O vară cât o viață

Fierbeau cartofii, iar tu frământai
cu gesturi venite din altă poveste.
Eu stăteam pe marginea lunii
și-ți urmăream mâna cum despica pătrunjelul,
ca pe un vers obraznic, crescut în abis,
iar sarea cădea-n oală, ca literele
dintr-un poem scris cu dor pe pielea mea.
Mâncarea - o spovedanie fierbinte,
servită pe altarul păcatului.

Ne iubeam fără cuvinte, fără scenarii,
doar cu respirații și miros de cafea.
Bucătaria ta era altarul plăcerii,
unde timpul se-mpăca lent cu focul,
iar tu, în halatul acela de mătase ce-ți aluneca de pe umăr,
miroseai a vanilie și păcat.
Atingerea ta se prelingea, lent, prin aburii moi,
îmbrățișându-mă pe furiș, în colțuri
unde nici lumina nu mai îndrăznea să pătrundă,
în timp ce peretele tresărea la șoaptele tale adânci,
pe care doar mâinile le mai știau.

Și-atunci mi-ai așternut în timpane, printre gemete rostogolite-n dodii:
„Rămâi.”
Iar timpul s-a strâns, ca o clipă-n pendul,
între coapse și glasul tău răgușit.
Tăcerea noastră mirosea a gutui
și-a ceai lăsat prea mult pe jar -
și a tine, desfăcută-n metaforă.

Cât de necesară e
privirea asta.
Pentru o primă
îndrăgostire
și ultima pe care s-o
iubești.
Același fenomen sortit
de fiecare dată
când te revăd.
Rațiune și simțire,
ambele amestecate'n
van,
dar niciodată sortite
uitării.
Cât de necesară e
privirea asta!
O taină,
un sărut -
ce fior adânc.
Tu, cea de ne'nțeles.
Cât de necesară e
privirea asta -
de care, iremediabil,
existența mea simplă
depinde.

Atât.

Sub masca nopții
ancorez razele lunii`n părul tău;
atât de sublim, chipul tău îmi cotrobăie prin
sertarul ultimelor sentimente
și-mi mângaie dorul ce spre tine
se unduie
neincetat,
neincetat!

O mie de cuvinte rostogolite
din tăcerea nopții, fur,
iar din șuvițele tale
poemele, în șoaptă, ți le scriu.

Am patul plin de stele
și de câte ori tresar,
exilat în paradis,
sărutul tău deliric
e izvorul speranțelor
ce-mi pictează tot universul.

Citind aceste rânduri
inima-ți surâde
draga mea
și știu,
știu prea bine
că zâmbetul tău tainic de-acum
mă va urmări oriunde.
O altă noapte se va-ntâmpla mereu,
dar nu uita,
doar zâmbetul tău
naște frumusețea
în sufletul lumii.

Ãsta e dorul meu ce te cheamă!

Sunt mulți cei care ți-au sărutat
buzele și s-au înfruptat din ele;
și aceia, care au îndrăznit să-ți
sărute obrazul, au fost câțiva,
dar totuși, atât de puțini...
puțini au contenit să-ți sărute
mâna armonioasă, care la o simplă atingere
iți aduce simfonia primăverii -
curgând nebunesc prin corp.
Dar, braț la braț cu tine,
plimbându-ne prin ploaie,
pe aleea parcului,
doar eu ți-am sărutat sufletul...

Sunt femeie, sunt mamă. Sunt și soția unui bărbat. Știu durerea ce înseamnă, Dar ştiu şi fericirea mea cu alţii s-o impart. Sunt femeie și plâng, La bucurie și necaz. Îmi port crucea în fiecare zi, Ieri, mâine, azi! Sunt femeie și știu ce înseamnă dor, Dorul cel nemuritor. Când îţi aştepţi fiica sau feciorul, Din lungul lor zbor. Sunt femeie și vreau să fiu fericită Doar asta îmi doresc. Nu vreau să fiu o ispită! Vreau să fiu iubită și să iubesc. (Poezie de Vladimir Potlog)

Nu am văzut niciodată o lună mai frumoasă

Decât în noaptea în care am ales să-ți zic adio,

Nu am cunoscut atingerea razelor tale

Până ce am pierdut-o

Și chiar dacă m-aș întoarce în timp

De la primul sărut

Până la ultima privire

Nu regret nimic.

Mint.

Regret că nu am putut fi eu

Cea pe care să te sprijini când totul în jur se prăbușește

Sau am fost

Dar m-am prăbușit și eu susținându-te.

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea 

Acum plecare mea-i definitivă,

Iar tu vei fi mai liberă în toate,

Iar eu voi fi acea locomotivă.

Ce cară grijile comune-n spate.

Vagoanele sunt lungi și grele,

Cu greu se mișcă roțile pe șină,

Iar pentru toate lucrurile rele,

Doar șeful gării e mereu de vină.

Și te-am iubit cu patimă și grijă,

Ai fost regina mea ascunsă-n turn,

Te port în inimă ca pe o schijă.

Dar trenul nu îl mai întorc din drum.

Mai sunt prin gări și triste accidente,

Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,

Din când în când vagoane confidente,

În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.

Privesc în jur iar totul e arid și rece,

Într-unul din vagoane plânge mama,

Și nimeni nu salută trenul care trece,

Deși, încontinuu prin gară sun alarma.

Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,

Ca un semnal de stop ori bariera pusă,

Iar trag semnalul, și șuieră din mine,

Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.

Ți-aud și vocea dulce cum suspină,

Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,

Adio, îți spun, și te absolv de vină,

Căci voi sfârși sub roțile de tren...

Impresionant tablou nemărginit

Nulitate pentru infinit

Steluțe veșnice amintiri

Tu câte pământul-le admiri

Întregul separat de timp

Sentimente contratimp

Lacrimi pline de venin

Iubire , când pot să vin?

Nu întreabă de răspuns

Nu clipește la apus

Nu oferă pe cât ceri

Risipește doar plăceri

Trecătoare și uitate

Zâmbește încătușate

Gust amar de revedere

Temporar timp de ședere

Ca un ghimpe otrăvit

Bate ceasul nedormit

Și vesteste-ncet momentul

Azi se termină prezentul!

Viitoare clipă arată

Doar o singurică pată

Ape , uscat și omenire

Toate seamănă iubire.

Partea mea s-a deghizat

In roșcatul ei palat

Chip cioplit din zeități

Migălit el pe bucăți

Ochi domoli , buze divine

Stări parșive și provine

Dintr-un munte de suspine

Care te învață bine.

“Mă iubești , îți sunt un dar “

“Tu un simplu exemplar “

Gust in vorbe , de nectar

Dragoste ; involuntar

Vinovat ești timp avar

Simt eu oare că dispar ?

Cunoscută paralela

Cu speranță-nchid capela.

Tărâm unic , doar abis

Construit doar intr-un vis

Părăsesc umil umanul

Continuând sirect romanul

Strălucești iubito in lume

Ai un sens , îmi dai un nume

Univers, repar ruptura

Îmi admir senin , Scriptura.

          De unde știe  neaua

          Că-i vremea să se aștearnă

          Pe ramuri  și la tâmple

          Și că se face  iarnă?...

          De ce clipa netrăită

          S-a prefăcut în scrum?...

          Din toată iubirea  noastră

          Doar cioburi pot să adun?...