Tot noapte

Am aflat, stiu unde este

Cea mai mică dintre furnici…

Acum nu se mai aplică de fapt,

Dragostea din ochișorii ei

O face să pară cea mai înaltă dintre mici.

Este acolo într-un pumn de noapte,

Își duce noua înălțime cu mândrie.

Merge suav trecând când de pe un picior,

când pe altul,

Numai să-mi sucească mințile mie.

Nu stă, trece numai, trece,

Apoi se ascunde rapid după lună,

Și așteaptă să vadă dacă o caut,

Dacă îi spun noapte bună.

Vede că nu vin, că tot întârzii,

Se enervează furnica mea,

Hop, când dă să se întoarcă să plece,

Vede că eram după lună cu ea.

Chiar mă întrebam la ce ne uităm,

Pe cine urâm,

Pe cine așteptăm să apară,

Și de ce se enervează așa

Din cale afară.

Ahhh știi ceva, ce tot atâtea explicații,

O prind de talie așa blând într-un fel,

Că ajungem când în fața lunii, când pe ea, când într-o parte, când iar în spate,

Iar dimineața ne prinde fără putere, pe Jupiter.

(Ce s-o fi întâmplat oare când am trecut de Marte?)

Dar mai stăm, nu ne întoarcem încă,

Mai avem de încercat și Saturn, Uranus, Neptun, Venus, Mercur, poate și o stea, o cometă…

Poate construim noi a noua planetă,

Cu mâinile noastre mici…

Planeta unui om de rând și a unei furnici.

Pe această planetă o să dau eu o lege,

Atunci când o furnică plânge un mușuroi,

Să-i pot pune lacrimile alea scumpe înapoi,

Exact așa cum mi-am pus în cap

Să învăț și cum se pune o frunză înapoi în copac,

Cum se iubește cu adevărat o furnică,

Și cum să nu o mai fac tristă.

Uite acum în ploaia care ne udă

Se scrie o lungă, o scurtă, o oarecare poezie,

Când anotimpul se schimbă și nici nu știi,

Cât de dragă îmi ești tu mie.

Dar dacă te-ai uita mai atent până mâine,

În ploaia care ii udă și pe ei, și pe noi…încă se simte,

Căldura dăților în care care ți-am spus

Un te iubesc fără cuvinte.

Am încercat de atâtea ori să te las liberă,

Nu în sensul să nu te mai iubesc și să se termine,

În sensul să te las să exiști în lume, in oameni, într-o zi frumoasă, într-un cântec cântat pe jumătate, într-o carte, într-un râs de copil, într-o plantă care crește, într-o rază de soare care nu știe cât arde, într-o poveste, într-o speranță, într-o rugăminte, într-o minte, în lumea în sine, în inimi străine…

Doar ca să realizez de fapt,

Câtă nevoie am de tine.

Timpul ăsta vezi… trece și dacă o să pleci în lumi reci,

Nu vreau să știu când se întâmplă,

Pentru că si atunci in mijlocul unei lumi în colaps,

Eu o să mă așez pe marginea ei și-o să-mi flutur picioarele în abis,

Și lasă-mă așa,

Sperând și așteptându-te încă.

Ești o cometă,

Aseară te-am visat

Trecând grăbită prin noapte

Cine te-o fi izgonit

De te-ai pornit la drum așa de departe.

În urma ta se înclină cerul

Devine și mai concav

Își strânge marginile temător

De teamă că ai pleca.

Dar cerul nu știe

N-are habar deloc,

Că ești hotărâtă să vii la mine

Nu te poate opri nimic,

Îți dublezi coada de foc.

Că ai auzit tu că sunt tristă,

Nu există… personal te cobori.

Așa hotărâtă ești de fel,

Vii să mă cerți cu blândețe

Și să mă alini cu-o privire de cer.

Și acum că ai venit

Din spațiul imens,

Ești doar a mea…

Cometele au numai un sens.

Înainte de toate, vreau să-ți spun

că sunt atât de obosită încât este posibil ca această poezie ale cărei cuvinte chiar acum le așez,

Să nu fie scrisă în realitate, ci în timp ce visez.

(presupun că o să aflu mâine dimineață)

Am avut super multe de făcut astăzi,

Ți-aș povesti ce am făcut mă gândesc,

Dar nu vreau să te plictisesc.

Deci da… nu o să-ți povestesc…

Am spus că nu... 

Okay, bine, dacă insiști… deci…

Am vizitat niște cunoștințe,

(fără context)

Și partea mea preferată din vizita asta,

A fost când a trebuit să plec.

Apoi m-am întors acasă

Am avut de lucru prin curte,

(nu am căutat comori)

Dar, am plantat flori.

După care am avut treabă în oraș,

Foarte departe…

Nici nu știu când s-a făcut noapte.

Apoi am încercat să mă uit la un film

inspirat dintr-o carte

pe care mi-am dat seama că o am

Așa că am zis că mai bine citesc cartea

Și am lăsat filmul pe mut în fundal.

Cred că am citit nici mai mult nici mai puțin

de 3 pagini întregi

(în apărarea mea, scrisul era mărunt)

Pentru că cel mai mare defect al meu

este că cititul îmi provoacă un somn profund.

Și așa am ajuns în punctul ăsta,

În care nu știu dacă îți scriu în vis sau în realitate,

Dar dacă totuși e vis, îți scriu dimineață.

Nu știu dacă ziua ta a fost la fel de obositoare și plicticoasă,

Dar pot să simt prin ecran cum citești poezia asta cu ochii ăia adorabili de somnoroasă.

Noapte bună, prințesă frumoasă!

Mă uitam în sus, ca în fiecare seară,

Te căutam în tăcerea de pe tavan,

Și atunci te-am văzut…

Ai apărut din întuneric.

Nu mă așteptam.

Era miezul nopții, ora dintre vis și realitate,

Când ochii se îndoiesc și de lumină

Așa că m-am frecat la ochi mai bine

Și tot acolo erai, pe tavan la mine.

Țeseai parcă un covor uriaș

Fire de pânză îți tot pică,

Nu știu ce ai putea să faci cu un așa covor imens

Când tu ești așa de mititică.

Te chinuiai să ții lumea laolaltă

Țeseai cu răbdare fire fragile

Unele cădeau, pe altele le scăpai la mine în inimă.

Covorul tău creștea tot mai mult,

Deși tu erai abia o idee,

Cel mai hărnicuț păianjen din toată calea lactee.

Eu cred ca voiai să prinzi în el

Toate muștele din lume,

Să nu mai scape niciuna.

Dacă aș fi fost una din ele

Nu m-aș fi pus cu tine

Păreai ca vrei să țeși

Până cuprinzi și luna.

La un moment dat ne-am privit

Două ființe treze

Când restul lumii dormea.

Te-am întrebat ce faci acolo sus

Dar întrebarea mea părea să te enerveze.

Și ai dispărut într-o clipă

Eu am rămas la pânza ta privind

Și am decis ca data viitoare

În ea să te prind.

Ți-am furat și muștele din ea

Să nu mai pleci pe lună

Înainte să-mi spui și să-ți spun

Noapte bună!

Umbrele nopții îmbracă lumea în frig,

Și-i gol, și-i pustiu, și nu-mi place,

Întunericul e-un mister, cred că-l știi,

În fiecare seară tace, și tace, și tace.

Noaptea s-a-ntins peste toți, o străină,

Mă-ntreb dacă altfel, cândva, a fost,

Pe cer o lună rece se-nclină,

Și timpul pare prins într-un adăpost.

Ți-aș spune ceva, dar…

Să nu mă audă noaptea, o să-ți spun ușor,

Mi-e frică de-ntuneric, însă…

De tine mi-e dor, mi-e dor, mi-e și mai dor.

Așa că rămâi cu mine-n seara asta,

Să-mi ții de urât, sau, mai bine

Rămâi și-nvață luna plină,

Să fure pentru noapte, din ochii tăi,

Puțină lumină.

     M-,a născut măicuța mea 

Într-o zi de iarnă grea 

În ajun de colindețe,

Când tot câmpul stă să înghețe.

   C'un omăt atât de mare 

Și pe câmp și pe cărare 

Când tot omul cu gând bun 

Se pregătea de Crăciun 

     Într-un sat pe o colină 

Fără curent și lumină,

Fără drumuri pietruite 

Doar uliți bătătorite

Cu poteci peste tot câmpul 

De mergea omul la lucru.

    Nu aveau fente, telefoane,

Și nici vile cu balcoane.

Fără servici, fără bani 

Cei mai mulți erau țărani.

  Se ajutau ziua la muncă 

Câștigau hrana cu trudă 

Cădeau seara osteniți,

Dar se simțeau fericiți 

Că erau cu toți uniți 

Și de Dumnezeu iubiți.

Când o să piară din speranță ‘Te Iubesc’’

N-o să mai bată inimi calde pentru nimeni

Golind pământul de tot neamul omenesc

Desprindem sufletul crezându-ne mai liberi

În astă viaț-am așteptat să plece nori

Și au plecat lăsând în urmă flori uscate

Nu mi-au rămas decât distanțele-ntre noi

Tot așteptând se vor topi zilele toate

Căzut din ceasuri timpul freamătă-n decor

M-aruncă-n gol strivindu-mi inima uitată

Călătorind spre așteptare mă strecor

Lăsând un stol de amintiri spre altă dată

Uitând durerile de dor să plec în zbor

Nopțile scurse fără tine-au să nu ardă

Rămase-n urmă așteptările nu dor

Plutind ușor m-or însoți norii de vată

Să-mi crească iarbă după ploi și-n mână flori

S-ajung copac cu umbră deasă lângă casă

Stropii de apă să-mi dea hrană storși din nori

Pe crengi cântând să șadă păsări, cuib să-și facă

Timpul nu iartă, mă apleacă la pământ

Urmând lumina către locul cel de taină

Lăsând povestea așteptării ce m-a frânt

Aștept din nou îngerul blând în albă haină

Dă-ți cămașa albă jos 

Sub cerul întunecos 

Și lasă luna sa ne lumineze 

Și atingerile tandre sa ne ghideze 

Buzele tale dulci ce adesea mi le-amintesc 

Amintirile cu noi ce ne unesc 

Parcă suntem doi străini 

Plini de sentimente și venin 

Ochii tăi de un maro deschis 

Îmi aduc alinare 

Tot speram ca tu sa vii 

Și în viață sa mi fi soare 

Fiecare părticică a corpului tău 

N a rămas neexplorată 

Fiecare centimetru 

L am cuprins cu mâna goală

Și-are să curgă timpul veșted strâns în noi

Golit de roate bate ceasul doar din arcuri

Se zbate-o inimă uitată prin noroi

S-o-ndepărtăm echilibrat călcând cu tancuri

Și-are să curgă timpul fără vre-un motiv

Pe drum de praf a zăbovit o amintire

Bucăți de vise, răsturnate cad pe zi

Se-adună iar în asfințit, s-aștepte noapte

Și-are să curgă timpul florilor de măr

Lăsând în urmă anotipurile-albastre

Se-ntinde lungă o petală albă-n păr

Rămân desculț lipsit de aripa speranței

Și-are să curgă timpul până la nimic

Strivind cu noapte poarta cerului senină

Plângând uitate doruri  strigă să deschid

Din nepăsare-au să rămână încuiate

Și-are să fugă timpul soarelui pe lună

Și-are să ardă o iubire cale lungă

Și-are să curgă timpul inimi-n țărână

Secat de suflet trupul umblă ca o umbră

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Iubirea noastră nu se întâmplă,

ea este -

o stare de veghe a materiei,

un acord vechi între lut și lumină,

în care inima învață

să bată dincolo de carne.

Tu vii ca o întrebare fără margini,

iar privirea ta mută

rearanjează cerul din mine;

în preajma ta, timpul se retrage,

ca o mare care și-a amintit

că infinitul nu are țărm.

ne iubim într-un spațiu fără coordonate,

unde clipele ard încet,

ca tămâia într-un templu părăsit,

iar fiecare fir de lavandă

devine o axă a lumii,

fixând sensul în mijlocul haosului.

Te port în mine

nu ca pe o prezență,

ci ca pe o lege tăcută,

o gravitație blândă

care ține ființa laolaltă

și dă greutate visului.

Sub cerul serilor fără nume,

când existența se subțiază

până la transparență,

îți simt sufletul

ca pe o respirație comună a universului,

o dovadă că nu suntem singuri în materie.

și dacă într-o zi

formele se vor destrăma,

iar memoria va învăța să uite,

va rămâne acest parfum de lavandă

urma invizibilă a unei iubiri 

care a atins ființa

și a numit-o acasă.