Ramuri

Dormea lumina, grea ca o rugă,

Pe crucea nopții, clopotul tăcură—

Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,

Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—

Răsfrânt de a sa cruce,

Din altar de veac suspinând—

Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,

Recitând din nou a sa lumină dulce—

Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—

Din pântece de scrum, de murmur la vioară—

Și era frig de plin veștmânt de rugă,

Călcând alintul de pătimire—

Tămâind o lumânare de eter,

Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,

Respirând al său nefrânt geneză—

Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—

Nemărginit de haos luminat,

cu patimi de licăr

“Din pulberea sfântă mă voi înălța,

Din altarul tăceri”

Suspinând moroii se întrupau mai tare,

În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—

Rugă din os și pământ așterne spre mine,

Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—

Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,

Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—

Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—

Ceara topită din lumânarea soartei,

Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—

Jale învelită-n flori uscate,

Se topesc pe ale lor harpe—

Leagăn de încotro alină raza,

Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—

Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,

Să mai fie în voie bună, măcar odată—

Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,

O plecare învăluită în amurg de patimi—

“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”

Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,

Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—

Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—

Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,

Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,

Cu țărâna ce astupă ordini de viață,

Și aprinde lumina lumânării—

Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,

Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.

Mă tot strigă: Mărie!

Caut prin ierburi, caut uitat;

Dar cântă-un bocet ce mă-încolăcește —

Și pașii mici ai păpădiei, fluieră:

Copac!

Și se pierde, și mă pierd și eu

Prin natură, printre ramuri —

Și-ntr-un glas răsună:

Primăvara cu gust de aur!

Tot îmi cântă un apus;

Dar la păpădii mă-ntorc;

Le caut, dar nu răspund —

S-au făcut puf.

Jeleau sicriele în rând,

Coroanele luându-se de mână prin vânt,

Candele aprinse cu foc de veac,

Pământ uscat căzând pe mine.

Fir cu fir, lacrimă cu ani, îmi cresc anii ne-având ce să fac.

Tămâie ofilită prinsă pe trupul meu,

Chipul îmi zâmbi de nefericire,

Iar inima se înspăimânta de bucurie.

Ne venii clipa la toți, să ne luăm rămas bun, nu de la cei dragi, ci de la cei ce-i jigneam.

Se acoperă capacul pe trup,

Iar pe mormânt scriind,

“Își dorea doar un zâmbet, dar zâmbetul la costat”.

Amintiri săpate prin noroi și izmene,

Nopți mult prea albe de fum și alcool,

Construite fiind numite vitor.

Pe pașii mei goi lăsând în gol chipul,

Îmi mai revăd doar umbra ce se plimbă în zori.

Fericită-i lumea, da fericită va fii când eu mă voi întoarce, iar pe toți cei ce m-au înspăimântat îi voi blestema.

Feriți-vă de cuvântul meu de odraslă,

Căci cuvântul meu este văzut de cel ce mă veghează.

Clipa va venii când îmi veți plăti prin rugăciuni, prin pomenire.. prin parastas..

Dar iertat de mine va fii doar cel ce m-ia dorit fericirea, doar eu.

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

Atât de lin curge mintea unei flori,

Ca rășina pomului împietrită,

Printre ochii lacrimile curg,

Învăluite în vină.

Petale de vanilie cad ca scrumul,

De vină stau lângă brad

Crengile subțiri tăietoare

Ard amar lângă prag.

Atât de alb este soarele

Că nu-l pot privi de jos

— Grâul, leneș, cochet; —

Grăiește câmpul violet, roz;

Și sub soare seninul tace,

Așteptând norii ca un semn de omagiu

Picături de lumină pe piele

Îmi aștept cu drag mirajul.

Printre mănunchi pribegi

C-un cojoc de soare

— Șede muma în prispă; —

rugându-se la icoane.

Se zbuciumă răzvrătit timpul

Pe sub cetini ce-l zvântă;

Și pe plaiuri se avântă

Albi miei cărunți în tâmplă.

Prin desagi călare-i cărarea

Printre porțile de brumă

Unde vântul se așterne

C-un moșneag pierdut prin turmă;

Te rog de azi
Sa nu iti mai fie frica
Cum altii te privesc,te cintaresc
Cum altii te descriu fara cuvinte
Sau te picteaza fara interes

Te rog de azi
Nu iti mai cere scuze,
Ca bate vintul,frunza a cazut
Si nu umbla mai tot timpil desculta
Dupa aplauzele care sau oprit.

Frumoasa mea de neatins

Tu cu a ta lumină

Călătorești prin al meu vis

Și îmi aduci un pic de tihnă.

Lumină calmă și plăcută

Cu forme bine definite

Mereu tu dragă ești tăcută

În crusta boltei infinite.

Ești floare galbenă pe cer

Candoarea ta mereu e rece

Să vină noaptea eu doar sper

Și de ești tu să nu mai plece.

Când stele mii te înconjoară

Tu parcă ești și mai frumoasă

Și pari o pură domnișoară

Ce mă privește grațioasă.

La mine doar ,parcă privești

În astă noapte lungă

Lumina ta o țintuiești

Privirii să-mi ajungă.

Ești draga dulce nopții mele

Ce mă surprinzi mereu

Alintul gândurilor mele

La căpătâiul meu.

Când zorile aproape sunt

Se întrevăd în pragul dimineții

Te depărtezi ,eu pe pământ

Mă zbat în umbra ceții.

Când pun seara capul pe pernă 

Nu am toate răspunsurile dar e in regulă. 

Nu stiu cum sa merg mai departe

C-o inimă rănită ce încă mai bate.

Când pun seara capul pe pernă 

Iluzii în bezna din jur se aprind

Dorul de tine îmi picură în carte

Făcând risipă de poezii și cuvânt.

Când pun seara capul pe pernă 

Scriu versul clipei ce mi-ai dat

Să mai simt printre rânduri adierea

Parfumului de fericire ce-mi curgea în pahar.

Când pun seara capul pe pernă 

Tăcerea din jur o prefac în cuvinte

Le aștern pe-o margine de dor

Și le trimit cu vântul... să te alinte...

Nimic nu mai conteaza
Tu esti aici , sau nu
Dar inima te-asteapta
Vei fi a mea sau nu

Si-un glas tot se aude
Si striga si se zbate
Tu-auzi sau esti departe
Auzi si sufletul se zbate

Si doar spre tine
Gindul  ma m-ai duce
Eu vreau iubire
Tu stea, eu vreau la tine.

Melodia sufletului mi-ascult,

Mă-năbușe un strigăt lăuntric,

Și-ncerc sentimentul partinic

De-a evada tot mai mult.

Dorința, gândirea și faptă

Împletite într-un arc al voinței,

Săgeata-i spre culmea căinței

Cuprinsă-n privire și șoaptă.

Sentimente curate și-adânci

Înfiripate-n abisul din mine,

Se-nalță, năzuind către tine

Floare de colț crescută-ntre stânci.

Bucuria ce acum iar cutează,

Răscolind o ființă efemeră,

Un geamăt, oftat sau himeră

Femeia pare că visează.

Cununa-i de vise împodobesc

Al inimii cântec de viață,

Topind încleștarea-i de gheață

Protejând boboci ce-nfloresc.