Iubește ca'n „Liceenii”

Amară cafea,

dulce e doar amintirea

iubirii de ieri.

Cafea tainică,

ochii tăi adânci mă sorb,

dorul se aprinde.

Un strop de cafea,

dorul miroase a tine,

tăcere arzândă.

Din ceașcă spre cer,

se ridică dorul meu,

abur de amintiri.

Sub masca nopții
ancorez razele lunii`n părul tău;
atât de sublim, chipul tău îmi cotrobăie prin
sertarul ultimelor sentimente
și-mi mângaie dorul ce spre tine
se unduie
neincetat,
neincetat!

O mie de cuvinte rostogolite
din tăcerea nopții, fur,
iar din șuvițele tale
poemele, în șoaptă, ți le scriu.

Am patul plin de stele
și de câte ori tresar,
exilat în paradis,
sărutul tău deliric
e izvorul speranțelor
ce-mi pictează tot universul.

Citind aceste rânduri
inima-ți surâde
draga mea
și știu,
știu prea bine
că zâmbetul tău tainic de-acum
mă va urmări oriunde.
O altă noapte se va-ntâmpla mereu,
dar nu uita,
doar zâmbetul tău
naște frumusețea
în sufletul lumii.

Ãsta e dorul meu ce te cheamă!

În camera pleoapelor tale
ziua se naște încet
ca o respirație uitată între două lumi
și se prelinge peste pielea luminii,
unde nuanțele nu mai au nume,
dar încă dor.

Tăcerea ta nu e liniște,
e o limbă străină
pe care inima mea a învățat-o fără profesori
doar din vibrația privirii tale
care, uneori
doare mai mult decât o plecare.

Fiecare pas al tău
înseamnă o ușă în plus
pe care o deschid în mine
cu teamă, cu recunoștință,
cu o sete de ceva
ce n-a fost niciodată spus.

Cuvintele au început să mă trăiască,
nu le mai scriu -
ele se așază în mine
ca pulberea fină pe bustul uitării
și cresc, și urlă, și ard
fără să ardă nimic în jur
decât ceea ce n-am avut curajul să îți ofer.

Iubirea mea nu e declarație:
e o noapte întreagă fără electricitate
în care te caut după pulsațiile cerului,
în care tremurul unei frunze
e semnul că ești aproape
fără să fii.

Uneori cred că ne-am iubit
într-o altă existență
și acum doar ne amintim
prin mișcări fragile,
prin priviri care se opresc
acolo unde nu mai avem apărare.

Și totuși,
când mă gândesc la tine,
nu-mi vine să scriu,
ci să tac
așa cum tace pământul
când se pregătește de ploaie:
cu răbdare, cu gravitate,
cu sfințenie.

Ți-am smuls singurătatea
Din colțurile sufletului tău
Și-acum, spune-mi te rog...
cât e ceasul?

Din zori, am înșfăcat răcoarea dimineții
Și ți-am pavat patul în care stai tolănită...
Tu mi-ai sădit câteva minute...
Orologiu se pierdea în erori.

S-au prelins orele ca valurile Niagarei
Și toată pororoca din mine te-a năpustit
În tihnă
Din toate izvoarele.

Mai spune-mi, te rog,
cât e ceasul?

Mai spune-mi
o șoaptă,
un strigăt,
o istorie...

Târziu... nu va fi niciodată între noi.

Orașul gol

Orașul pare mai pustiu,

De când nu-ți mai trimit ce scriu.

Străzile tac, luminile pier,

Vântul îmi șoptește stingher.

Băncile vechi îmi spun de noi,

Umbre se-ntind pe trotuare goi.

Fără cuvinte, fără avânt,

Timpul se-oprește-ntr-un singur cuvânt.

Dar dacă mâna-mi va scrie iar,

Poate va fi un alt hotar,

Unde orașul va înflori,

Și tu, din nou, vei reveni.

Atunci cand tu esti langa mine,
Realitatea se transforma-n vis,
Zambesc, tresar de fericire,
Simt c-am ajuns in paradis.

Si cand adormi la mine in brate
Sa te admir nu pot sa ma opresc,
Iti mangai parul, iti sarut obrajorii,
Nu vreau s-adorm, eu vreau sa te privesc.

Iar cand adorm, nu am rabdare,
Nu vreau s-astept sa ma trezesc,
Apari in visul meu si esti stralucitoare,
Din ce in ce mai mult eu te doresc.

Si daca visul meu s-a terminat
Alerg prin somn, alerg spre dimineață,
Ca sa te vad din nou, neincetat,
Ca fara tine totul e in ceața..

Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.

Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan trecut
Când am uitat și cine sunt..

Ne surprinde viitorul
Cum infinit se derulează
Precum ața pe mosorul
Unei vieți încă-ncâlcite
Între lacrimi și cuvinte..

Ce mai faci, străine 

În odaia mea pustie?

Din depărtările păgâne,

Unde vântul nu adie?..

Te ai rătăcit cumva

În vârtej de amintiri,

Răscolit de cineva 

In golul din priviri?

La fereastra mea plănsă 

Zăboveai visător;

Lumânarea mea stinsă 

Fumega tânguitor.

Și ciocăneai la ușă.

Cu trupul răvășit,

Învăluit de cenușă 

Și de cerul prăbușit..

Urma glasului plăpând 

Din adâncuri licărise,

Strecurănd un gând 

Patimilor stinse..

Încremenit sub prag,

Cutremurat de fiori;

Pictai chipul drag

Cu petale de flori...

Ploaia de stele ce cade din cer,

Hrănește rădăcina primei iubiri,

Înflorind în crepuscul de priviri

Precum florile unui vonicer.

Ramurile lui în patru muchii,

Inspiră iubirea prin jurăminte

În cuvinte blânde și sfinte

Ce-n bucurie oglindesc ochii.

Nuanțele albe-verzui de arbust

Împrăștie mirosul dulce al fericirii,

Și tu împărtășești efectul iubirii

Fără a ignora aspectul ei vetust,

Sentimentul iubirii este veșnic.

Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,

Diamant într-o montură din aur,

Simfonie în suflet creată năstrușnic.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.