nu te voi uita…

Deși așa de mult mi-am dorit

Eu nu te voi uita…

Să am șansa să te păstrez

Eu nu te voi uita…

Și aș fi vrut să te mai fi trezit

Eu nu te voi uita…

Să te mai fac încă odată să-mi auzi glasul

Eu nu te voi uita…

Am tot strigat, tu nu m-ai auzit

Eu nu te voi uita…

Am putut doar să-ți simt pasul

Eu nu te voi uita…

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...