instantaneu 1/5

scenă aproape pustie,

sclipiri purpurii- violet

și -un parfum de vanilie,

trezesc in spectatorul grăbit

frenezia serilor de jazz.

nimeni la clape,

nimeni la tobe,

prin balconul zugrăvit cu frezii,

un șoarece disperat

caută drumul

spre stele.//

a mai trecut o primăvară;

disonanțele s-au mai atenuat;

tot singur...

mă-ntreb

dacă sunt încă aici

sau

dacă-am plecat...

adevărul-ca o pradă,

îl mirosim din toate

direcțiile.

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei

strălucesc

în noapte.....

savoare și  miros îmbietor

de panseluțe

picurate-n sos de 

okonomiyaki.

÷ 

timp înghețat,

pisica-și  unduiește coada 

printre

little boy și fat man.

seara-i pe sfârșite...

cercul se-nchide cu parada aurie

a faraonilor.

aripa-

unui ibis rărăcit,

umbrește indiferența

celor patru sfincși,,,,

neadormiți,

sub troienele

istoriei.

oglinda-nfiripă

o stranie simetrie,

față de un  invizibil reper.

dacă-n oglindă

se reflectă o altă oglindă: 

 adevărul din spatele faptelor e 

dezvelit;

sau rădăcinile tainei

străpung

alte dimensiuni ale existenței.

crepusculul, pe dealuri,

a aprins scoarțele

cu râuri și cu flori.

un țipăt scurt,

aripa unui sticlete speriat,

m-a atins .

Să te mai sun? Să îţi mai scriu? M-ai mai lăsa să îi mai

fiu?

Să te sărut, să mă mângâi, mâna pe cap să îmi mai

pui?

Nici nu mai știu cat a trecut de când nu pot să te

ascult.

Tot mai visez din când în când că te mai văd din nou

trecând.

Și pare că-i mai mult de-un vis, deși tu esti de

neatins.

Apoi dispari de parcă ști că tu nicicand n-ai să mai

vii

Lasandu-ma-n tăcere sa-nchei acest episod acut

Sperand sa te intorci candva la un vin de reinceput.

Preocupat vorbesc tăcerile anoste

Șoptesc prin gânduri zumzăind asurzitor

Precum o cohortă de țânțari flămânzi

Cautând venele stiloului să extragă litere

Cuvintele rămase curg tăcut

Se-așează cuminți pe albul anost

Vorbesc albastru întâlnind eternul

Coperțile sting lumina să le adoarmă

Cuvintele așteaptă mână să deschidă,

Cerșind gură să iasă, urechi să audă,

Ochi să vadă, gând să trezească

Liniștea umblă prin beznă

Tăcerea vorbește anost

Buzele se usucă lipite

Urechile surzesc ascultând liniștea

Ochii se sting nevăzuți

Așteptarea dispare

Timpul curge anost

Vorbește doar tăcerea

Toamnă cu roade bogată

În ton galben auriu

Ucizi  florile toate

Și încă tot ce mai e viu...

Vii cu brumă și cu ceață

Pomii frunza-și sctură,

Vânt năuc te ține-n brațe,

Negre ciori se bucură.!

Si îmi trec zilele amintindu-mi cu dor, 

De al meu prim vin Merlot...

De notele rosii ce mă duceau în visare

Si cum mă simteam... ca-ntr-o îmbrăţişare

Si mi-au trecut veri cu al tău blanc în gând

Și zile-ntregi I-am pomenit sperând

Să-ti amintesti c-ai fost cel ce mi-a arătat

Taina vinului bun.. dar nu.... n-a contat.

Si îmi trec zilele mintindu-mă frumos

Că ai păstrat din promisul Sauvignon

Că te gândesti când savurezi Bordeaux

Și ții o sticlă pitită sub torpedo...

...................................................................

Sunt ceva luni de la această poezie

Am scris-o când speranţa mi-era vie

O recitesc acum cu-atäta drag

Și mă întreb... toamna asta, ce vin ti-o curge în pahar?...

M-ai atins blând, ca vântul serii,

Ca un fior cules din tei,

Și-n clipa aceea, printre tăceri,

Eram doar noi… cerul și ei.

Un colț de cer, un pas spre zori,

Un vis ce-n lume se desprinde,

O clipă fără trecători,

În care totul se aprinde.

Sub ochii tăi, oglinda mării

Printre comori uitate-n vreme,

Ca doi străini purtați de valuri,

Zburam pe nori, în valsul lebedei.

Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,

Când mâna ta s-a prins de mine,

Și-n pielea arsă de-al tău timp,

Mi-ai dăruit puțin din tine.

Pe sub teii bătrâni ai Iașului, iubito,
Se clatină timpul, ca un vin roșu-n pahar,
Și umbra ta lunecă pe trotuare ca o rugă,
În mine se-aprind catedrale de jar.

Cu fiecare pas pe caldarâmul pietruit,
Se scrie o rugăciune nouă în carne,
Tu nu ești doar fată, ești vreme, ești mit,
Ești acel început care niciodată nu moare.

Ți-am ținut palma în palma mea caldă

Și m-am simțit rege, pelerin și prizonier,
Nu de lume, ci de tot ce ești tu,
Un cântec, un vis, un mister ce mă cere.

Te-ai sprijinit de umărul meu și am auzit
Toate poemele care nu fuseseră scrise,
Ai oftat, și oftatul tău a devenit
Psalm pentru sfinți și pentru ființe promise.

Sărutul tău pe obraz mi-a fost pecete,
Jurământ în tăcerea unui oraș de piatră,
Și Doamne, cât de ușor ți-ai lăsat fruntea
Într-o liniște care-n mine sălta și latră.

Nu-ți mai spun „te iubesc” ca o propoziție,
Ci ca o Evanghelie, cuprinsă în gesturi,
În priviri care rămân și după ce pleci,
În pulsul meu, în absențe, în resturi.

Ești orașul care mi-a devenit inimă,
O metropolă de dor, de zâmbete mute,
Ești portativul pe care respiră lumina,
O biserică vie-n care nimic nu se pierde.

Dacă ai ști cum arde tot în mine când taci,
Cum fiecare pas al tău lasă mir în suflet,
Ai înțelege că eu nu merg pe lângă tine,
Ci mă sting și renasc la fiecare zâmbet.

Nu vreau altă lume, altă limbă, altă viață,
Decât cea în care râzi cu gura întredeschisă,
În care-mi zici „prostule” și-mi atingi mâna
De parcă ar fi un colț de icoană aprinsă.

Mi-e teamă de ziua în care n-ai mai fi tu,
Pentru că tu nu ești doar o iubită, ești totul.
Mi-e teamă să nu uiți cum îți scriu din tăcere,
Cum în fiecare literă ți-am lăsat câte-un nod mut.

Și poate că mâine vom fi doar o amintire,
Dar lasă-mă azi să îți scriu, să trăiesc, să tresar.
Sub acest copac bătrân, pe ruina cetății,
Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Atât de clar.