Înainte să te cunosc

Octombrie rece îmi trece iar pragul

Sufletului meu încă îi lipsește dragul

E tot mai rece în a mea inimă cândva caldă

Și patul înghețat chiar de las focul să ardă

Mi-aș scoate din mine inima

Să nu mai simt dorul greu și lacrima

Mi-aș rupe amintirile să te pot uita

Dar în vis inima ta ți-aș vizita

Unele iubiri nu se mai pot uita niciodată

Inima mea nu vrea să te lase vreodată

Pentru tot ce-a fost te voi iubi mereu

Te simt intens– octombrie al meu

Să-mi aduc aminte o dragoste fierbinte

Cum nimeni n-a mai văzut înainte

Aș vrea să-mi fie octombrie în fiecare zi

Să fii al meu octombrie mereu nu doar o zi

Să vii la mine în octombrie plutind printre frunze

Și să-mi topești frigul ce s-a așternut pe buze

Să fiu doar eu cu tine, să nu mai fie nimeni

Cum te iubesc să nu te mai iubească nimeni

De-ar avea inima glas, doar pe tine te-ar striga

De încheietura mea pe octombrie l-aș mai lega

Să nu-l mai las să treacă să nu-mi treci nici tu

Nici dorul și dragostea ce-mi ai dăruit doar tu

Poate v-a venii un octombrie în care o să ne privim

Dar până atunci doar în visul meu ne mai iubim

Locul din inima mea nimeni nu ți-l ia

La fericirea mea doar tu – octombrie ai cheia

Nu ești genul meu , nu sunt genul tău

Dar când suntem separați e mai rău

Să îți spun că ești totul meu ? , e tupeu

Tu îmi dai aripile alea pân’ la cer, zău

Zeu îmi ești , iar eu ție îți sunt aleasă

Floare ca un corp aprins, de tine culeasă

Dintr-o movilă plină de buruieni

Cuprinsă într-un tablou de păienjeni

În refugiu față de tine și lume

Vântul șuieră în fața ta și-ți spune

Că îți sunt datoare să te iubesc

Și când stelele se unesc

Dacă ai fii un soare

M-aș arde sub privirile tale

Dacă mi-ai spune că ești doar o floare

Mi-aș ține nasul în ale tale petale

Dacă ai fii luna

Eu aș fii în jurul tău stelele

Dacă mi-ai spune că te sperie furtuna

Eu ți-aș fii adăpost pentru toate relele

Dacă ai fii o pasăre în zbor

Ți-aș fii întregul glob ceresc

Dacă mi-ai spune că ești scriitor

Ți-aș fii cerneală în scrisul pitoresc

Dacă totuși ai fii un cub de gheață

Eu aș fii focul să te topească

Dacă mi-ai spune că ești viață

Atunci tu ești tot ce-ar putea să-mi lipsească

Dacă ți-aș fii marea albastră

Tu te-ai îneca în valurile mele

Dacă ți-aș spune că sunt rară

Mi-ai colecționa poemele

Dacă am fii suflete pereche

Ar fi cerul plin de rândunele

Dacă ne-ar spune că suntem o fabulă străveche

Scriitorii ne-ar citii de dragoste romanele

Iartă-mă că te-am iubit

Că ți-am greșit și am rămas,

Căci sunt vinovată de fiecare clipă fără tine

Poate nu a fost niciodată despre noi,

De fapt noi nici n-am existat , doar mi s-a părut

Tu adormi , nu te gândești la mine dar eu adorm, doar dacă mă gândesc la tine

Iartă-mă că nu-ți mai pasă, că-mi imaginez că vei mai fi al meu măcar odată

Iartă-mă că atunci când am căzut am așteptat să mă ridici, crezând că nu pot fără tine

Iartă-mă că te-aș fi iubit prea mult , dar timpul ne-a despărțit, e clar

Iartă-mă că mai mult decât toate aș fi vrut să-mi fi tu acasă,  că pentru totdeauna dorul o sa fie acolo.

Iartă-mă că nu mă mai iubești , că nu-ți mai pasă,

Că tot ce-a fost a fost și nu va mai fi vreodată

Noi, n-am fost predestinați să fim da’ n-am văzut

Iartă-mă că nu mai pot să te privesc că am ochii plini de dor și inima mă doare…

Iartă-mă că te-am durut că nu știu cum să-ți spun că n-am să te mai uit,

Iartă-mă că am vrut să te iubesc mai mult decât aș fi crezut că pot, dar n-am știut

Iartă-mă că nu m-am aruncat cu totu și n-am crezut mai mult în iubirea ta, că m-ai învățat să simt dar m-ai și rănit.

Iartă-mă că n-am fost tot ce tu ți-ai fi dorit, că n-am putut să mai rămân măcar un timp…

Iartă-mă căci am lăsat iubirea noastră să se piardă,

Că nu mai văd nimic cunoscut în numele tău

Căci de mult nu mai suntem suflete pereche,

Iartă-mă că n-am putut să te mai țin , că trebuia să fie un “pe curând” dar din păcate-i un ,,adio “

Iartă-mă că orice lucru bun dintre noi nu a fost făcut să dureze,

Că sunt la capătul prăpastiei dar să nu-mi apari în față căci doar prezența ta mă dă pe spate

Iartă-mă că am lăsat tăcerea să își facă loc

Între noi, acolo unde cândva răsună doar iubirea.

Iartă-mă pentru cuvintele nespuse, că nu-mi convenea vreo secundă să te văd supărat

Că iubirea noastră s-a preschimbat în fum, lăsând doar amintirea ta

Iartă-mă că te-aș fi vrut pentru totdeauna și că mi-e greu să accept ca drumurile noastre s-au separat de mult

Că te-am pierdut , că te-am avut și că încă te văd în ochii mei

Iartă-mă că nu mai sunt , că nici n am fost vreodată

A ta si tu al meu, n-am fost a nici unuia nouă doar ni s-a părut.

Am ochi de sticlă care se sparg în cioburi

Și un zâmbet pictat cu lame stoluri

Purtând o rochie roz, ruptă franjuri

Pe obraji lacrimi căzând din nimicuri

Stai acolo mă privești ca pe-o jucărie

Dar țip că sunt vie, dar crezi că-i doar o porcărie

Mă ridic și-ți îndrept mâna care trosnește în gol

Tu îmi spui că joc doar un simplu rol

Mă tragi de mâini și de picioare

Și-mi legi mâinile-n noduri grele apoi speri să zboare

Îmi coși gura cu ață îmbibată-n sare

Apoi te-ntrebi de ce-i liniște apăsătoare

În camera asta e totul roz și frumos

Numai din tine curge un sânge ciumos

Îmi pieptăni părul cu perii din sârmă ruginită

Stau cum vrei tu, înțepenită

Mă forțezi să-ți zâmbesc deși știi că doare

Și-mi spui că iubirea cere răbdare

Iar când încerc să fug, mă lovesc de uși închise

Tu doar rănile mi le-ai ținut deschise

În loc de ochi mi-ai pune nasturi negrii

Și mai apoi m-ai arunca în josul scării

Sunt păpușa ta, acum nu pot pleca

În casa de păpuși mă vei păstra.

Nu știu ce-ai făcut, dar m-ai atins

Ai aprins un “ceva” ce-l credeam stins

Doar cu un zâmbet într-o noapte târzie

Parcă în mine totul a prins iarăși magie

Mă întreb uneori dacă și tu ai simțit

Dacă și ție ți-a plăcut când m-ai privit

O scânteie și chiar de încă nu-i să ardă foc

Să știi că și-o clipă e de ajuns să știu că pot

Că defapt n-a fost tot pur întâmplător

Și că ăsta nu-i doar un gând mai trecător

O scânteie nu vine să ardă tot

Ci pur si simplu să-ți arate că ai loc

Pentru o clipă m-ai făcut să mă simt vie

N-a fost doar o fantezie, a fost o pură analogie

Și dacă și în tine a vibrat la fel de tare

Eu mai stau în sala de așteptare

Mă plimb de unul singur pe alei

Urmandu-ți pașii de sub frunze, 

Care mă duc spre banca noastră 

Și unde lacom gustam a tale buze.

Privesc nostalgic și-mi amintesc

Câtă speranță ne puneam în viitor,

Și câte planuri mai aveam în minte

Fără să știu că doar eram un visător.

M-așez pe scândura ruptă de vreme

Și scot din buzunar o carte veche,

Din care vreau să pot citi un vers

Dar, cui să-l zici când n-ai pereche.

Încet și răbdător dau câte-o filă

Și mă opresc unde-i numele tău,

Recit în gând ce-am scris cândva

Pentr-o puștancă, fiind tânăr flăcău.

Închid ușor cartea plină de amintiri

Și mă ridic fără a ști unde pornesc,

Ceva în mine mă furnică și înțeleg

Că tot pe tine dragă Mărie...te iubesc!

Să fie iubirea singulară și fără de moarte?

Să nu existe o alta nicăieri?

Ce spui prietene?

Credeai în nemuritoarea dragoste?

De unde-ai atâta naivitate copilărească,

Și cine te-a învățat?

Se vede pe chipul tău

İnocența prostească cu parfumul ei!

Să-ți fie iubita fără pereche în lumea largă?

Sau credeai că-i singura

Cu pielea lăcrimândă precum Îs ochii de căprioară,

Iar buzele-i calde ce te-au fermecat,

Sau sânii moi catifelați,

Ori coapsele-i rozali voluptoase

Toate să fie fără egal?

Apoi ținut fermecat în gingașele-i brațe,

Ce te-au aruncat în văzduh pe norii încruntați,

Ușori dar plumburiu colorați

Sus deasupra tuturor!

Fericirea este acum numele tău....

Copile pari atât de nevinovat,

Parcă te văd cum ești agățat acolo sus

Plângând cuprins de extaz...

Ca mai apoi să cazi și iar să cazi alungat,părăsit,abandonat...

Căderea părând fără sfârșit

Ai uitat ce te-am intrebat?

Să fie iubirea singulară?

Te las să plângi acum,

Avem timp destul...

Avem alte iubiri oricând!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)

Un lucru îmi este clar deja.

Tu nu vei mai fi în viața. 

Vei fi umbra ce-mi omoară speranța.

Iubeam, și încă iubesc apa 

Însă m-am înecat în ea

Oare voi mai găsi ceva 

Să înlocuiască apa

Tu, tu erai apa din viața mea

Cuvintele nu-mi tot exprima tristețea

Dar nici nu aș vrea

O dâră ca de sânge

Ni-i soarta-n astă lume,

C-un prădător feroce,

Adulmecând pe urme.

Dar care nu dispune

De colţi şi nici de gheare,

Ci-şi urmăreşte prada

Cu coasa la spinare.

Hai să fugim iubito!

Ca să scăpăm cu zile,

Să ne-ndreptăm degrabă

Spre munţii de iubire.

Şi-odată ajunşi acolo,

Mutându-ne de tot,

Să cultivăm iubire,

Al morţii antidot.

Înainte de toate, vreau să-ți spun

că sunt atât de obosită încât este posibil ca această poezie ale cărei cuvinte chiar acum le așez,

Să nu fie scrisă în realitate, ci în timp ce visez.

(presupun că o să aflu mâine dimineață)

Am avut super multe de făcut astăzi,

Ți-aș povesti ce am făcut mă gândesc,

Dar nu vreau să te plictisesc.

Deci da… nu o să-ți povestesc…

Am spus că nu... 

Okay, bine, dacă insiști… deci…

Am vizitat niște cunoștințe,

(fără context)

Și partea mea preferată din vizita asta,

A fost când a trebuit să plec.

Apoi m-am întors acasă

Am avut de lucru prin curte,

(nu am căutat comori)

Dar, am plantat flori.

După care am avut treabă în oraș,

Foarte departe…

Nici nu știu când s-a făcut noapte.

Apoi am încercat să mă uit la un film

inspirat dintr-o carte

pe care mi-am dat seama că o am

Așa că am zis că mai bine citesc cartea

Și am lăsat filmul pe mut în fundal.

Cred că am citit nici mai mult nici mai puțin

de 3 pagini întregi

(în apărarea mea, scrisul era mărunt)

Pentru că cel mai mare defect al meu

este că cititul îmi provoacă un somn profund.

Și așa am ajuns în punctul ăsta,

În care nu știu dacă îți scriu în vis sau în realitate,

Dar dacă totuși e vis, îți scriu dimineață.

Nu știu dacă ziua ta a fost la fel de obositoare și plicticoasă,

Dar pot să simt prin ecran cum citești poezia asta cu ochii ăia adorabili de somnoroasă.

Noapte bună, prințesă frumoasă!

În ochi ascunși, hipnotizanți

Stă farmecul tău minunat;

Tu cu iubire mă încalți,

De gura ta mă las furat.

Mai ieri mi-ai dat o sărutare,

Pe piept și gât s-a scufundat,

Urmat suav de-un zâmbet mare,

De-atunci eu tot ți l-am purtat.