Timpul ei

Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală
și exist eu –
un poet ce nu scrie cu tuș,
ci cu pașii rătăciți ai umbrelor,
cu doruri rămase-n prag
și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte.

Eu nu scriu –
ci îmi revărs tăcerile pe hârtie,
până când timpul însuși
își oprește ceasul
să mă asculte.

Eu nu caut rima, ci revelația -
nu versul perfect, ci adevărul trăit.
Poezia mea e o catedrală interioară,
construită din tăceri care sclipesc sub lumină lăuntrică.

Fiecare cuvânt e o scânteie căzută dintr-un gând ancestral -
Fiecare poem, o pasăre albă, născută din tăcere, menită să sfideze uitarea.
În lumea mea, melancolia nu e tristețe, ci formă de cunoaștere,
iubirea – nu promisiune, ci drum spre sine,
golul – nu absență, ci altar al prezenței.

Simt umbrele lui Bacovia, ecoul tăcut al lui Blaga, visul lucid al lui Stănescu, neliniștea romantică a lui Minulescu și infinitul visător al lui Eminescu.
Dar eu nu continui o tradiție –
o renasc în țesătura intimă a propriei sensibilități.

Eu nu strig.
Eu nu cer.
Eu rostesc, o lume întreagă-ntr-un singur suspin -
ecoul nemărginit al tăcerii.

Și-atunci înțelegi:
nu toate inimile bat în piept.
Unele se aud doar în poezie.

Nu am manual de utilizare,
dar am un suflet plin.
Plin
de zdrelituri nobile,
de doruri neterminate,
de iubiri ce n-au cerut niciodată garanție,
de vise ce se sting greu,
de ambiție ce nu cunoaște sfârșit,
de pași ce nu se lasă doborâți,
de întrebări care nu știu să dispară,
de umbra lucrurilor nespuse,
de metafore neinventate,
de gânduri ce nu încap în cuvinte,
de lumină care nu vine din soare –
și de oameni
care m-au preferat
în fiecare clipă
a nebuniei universului.

Sunt un colaj
de întâmplări și oameni,
de timp care mă poartă
ca o frunză în alfabetul vântului.

Mereu îndrăgostit
de imposibil,
de idei profunde,
de nopți înstelate,
și de iremediabila clipă –
îmblânzită de cei
care m-au privit cu inima deschisă.
Am fost
misiune imposibilă – și totuși,
uite-mă:
jumătate greșeli,
jumătate artă.

Am fost greu de iubit,
greu de modelat,
dar am iubit cu patos –
ca și cum fiecare sărut
era ultimul vers.
Și încă iubesc -
în taină și în plin.
Poate că nu voi avea niciodată
instrucțiuni clare,
dar am un suflet
care bate în poezie –
ca o stea ce nu încape
în constelație.
Mulțumesc
celor ce m-au făurit,
celor ce m-au învățat
să tac,
să ard,
să exist –
așa cum doar o singură privire
aprinde văpaia inimii.

Trăiesc,
scrâșnesc,
iubesc,
și crăp norma –
mă scriu ca un vers
care nu se mai termină,
care umblă desculț
prin sufletul celuilalt.
Prefer să rămân
o metaforă
în sufletul oamenilor.

N-am devenit perfect,
doar freamăt neîmblânzit –
și asta e tot ce contează.

Și tot ce pot spune,
cu liniștea unui vers neșoptit,
e:
Mulțumesc!

Îmi place să te sorb din priviri...

Mi-am aruncat privirea către tine

Și ai naufragiat prin tăcerea sufletului meu

Ca un taifun pierdut printre ruine.

Când ceru-i negru ca smoala
Și otrava visului
Scuipă strigăte desculțe
Din care boala se hrănește,
Atunci sunt dezmembrat
Din umbra ecoului meu.

Aș vrea să mor
într-o zi de vară,
ca să mă ascund
sub umbra gândurilor voastre -
și fiecare amintire,
cu mine, care s-a cuibărit
prin sufletele voastre,
să fie ca o sticlă de apă, rece-rece,
ce țâșnește din adâncuri,
proaspătă ca un izvor de munte.

Să nu aud cum, pe prispa casei mele,
lacrimile voastre cad, pierdute-n van -
vreau să trosniți toate zâmbetele,
allegro, ca sub bagheta lui Botgros.

Și nici cum pașii voștri se preling,
andante, prin iarba proaspăt cosită,
ci să-mi dați cadou, la căpătâi,
pe-un șnur, toate flecurile tocite.

Asta mi-e sufletul.

Am iubit iubirea,
am făcut dragoste cu dragostea.
Dintr-o pasiune în altă pasiune,
m-am cufundat-n neștire,
un nestingherit boem.

Asta mi-e inima.

Din mine s-a născut viața.
Și, din toate peticele de iubire,
am cusut o carpetă în care
visul și speranța
s-au regăsit,
amăgirea și adevărul
s-au sărutat,
iar restul e poveste.

Asta v-am fost.
Asta v-am rămas.

Un zid înalt e-n fata iubirii noastre,

Tristețea a doua inimi albastre

Ce se ating ca doua stele,

Prin raze de gând profund

Și prin trăiri maistre,

Și totuși, un abis e între ele...

La tine am văzut lumina

Și raza sufletului meu,

Și te-am rugat să vii la mine

Când îmi era destul de greu

La tine se vedea bunătatea

În timp ce eu mult rău făceam,

Și ți-am cerut să-mi dai și mie

Un leac la suferința ce-o aveam

Spre tine m-a condus destinul

Și-am devenit puțin mai bun,

O mână mi-ai întins să prind

Și am pornit pe-același drum

La tine mi-am aflat iubirea

Pe care-n viață o căutam,

Acum tu îmi lumini cărarea

Și-s vindecat de ce boleam

În mine există mulțumire

Și-s fericit că ești soția mea,

Mă simt că-s omul împlinit

Cu tine, unde îmi e și..dragostea!

Nu pot crede ,privindu-i mai bine 

Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.

Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții

Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă 

Acelaș sânge,acelaș mers bipet

Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea

Pe oameni îi împarte

În îngeri și în demoni

Pot jura că am întânlit 

Asemenea oameni...

E primăvară și toamna este departe
Când imi doresc, ca pașii să ne ducă,
Prin Iașiul drag și prin dealul Copou
Unde, un tânăr, încerca să te seducă.

Să ne plimbăm ținându-ne de mană
Pe-aleile cu tei, acum și ei îmbătrâniți,
Să ne-așezăm pe banca ce ne-ndruma
Sărut să ne furăm... să fim îndrăgostiți.

Apoi, aș vrea să coborâm înspre oraș
Și să te duc prin locuri, ce-ți amintesc,
De ale noastre, escapade, din tinerețe
Și unde repetam, dragă Mărie, te iubesc.

Gândul îmi spune să nu uit, de Ateneu
Ce ne așteaptă, ca pragul să-i...trecem,
Și-n ceas de seară, să ascultăm, artiștii
Iar noi, tăcuti, ca altădat' să ne seducem.

În noapte, când luna, ne lumină calea
Te-aș invita, să poposim, la Bolta Rece,
Să bem o bere și să gustăm...pastramă
Iar timpului să-i spunem... să nu plece.

A doua zi, când soarele e înălțat pe cer
Cu pași grăbiți, să poposim la facultate,
Să vizităm și amfiteatre și pe profesori
Locuri și dascăli unde am învățat carte.

Dar, cum până la toamnă mai este mult
Să nu lăsam ca timpul... să se petreacă,
Să ne iubim, iubita mea... fară-ncetare
Că anii trec și nu mai vor să se întoarcă!

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire... 

Tu, aripile mele prea fragile

Ce au cedat din prima zi de foc…

Trecut-au pan-acum prea multe zile

Si despre tine nu mai stiu deloc…

Nu-mi mai aduce nimeni nicio veste,

Nici gandul meu macar nu-mi da ceva…

Ma tine prizonier si-mi da ferestre

Atat cat doar sa-mi pot imagina.

Si ce sa-mi pot imagina, fara repere?

Strabat in lung si-n lat acelasi drum -

Dup-un amar de chinuri si de vrere

Ma-ntreb din nou, pe unde esti acum?

Ce bine ar fi sa stiu ca tu esti bine!

Ce bine ar fi sa nu iti fi lipsit deloc!

S-aud ca tu jongland printre ruine,

Franturi de suflet ai lipit la loc…

C-ai renascut din scrum, tu pasare maiastra!

Tigara ce-am strivit-o in propriul pumn,

Se reaprinde-n scrumiera la fereastra

Cand  ma intreb pe unde esti acum!