crochiu liric/5

cu drag lui Arvo Part

coloană sonoră

 pentru vremuri triste

clopoțelul picură

stropi de lumină

jaluzele

filtrează tristețea chindiei-

fărâme din stele-s

pictate pe umăr

s-au auzit

ample și-armonioase bătăi din aripi

între cele doua cercuri

de rază egală.

vrajba dintre clanuri,

clevetirile de pe marginea prăpastiilor,

dușmăniile din spatele ușilor închise

au dispărut

  când în mreaja pescarilor

se zbăteau

o sută cinci zeci și trei de pești-

vesica piscis, sursa creației.

toate esențele duale ale universului

se-ntrepătrund

într-o respirație.

manifestul

celor 2000 de cuvinte

încă tulbură

primăvara încrâncenată

de la praga....

lanțuri din:

soldați,

avioane

și tancuri

sunt aruncate pe străzi,

pentru

a zdrobi năzuința de libertate;

mamăăă.... invadatorii sunt chiar aliații!

conversații aprinse

la miezul nopții-

greierii din gradină

nu au nici ei somn

fior de singurătate,

cerul-și apleacă tâmpla rece,

mai aproape

de zbuciumul valurilor.

șuvițe de păr argintiu,

intr-un zbor frenetic  de fluturi ,

ating copacii.

câțiva călători solitari,

așteaptă

la colțuri de străzi

sau după garduri,

chemarea

la cină.

Rubine agățate pe case și pe garduri,

Sub nesfârșitul cer pastelat cu farduri,

Renasc din cufărul de prisosință,

În care cuprul redevine metal de referință.

Din iarbă sângele s -a scurs de-o vreme

Și aerul învinețit pare să-l cheme,

Dar viața s-a mutat în proaspetele-i nări,

Ecoul verii răsună tot mai vag în zări.

Irina Anghel 

Octombrie 2023

TOAMNĂ! Printre cei care te iubesc , te primesc, scriitori, poeți, muzicieni si pictori, mă strecor și eu, un cititor, un privitor ce sunt, să trimit câteva cuvinte, să - ți amintește că și eu te iubesc, te trăiesc…

Cunoscând această adresă și destinatarul , foarte drag cititorilor, ,,POEZII ONLINE,,, îți trimit scrisoarea mea și te rog să o citești cât încă nu te-ai desfrunzit, să o citești printre raze de soare, printre nori și picuri de ploaie, într-un ultim parfum de flori…:

TOAMNA ȘI FLORILE EI

Din frumoase crizanteme

Din frunze și foșnitoare șoapte

Peste noi și peste toate,

Toamna colanul și-a lăsat

Scriindu-și din tușe poeme.

Vântul fermecat de-a ei eșarfă

Adie ușor pe coarde de harfă

Și-alină genele nopții galant,

Cu brumă rece presărate.

Toamna zâmbește, în zare privește

Și ochii pomilor goi o privesc

Prin geamul umed al ploii

Frânturi de vitralii se risipesc

Pe veșmânt de mantie colorată,

Cu triste și vesele amintiri.

Dar, cohorte de nori se ivesc

Ar vrea toamna s-o alunge.

Îngrijorată , ea, strigă către cer:

Nu! Nu-i încă vremea de plecat…

Crizantemele petalele și le-au păstrat,

Mai am multe zorele înflorite

Și brândușele încă nu m-au sărutat.

Cerul, înduioșat, norii risipește

Iar peste noi și peste toate , toamna,

Toamna, încă ne zâmbește.

Zbărcesc frunzele uscate

Fața netedă de scoarță 

Pe cărările-nfundate

în puzderie de ceață.

Suflă vântul năucit

peste norul ce fumegă

Din trupul ruginit,

Desprins de pe o creangă

Aripi golașe-n stoluri

Văzduhul împânzirä,

Cuibărindu se de goluri,

În depărtare se topirä.

,ploi mărunte- n tropäit 

Tin isonul pașilor, 

Schițänd câte-un plescäit

Prin crăpătura ușilor. 

Bolta cerne n friguratä

Din năframa cenușie 

Peste ziua spulberatä 

Din a nopții inerție..

Zorii îmi bat în fereastră dinspre soare,

Lumina zilei se furișează prin perdele,

Deschid ușa din balcon și privesc în zare,,

Pe cerul înalt, sclipesc ultimile stele.

Un zefir rătăcit îmi suflă în păr, blînd,

Simt răcoarea dimineții ca pe un alint,

Un vapor în amonte, salută faleza gălățeană,

Veselă, verde, pietonală, gătită ca o fetișcană.

Pe bănci, apar cei ce nu au vise, nici somn,

Termosul, păstrează cafeaua fierbinte,

O servește cu drag unei doamne, sau unui domn.

Și-și imaginează că-i la mare sau la munte.

Natura, cu tot ce ține in brațe se trezește,

În ceață se zăresc niște umbre, sunt munți,

Orașul de la Dunăre, prinde viață, trăiește,

Un barcagiu trece apele mari, dar cuminți.

Ziua întră în drepturile ei firești,

Chipurile trezite din somn, sunt la ferești,

Avem soare, cer senin, pădure și apă în aval

Și oameni ce-și beau cafeaua dimineața pe mal ! 

Pământul nu plânge,

ci veghează în tăcere,

o lumină care nu poate fi atinsă

de mâinile trecătoare.

Copacii stau verticali

înfășurați în seva lor nemuritoare

și fiecare frunză

este o scrisoare tăcută

adresată veșniciei.

Râurile curg nu pentru noi,

ci pentru ordinea lumii;

ele poartă memoria munților,

dorul ploii, șoaptele vântului.

Cine le tulbură cursul

întrece timpul și uitarea.

Aerul păstrează șoaptele universului,

și fiecare respirație

este o alegere:

să fii martor sau să fii prădător.

Omul trece printre acestea,

fragil și trecător,

dar chemat să fie custode,

nu stăpân.

În ochii lui, natura se oglindește

ca o lumină care nu poate fi posedată,

ci doar respectată.

Și astfel pădurile, râurile, vântul și aerul

rămân vii prin atenția noastră,

iar ființa umană

își află rostul

în oglindirea sacră

a lumii care nu moare...

Tremură ramura sub brumă 

Și se prelinge ca o spumă 

Pe scoarța pomului cărunt,

Ale cărui frunze -n vânt 

Fură smulse peste noapte 

De tomnaticele șoapte.

Și picta culori pe ele

Cerul din pulbere de stele;

Țesea covorul de aramă 

Pe-a țărânei palmă.

Și -l uda cu stropii reci,

Împrăștiindu-l pe poteci.

Stol de păsări rătăcite,

De la frigură zbârcite

Se furișară printre nori,

Croindu -și drum spre zori.

Pustiu văzduhul fremăta,

Năframa negurei purta 

Peste străzile -amortite,

Bântuite doar de spirite 

Și urma pașilor grăbiți 

Sub o streașină pitiți,

Plină de mâl și rugină,

Scârțâie -n surdină;

Cerne toamnă peste noi,

Al ei plânset printre fii...