Graiul auriu

În noaptea-aceasta grea, mă pierd,

Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,

Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,

Iar trupul meu în doruri adânci plânge.

Cu ochii deschiși, în abis mă simt,

Fără răspunsuri, fără alinare,

În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,

O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.

Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,

Îmi sug din viață, din puterea mea,

Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,

Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.

În clipe grele, când nimic nu mai vine,

Sufletul meu se frânge sub greul lor,

Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,

Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.

Vise nu vin, doar umbre mă apasă,

Un ceas ce bate fără milă-n piept,

În tăcerea lui, se scurge viața,

Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.

Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,

Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,

Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,

Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.

Fiecare ceas îmi frânge speranța,

Boala mă toacă cu pași de înger răi,

Viața mea e o luptă fără balanță,

O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.

În adâncuri de noapte, fără alinare,

Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,

Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,

Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.

Căci noaptea-mi e prietena tăcută,

Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,

Și-n fiecare minut mă simt ruptă,

De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.

El curge haotic, prin vaduri străine,

crezând că se spală de vechi, de trecut,

dar orice râu poartă, sub unde divine,

ecoul izvorului ce l-a născut.

Și poate că-n brațele nopții se pierde,

și poate că plouă ca să se ascundă,

dar apa ce tace în valuri, în perdea,

îmi poartă reflexul, în unda profundă.

Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,

căci râurile toate ajung înapoi.

Când crede că-i liber și fără de rană,

își vede trecutul oglindă în ploi.

De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,

Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?

Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,

Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?

De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,

Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?

Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,

Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.

De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,

Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?

Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,

Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?

De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,

Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?

Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,

Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.

De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,

Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.

Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,

Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

"Este doar o obsesie firească", mi-am spus-n gândul proprie mele ființe, pentru că orice om călăuzit de dorul și dorința de a fi iubit a iubit odinioară cu mare foc și ardoare în speranța că va însemna și el pentru cineva totul 

Iubirea mea nu era un simplă, ba chiar era una divină

Îmi dădeam chiar și ultima respirație ca să pot să te cuprind cu întregile mele brațe 

Admiram la tine totul, dar nu doar cu o privire scurtă ci cu toată ființa mea căci atingerile tale mi-au lăsat o amprentă în inima mea fragedă și milostivă și aș vrea să spun că mă doare ca o rană doar că n-o fac

În acel moment am realizat că nu e doar dragoste obișnuită ci o obsesie bolnavă a demenței mele de iubire

Am realizat asta în deceniile eterne-n care inima mi-a fost devorată, doar că te-am iubit prea mult, în schimb pe mine nu m-am iubit deloc 

Și încă nu-mi alin rănile 

Încă te las să mă dori, iubitule 

Să mă sfâșie cu amintiri, să mă spulberi cu minciuni și să mă îmbraci în voalul mireselor tale gri, deși speram ca pe cap voalul ce-l port sa fie incolor, alb precum sufletul meu pur și plăpând ce izvorăște o iubire nemuritoare 

Speram ca ziua în care voi fi nemuritoare va fii aceea în care trupul și mintea mea clădită cu demnitate vor fi ale tale și le vei purta de grija fiindu-ti mireasa ta întruchipată în portul unui porumbel ce va domina gălăgia cu pacea sa 

Însă asta e doar o altă lume, o lumea paralelă care este o amintire uitată-n mintea gândurilor tale murdare

Singurul meu gând a rămas, deși tu m-ai dat uitării de mult timp de vreme 

Dacă ești iubit și cine este iubirea vieții tale acum

Dacă eu până acum am fost precum doar o străină pe acest pământ 

Celalate zgomote nu le pot denumi gânduri ci doar iluzii pe care mi le creez pentru că inima mea încă crede în noi

De ar mai crede în iubirea altui suflet cum crede în noi înșine poate aș muri cu al meu suflet împăcat , dar m-am stins atunci când mi-am dat seama că nu vei rămâne sthinger pe vecie ca și mine și că îți vei împărțit viața cu sufletul tău perche, vei împărți după tot ce eu tânjesc, după alinarea unui suflet și iubirea sa veșnică

Mi-ai rămas poveste de toamnă

in nuante de roșu intens

De-ai vrea încă o toamnă

Sfârșitului să ii dam sens..

Sa bem un roșu vin diseară

O-mbratişare caldă să îmi dai

Să nu simțim cum timpul zboară

O clipă să mai fim cum eram... 

Să simți un colt de dor

într-un pahar stingher,

Să te învăluie ușor

Să nu-mi mai fii doar efemer.

Să-ţi pui halatul alb pe tine

Să te prefaci că nu contează,

Să te apropii atent de mine

Să nu vărs vinu| roșu ce pătează.

Iluzi...totul se schimbă-n gri

..Cum as fi putut să stiu,

Că tu și vinul veți fi motivul

Durerii mele de mai tarziu...

Am inima imbibată in iubire,
Sau sufletul? Ce contează?
Promit să-ți aduc soarele la picioare
-Dar luna? Singură să ne privească?

Am ochii îmbătați de frumusețe,
Sau inima? Ce contează?
Promit să-ți alin fiecare suspin în taină.
-Dar lumea? Singură sa ne privească?

Am dorințe ce ard după tine,
Sau noi? Ce mai contează?
Promit să-ți ofer pentru un etern iubire.
-Dar moartea? Singură să ne privească?

Te rog doar lasă-mă să-ți fiu
Al tău vis frumos ce te poartă,

În șoapte de lumini, în ceas târziu

Spre o lume, doar a noastră.

Bolta e plină de stele 

Si noaptea-i calmă sub ele,

Șoapte fredonez ușor 

Și te chem iubit-o ,că mi-e tare dor.

Însoțit  de lună doru-mi pribeag

Se așterne chiar la tine în prag

Să-ți păzească  în liniște somnul

Și vise frumoase să dea domnul.

Pasesti usor fara de fosnet
Parca-ai pluti tu pe pamint
Faptura ta e ca un trasnet
Ce mi se pare un sfint cint
M-as dezlipi de la ai mei
Sa simt aproape trupul tau
Sa fiu un zeu ci nu un tei
Ce-nteapa, sfarma visul sau.
Se scurge timpul, trece apa
Astept, astept si nu mai vii
Ba stau in casa, ies la poarta
Dar clipe lungi trec zi de zi.
Speranta n-a luat sfirsit
Ea arde inca trupul meu
Lumea de sus a hotarit
Ca merit ca sa sufar eu??
Si valuri trec tu nu revii
Ori ai uitat iubirea?
Nu cred ca ai putea minti
Nu sterge amintirea!.
Adii usor in al meu vint
O floare gingasa ce esti
Cazi fericita pe pamint
Si sufletul mi-l incalzesti

Iartă-mă... iar imi e dor...

Ochii iar mi-i stăpânesc cu greu 

Iar îți scriu...Știu! Sunt o proastă...

Poate-așa am fost mereu...!?

Știu că tu mi-ai interzis

Să te caut...să te sun...

Însă am un dor nestins,

De parfumul tău de vin...

Fără vise... numai gânduri...

Doar ele mă-mbrățișează

Când prins între zeci de rânduri 

Sufletu-mi se-atrofiază...

Oare-ți mai aduci aminte

Cum zâmbeam unul la altul?...

Oare-o clipă-ți trec prin minte

C-am împărțit vinul și patul?...

Ne-am privit...ne-am întâmplat 

La final ai contemplat...

Cum tăcerea mă doboară 

Și teama cum mă omoară...

M-ai tratat ca pe un monstru

...cică îți eram frumoasă...

Te comporți ca și c-un "stalker"

Mă vezi și faci cale-ntoarsă....

Te-ai gândit oare ce faci?...

Felul tău de "bun rămas"?...

Nu ți-a fost c-am deplasat

De la "premium", la acuzat!?...

N-am băut de mult se pare,

La tine gându-mi scapă mereu

Mi-e dor... și nu-i doar o-ntâmplare 

E-un dor din ce în ce mai greu...

...Speranțe tind să mă pătrundă

Să te aștept cu nerăbdare...

Vinul tău buzele-mi să simtă,

Poezia ta să curgă în pahare...

    De dorul tău inima mi s-a frânt,
    În zori de zi rămas fără cuvânt,
    Nu mai există-n mine rai sau iad,
    Spre care să zbor, spre care să cad...
    
    Căci de urăști, porți iadu-ntreg cu tine,
    Iar de iubești, așa cum se cuvine,
    Întregul rai ți se deschide-n sărbătoare,
    Străluminat de stele, lună și de soare…