O vară cât o viață

Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală
și exist eu –
un poet ce nu scrie cu tuș,
ci cu pașii rătăciți ai umbrelor,
cu doruri rămase-n prag
și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte.

Eu nu scriu –
ci îmi revărs tăcerile pe hârtie,
până când timpul însuși
își oprește ceasul
să mă asculte.

Eu nu caut rima, ci revelația -
nu versul perfect, ci adevărul trăit.
Poezia mea e o catedrală interioară,
construită din tăceri care sclipesc sub lumină lăuntrică.

Fiecare cuvânt e o scânteie căzută dintr-un gând ancestral -
Fiecare poem, o pasăre albă, născută din tăcere, menită să sfideze uitarea.
În lumea mea, melancolia nu e tristețe, ci formă de cunoaștere,
iubirea – nu promisiune, ci drum spre sine,
golul – nu absență, ci altar al prezenței.

Simt umbrele lui Bacovia, ecoul tăcut al lui Blaga, visul lucid al lui Stănescu, neliniștea romantică a lui Minulescu și infinitul visător al lui Eminescu.
Dar eu nu continui o tradiție –
o renasc în țesătura intimă a propriei sensibilități.

Eu nu strig.
Eu nu cer.
Eu rostesc, o lume întreagă-ntr-un singur suspin -
ecoul nemărginit al tăcerii.

Și-atunci înțelegi:
nu toate inimile bat în piept.
Unele se aud doar în poezie.

În camera pleoapelor tale
ziua se naște încet
ca o respirație uitată între două lumi
și se prelinge peste pielea luminii,
unde nuanțele nu mai au nume,
dar încă dor.

Tăcerea ta nu e liniște,
e o limbă străină
pe care inima mea a învățat-o fără profesori
doar din vibrația privirii tale
care, uneori
doare mai mult decât o plecare.

Fiecare pas al tău
înseamnă o ușă în plus
pe care o deschid în mine
cu teamă, cu recunoștință,
cu o sete de ceva
ce n-a fost niciodată spus.

Cuvintele au început să mă trăiască,
nu le mai scriu -
ele se așază în mine
ca pulberea fină pe bustul uitării
și cresc, și urlă, și ard
fără să ardă nimic în jur
decât ceea ce n-am avut curajul să îți ofer.

Iubirea mea nu e declarație:
e o noapte întreagă fără electricitate
în care te caut după pulsațiile cerului,
în care tremurul unei frunze
e semnul că ești aproape
fără să fii.

Uneori cred că ne-am iubit
într-o altă existență
și acum doar ne amintim
prin mișcări fragile,
prin priviri care se opresc
acolo unde nu mai avem apărare.

Și totuși,
când mă gândesc la tine,
nu-mi vine să scriu,
ci să tac
așa cum tace pământul
când se pregătește de ploaie:
cu răbdare, cu gravitate,
cu sfințenie.

Am visat că sunt
Zeu și-aveam aripi
Cu care zburam
Deasupra timpului
Și numai un gând mă
Purta in văzduh-
-gândul la tine.

Se varsă noaptea pe alte nuanțe -
Atâta iarnă și tăcere e în noi...
Mă zdrelesc încet în romanțe -
Căci ianuarie ne cuprinde pe amândoi.

Din București, trimit din suflet 

o căință, călare pe un fir de ceață,

ce cade peste Câmpulung Moldovenesc,

unde codrii încă foșnesc a rugăciune.

Draga mea, dorul meu se frânge

ca o frunză prinsă-n vântul obcinilor,

și plânge în mine o apă limpede,

izvorâtă din pietrele Bucovinei.

Am pus pe umeri dealurile

ca să mă caute pe drumuri lungi,

dar fiecare pas se rătăcește

în toaca din biserica Sâhla.

Între noi, s-a întins Moldova

ca o horă de munți și de văi,

iar eu beau din dorul acesta

ca dintr-o ulcică de lut crăpat.

Acolo, brazii știu să păzească iubirea,

aici, luminile orașului îneacă tăcerea.

Și totuși, fiecare noapte mă duce

până sub fereastra ta -

unde luna scrie, cu slove de argint,

amprenta dorului meu pe pielea ta.

Draga mea, dragostea mea rămâne

un drum lung cât Carpații,

dar inima mea, obosită,

va bate mereu în Bucovina.

Rămân același fiu și bărbat

al Câmpulungului Moldovenesc,

străbătând același vechi drum al tătarilor,

unde pașii mei se împletesc cu umbrele vremurilor tale.

Iar tu,

ascunsă sub ștreașina dorului meu,

pentru totdeauna.

Aș vrea să mistui lipsa ta,
cu o torță aprinsă din inima mea,
să spintec, în flăcări, tsunamiurile tăcerii
și valurile de dor ce-mi străpung ființa,
iar după furtuna răzvrătită
a vastului ocean de absență,
să te aștern, senină de-a pururi,
pe cerul neostenit al sufletului meu.

Vinul stă rece pe masă din bucătărie,

Și tu,femeie,te rogi ca el din nou să vie.

Nu ești doar o păpușă ce face din lumea lui un paradis,

Pe care astăzi,cu un ultim gând și fără grijă,rapid el te-a ucis.

Părul tău negru ca întunericul noptii visătoare,

Îți mângâie ai tăi umeri mici și albi ca valurile mării,

Și stai atât de rece și umilă,parcă neînvingătoare..

Haide,ia-ți rochia ta roșie și astăzi dă-l uitării.

Nu plange,suspina și omorî speranța,

Tu dai bucăți din tine și el doar discordanța.

Pe care-adesea ți-o făcea cadou ce pe-un buchet de flori,

Iar astăzi,tu,femeie,simți tăcere și fiori.

Ștergeți,te rog,ale tale lacrimi grele și amare,

Ce pe al tău chipul îți zugrăvesc doar vătămare,

Un suflet așa cald și plin de viață,

Nu merită să fie atât de greu și izolat în gheață.

Acum,din fericire,ai scăpat la timp,

Dar viața și iubirea sunt mereu în contratimp.

Așa ca tu învață să ți drămuiești inima si mintea,

Înnoiește-ți astăzi,nu doar îmbrăcămintea.

Eu - sat în vârf de munte,

Sub crestele semeţe,

Păduri de conifere,

Păşuni şi cu fâneţe.

Tu - capitală mare,

Cu liste lungi de preţuri,

Poşete şi parfumuri,

Pasiuni şi cu fineţuri.

Rămâne de văzut

Cum o să facem faţă,

Eu la pasiuni, fineţuri,

Tu la păşuni, fâneaţă.

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Indimenticabile

Indimenticabile, ecco cosa sei

Indimenticabile se vicino o lontano

Come una canzone d'amore che mi si aggrappa

Come il pensiero di te mi fa cose

Mai prima d'ora qualcuno è stato di più

Indimenticabile in ogni modo

E per sempre, così rimarrai

Ecco perché, tesoro, è incredibile

Quel qualcuno così indimenticabile

Pensa che anch'io sono indimenticabile

Indimenticabile in ogni modo

E per sempre, così rimarrai

Ecco perché, tesoro, è incredibile

Quel qualcuno così indimenticabile

Pensa che anch'io sono indimenticabile.

Cum viaţa mea e un accident

Şi nu-mi revin în fire,

Donează-mi tu, frumoasa mea,

O porţie de iubire.

Iubeşte-mă cum numai tu

Şti să o faci, din plin,

Sărută-mă şi mă sedu,

Să-ncep să îmi revin.

Cu şarmul ochilor tăi verzi

Şi-a ta gură senzuală,

Treptat să mă reanimezi

Şi să mă scoli din boală.

Cum viaţa mea e un accident

Şi nu-mi revin în fire,

Donează-mi tu, frumoasa mea,

Nu sânge...ci iubire!

Cu tine iubirea există așa!

Altfel nu poate fi...

Irepetabilul amor grăiește cum vrea!

Își cântă partitura scrisă de el sau de ea..

Povestea de azi este alta,las-o să vină!

Are alte culori iar glasu-i diferă,

Mișcările-i sunt grațioase,

Deschide-ți bine ochii,

Visează,iubește și speră!

Valsează purtat doar de briza albastră...

Uită trecutul, lasă durerea iubirii apuse!

Ce-i dispărut este acum Strigoiul ce-ți fură prezentul...

Lasă-te dus pe marea cea mare

Primește la tine în gânduri Oceanul cu valuri,

Eternul locuiește în suflet

Și cântă refrenul sau imnul bucuriei,

Irepetabile sunt iubirile toate!

(26 februarie 2023 Horia Stănicel-volumul de poezii în curs de apariție Irepetabila iubire.)

Știu că un “Te iubesc” ar fi prea puțin de spus

Dar de simțit…Simt prea multe explozii înăuntrul meu.

M-aș dedica în tot,m-aș dărui toată

Aș face orice tu mi-ai fi propus

Aș face toate lucrurile care tu ai fi zis că-s de făcut greu…

M-aș lăsa atinsă,dar sunt o mare bleagă care se teme.

Mă tem că voi ajunge să-mi pierd controlul,

Apoi cine știe dacă unul dintre noi regretă.

Aș fi în stare să fac lucruri extreme

Aș ajunge să confund apa cu solul.

Poate sună ciudat, dar știu că mă dorești în fiecare noapte,

Se vede după încercarea ta de a te ascunde.

Nici glumele mele n-ar putea să spargă

Bariera asta care ne lasă să vorbim doar în șoapte,

Astfel starea dintre noi ar putea oricând să fecunde.

N-am să zic de două ori fiindcă apoi mi-ar părea rău…

Aș mai scrie, am mii de idei despre a mă descrie,

Dar ceva mă ține înapoi,acel ceva mă duce cu gândul la noi.

N-am crezut că e adevărat până am văzut cât de mult mă extenuă.

Acest sentiment pe creier mă zgârie,

Îmi duce suferința și apoi mi-o lasă înapoi…