Înainte să te cunosc

Cu o privire de mă atingi mă topesc în dor

Îmbrățișată cu plăcere-n a lor dulceață,

Și-ncerc să mă opun, da n-aș putea să nu-i ador

Ochii tăi a mea prăjitură preferată

Ochi căprui ce-au gustu’ atât de dulce

Ce ascund în ei, dorințe neîmplinite,

O viață și puțin mai mult doar zahăr ți-aș aduce

Și tot n-ar fi de ajuns nici dulciuri infinite

Că nici mierea nu-ndulcește ceaiul negru

Cum mă îndulcesc ai tăi ochi de ciocolată

Mi-ai pus în suflet zahăr vanilat integru

Cu un iz de cafea caramelizată

Ești frumos si dulce, al meu gust preferat

Respir cu tine aer de bezea catifelată,

Ai ochi de zahăr și zâmbet glazurat

Ca un mousse din ciocolată vinovată,

N-aș gusta din ochii tăi, dar mi-ai pus pe masă

Ca un miez de gem pe buzele mele coapte

În cuptorul încins de vanilie caldă

Ești pofta mea învelit în cremă de noapte.

De câte ori te-am tot visat la mine în cap

Parfumul tău scump încă mă îmbată 🍷

Trebuie dar nu-mi doresc să scap

Vreau să-mi spui că sunt a ta fată 🧎🏼‍♀️‍➡️

Din nou minte-mă frumos că încă mă iubești

Un ultim sărut dulce să mă duci spre răsărit 🌤️

Chiar de mă privești acum și știu că nu mă iubești

Tu spune-mi minciuni pentru sufletul meu suferit ❤️‍🩹

Mă rupe dorul până în oase

Mă gândesc la trecut chiar dacă știu că mă doare 🚬

Trandafiri uscați și o oglindă e tot ce rămase

Încă te iubesc dar sunt în proces de vindecare 🩹

M-ai încălțat în iubire și mi-ai dat aripi să zbor

De dragul tău aș uita cine sunt și de tot 🕒

Dar tu ești surd și nu auzi cum strig după ajutor

Din inima mea nu pot oricât încerc să te scot 🗝️

Te-aș lua de mână să mergem spre asfințit

Dar m-am înecat încă de la mal 🌊

Știu că par nebună însă știu pentru tine am simțit

Noi doi n-am putut iubi la egal 💔

Sângele ce-mi arde-n trup

La cord n-a mai ajuns…

Sufletul din mine eu îl rup

Spre iadul de sub cer eu am pătruns

Mii de cugete jos din suflet lăcrimau

Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…

Într-o mare de sânge se-afundau

Urletele lor nemurirea inundau

Agonia și chinul lor mă sufocă

Ghiarele putrede tot mă dislocă…

Mă trag tot mai jos spre nemurire

Unde nu mai există cale de ieșire

Las în urmă suferință, jale

Și memorii ce-au fost odată reale…

Toți mă uită nu-și mai amintesc

De trăirea mea pe plaiul pământesc.

– “representa los restos de un barco

o embarcación hundida, encallada o abandonada,

sin personas a bordo, que se encuentran

con frecuencia en el fondo de los mares

o cerca de las costas”

[…]

Mi mente perdida entre olas frías,

Mi corazón es hielo, con raíces tan profundas,

Intento recogerme, pero vueltas me confundan,

Pero mis piezas rotas se hunden y no las veía.

Es duro volver otra vez a la superficie,

Me entrego al dolor, que congele mis venas,

Lucharía más, pero ya no me quedan balas apenas,

Ni esperanza de encontrar mi playa en esta triste corriente…

Ni el sol calienta ya las olas,

Ni las olas me calientan las manos,

No fui tan fuerte, ni siquiera ahora, para ser honesto.

Como para no ahogarme en mis propias zonas.

No tengo barca de rescate ni salida,

No tengo brazos para nadar hacia mi casa,

Ni ojos para ver alguna luz que pasa,

Solo negro veo aquí, en el fondo, sin vida.

Am venit într-o zi la tine, eram entuziasmată

Tu m-ai invitat la o cafea fierbinte, s-o bem toată

Și n-am putut să te refuz că de mult așteptam asta

Și am venit și am stat și ne-am tot privit

Când am plecat nu știam dacă am să mai vin

Așa că, a doua oară mi-am uitat șoseta sub patul tău

Am vrut doar o garanție, că mă vei chema din nou

Și m-ai sunat să vin, să-mi i-au șoseta înapoi

Iar eu am venit și mi-am luat-o n-am să mint,

Dar sunt puțin cam amețită, știi ce zic

Și în grabă când am dat să plec mi-a căzut elasticul din păr

Și am știut că mă vei chema iar la o cafea cu un praf de zahăr

De data asta când am venit, mi-am adus și o fustă

Și o cămașă albă, și parfumul ce încă persistă

Ne-am zâmbit am stat și m-am mutat la tine

Acum îți bei cafea caldă doar cu mine

Dar n-a trecut mult, pentru mine prea puțin

Și-a trebuit să plec într-o zi  la mine acasă

Am plecat dar n-am știut că n-am să mai vin

Dar am lăsat, să-ți amintești de mine, cafeaua ta pe masă

Nu sunt doar o piatră să mă arunci și lovești de ziduri

Sau să mă iei de parcă aș fii un lucru de aruncat

Nu sunt doar o piatră să mă uiți sub poduri

Nu sunt nici greutatea ce o ții într-un colț ferit si de care ai uitat

M-ai învățat cum să tac, toata durerea s-o îndur

Mi-ai zis “să nu plângi,” ziceai mereu, “că-i slăbiciune”,

M-ai modelat și m-ai făcut să par un suflet dur…..

Dar în a pietrei suflet se sparge tot ce-ai vrut să ascunzi

Și când te-a durut prea tare viața, ai dat în mine

Crezând că n-am să crap, doar că m-am spart pe dinăuntru

Am zâmbit tăcută, de parcă nu mi-e greu în sine

Și m-am prefăcut că nu mă doare, că eu trebuie să fiu doar un lut pe dinăuntru

Și acum sunt doar un rest din ce voiai să fiu, dusă mult prea mult…..

Mi-ai dat durerea ta, mie o piatră, să-ți fie ție mai ușor

De parcă tu nu auzi nimic și eu nu pot decât gura ta să o ascult,

Dar în final te auzeai doar pe tine când eu aveam nevoie de ajutor

N-ai întrebat dacă mă doare, n-ai văzut nici măcar o fisură mică

Dar vreau de la mine să ști că chiar și o piatră așa ca mine simte tare

Când o ciobești și lovești de ziduri reci chiar de nu strigă

Chiar de nu moare nu rămâne la fel se sparge în bucăți grele și amare

Și atunci când nu o să mai ai pe cine zdrobii pe cine să doară

Ai să mă cauți bucată cu bucată în tăcerea ta deplină

Să-ți amintești de mine — piatră mută, spartă iară

Care te-a lăsat să o sfărâmi până a rămas cenușă cu ochii plini de vină.

    Ciudată reptilă lipsită de vine,
    Trupul tău cald curge-nspre mine:
    Marmură albă, fluidă, ce-ncearcă,
    Simţirea de el să-mi fie atrasă...
   

    Şi, Doamne!, -i plin de adâncimi înalt sculptate,
    De mâinile mele cu migală durate...
    Şi-l simt parcă-n mine, şoptindu-mi alene:

    "Hai, vino iubite şi sărută-mi pe gene,
    Somnul ce încă nu-i somn,
    Deşi-s adormită, ştii bine nu dorm."

Ploua. Dar nu tare.

O ploaie blândă, ca un gând rătăcit,

sub umbra timpului ce spală

urmele întrebărilor pe care nu le-am știut rosti.

Sub pânza galbenă ce ne-mpletea pașii,

ne sincronizam, tresărind ca două inimi topite într-un singur ritm,

și parcă iubirea nu se năștea

dintr-un sărut,

ci din pașii noștri

ce se inventau unul pe altul.

Tu râdeai,

iar eu îmi ascundeam tresărirea

sub un zâmbet care nu știa să mintă.

Pașii noștri dansau

pe-o alee retrasă,

ca niște poeme care au uitat

să mai fie citite.

Și-atunci ai spus: „Hai, taci și iubește.”

Și-am tăcut.

Am lăsat ploaia să ne îmbrace în ea însăși,

până și gândurile au amuțit

în acea clipă cu respirație de veac.

Sub umbrela galbenă

curge încă povestea din mine,

iar tu,

cine știe prin ce oraș sau vis,

o mai fredonezi.

Ne-am ascuns sub atâtea umbrele uriașe,

ca sub niște catedrale fragile,

de teama stropilor ascuțiți de iubire.

Dar acum,

sub această mică umbrelă galbenă,

ne-a prins eternitatea,

înghesuiți.

Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând

Că nici un alt tablou nu are tei

Sau cerul însorit și-o floare-n câmp

Însă nu pe mine, tu, ma vrei! 

Îmi privești soarele ce-mi strălucește

Si cum străbate vântul prin păduri, 

Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește

Viața ce-mi descrisă prin picturi. 

Mă  privești ca pe-un tablou de toamnă, 

Cu frunzele-mi pictate pe pământ

Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt, 

Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.

Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți, 

Dar în sufletu-ți e doar amăgire

Și-ți pare rău că nu am fost iubiți, 

Dar acum sunt un tablou, si tu..

o amintire

Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi

Și altfel nu mă vei putea privi, 

Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi

Și n-am să încetez a te iubii!

De Adam Ioana Andreea Lenuța 

Din dorința de a mai te simți puțin

Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin

Îl cuprind cum tu m-ai învățat 

Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.

Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire

Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie

Și retrăiesc orice moment cu suferință 

Doar să îmi mai fii măcar o clipă.

Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă 

Doar să mai râd cu tine măcar o dată

Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită

Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.

Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut

Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut

Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine

Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.

Mai... și mi-e dor mai mult și mai tare,

De tine, de vin, de-o ultimă îmbrățișare...

Și Mai pare că te vrea tot mai mult

Și chiar acum aș vrea să-ți trimit un sărut.

Mai vreau să petrec cu tine o clipă 

Să privim luna ce ne zâmbește în noapte

Să ne avem cu drag, ca la-nceput,

Ca și cum timpul nicicând n-ar fi trecut. 

Mai stai lânga mine încă un minut

Vreau să-mi aduc aminte cu drag de

trecut.

Să mă privești din nou cu gândul senin,

Să-mi îneci dorul de tine cu-al tău dulce vin.

Să-mi faci viața să prindă culoare

Să mă cuprinzi cu drag într-o-mbrățisare 

Mai să fie luna ce-ar putea să reînvie 

Visul adormit ce zace în sufletul din mine

Скажи мне, любишь ли ешё?
или любовь прошла как день ненастный?
Кто подставляет тебе теперь плечё?
и кто с тобой теперь несчастный?

Скажи мне, любишь ли ешё?
или истерики остались в прошлом?
Вся боль что от тебя лилась ручьем, 
и разговоры по ночам о пошлом... 

Скажи мне, любишь ли ешё?
Кого целуешь сладкими губами? 
Кому ты плачишься теперь в плече?
Кого теперь ты балуешь стихами?...