El, fluviul ce-și neagă izvorul
El curge haotic, prin vaduri străine,
crezând că se spală de vechi, de trecut,
dar orice râu poartă, sub unde divine,
ecoul izvorului ce l-a născut.
Și poate că-n brațele nopții se pierde,
și poate că plouă ca să se ascundă,
dar apa ce tace în valuri, în perdea,
îmi poartă reflexul, în unda profundă.
Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,
căci râurile toate ajung înapoi.
Când crede că-i liber și fără de rană,
își vede trecutul oglindă în ploi.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 3 martie
Vizualizări: 140
Poezii din aceiaşi categorie
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Te rog
Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,
Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.
Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,
Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.
Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.
Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.
Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,
Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.
Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.
Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.
Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,
Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.
Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,
Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,
Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,
Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.
Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,
Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,
Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,
Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.
După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,
Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,
Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,
Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.
Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,
Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,
Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,
Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.
Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,
Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,
Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,
Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.
Să mor de dorul tău...
Prezentul mi-e trecut,
Nu mă pot gândi la viitor,
Stau și ascult un cântec mut,
Stau și aștept să mor....
Am să mor de dorul ce ți-l port
Asta-mi este ultima dorință,
Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort
Ce-a trecut de mult în neființă....
Am să mor de dragul tău,
Am să mor singur în tăcere,
Nu mai pot să fiu al tău,
Sunt sătul de această durere....
Prefer o eternitate-n iad
Decât o viață fără tine,
Poate dacă-n flăcări o să ard
Îmi voi lua gândul de la tine.....
De ce?
De ce promitem și mințim?
De ce ascundem ce simțim?
De ce fugim și ne ferim?
Când avem să oferim
Cât e real și cât e vis?
Cât trăiești într-un abis?
Cât ai ucis și ai omis?
Pe toate astea le-am prezis
Dacă mâine nu mai vine?
Dacă vina e la mine?
Dacă totu-i înspre bine?
Tu ai vrut să se termine
Mai e ceva de regretat?
Mai e ceva de reparat?
Mai e ceva de reproșat?
Noi oricum n-am existat
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
Sunt bine!
Trec de zi la zi ce-ți pot spune,
Însă par că aș fi neimportantă
Și gândurile nu ți le-aș expune,
Căci nu aș fi deloc încântată.
Ce măcar mie o să-mi răspunzi
O știe doar singura ta privire
De chipul meu o să-l surprinzi
Mă lasă cu totul fără gândire.
Sunt bine!să pot zice doar atât
Și îmi simt a mea inimă bătând,
Care-mi lasă sufletul doborât
Cu cuvinte ce au rămas în gând.
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Te rog
Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,
Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.
Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,
Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.
Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.
Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.
Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,
Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.
Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.
Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.
Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,
Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.
Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,
Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,
Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,
Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.
Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,
Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,
Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,
Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.
După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,
Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,
Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,
Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.
Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,
Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,
Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,
Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.
Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,
Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,
Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,
Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.
Să mor de dorul tău...
Prezentul mi-e trecut,
Nu mă pot gândi la viitor,
Stau și ascult un cântec mut,
Stau și aștept să mor....
Am să mor de dorul ce ți-l port
Asta-mi este ultima dorință,
Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort
Ce-a trecut de mult în neființă....
Am să mor de dragul tău,
Am să mor singur în tăcere,
Nu mai pot să fiu al tău,
Sunt sătul de această durere....
Prefer o eternitate-n iad
Decât o viață fără tine,
Poate dacă-n flăcări o să ard
Îmi voi lua gândul de la tine.....
De ce?
De ce promitem și mințim?
De ce ascundem ce simțim?
De ce fugim și ne ferim?
Când avem să oferim
Cât e real și cât e vis?
Cât trăiești într-un abis?
Cât ai ucis și ai omis?
Pe toate astea le-am prezis
Dacă mâine nu mai vine?
Dacă vina e la mine?
Dacă totu-i înspre bine?
Tu ai vrut să se termine
Mai e ceva de regretat?
Mai e ceva de reparat?
Mai e ceva de reproșat?
Noi oricum n-am existat
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
Sunt bine!
Trec de zi la zi ce-ți pot spune,
Însă par că aș fi neimportantă
Și gândurile nu ți le-aș expune,
Căci nu aș fi deloc încântată.
Ce măcar mie o să-mi răspunzi
O știe doar singura ta privire
De chipul meu o să-l surprinzi
Mă lasă cu totul fără gândire.
Sunt bine!să pot zice doar atât
Și îmi simt a mea inimă bătând,
Care-mi lasă sufletul doborât
Cu cuvinte ce au rămas în gând.
Alte poezii ale autorului
Ciclicitatea Dorului
Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare
Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul
E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...
Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor
E ca și durerea noastră umană
Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume
Sau poate ca noi suntem soarta, iar răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri
Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire
Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor
Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii
Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred
Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
De ce nu mă iubește nimeni?
De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,
Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?
Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,
Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.
Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,
O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.
Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,
Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.
Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,
Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.
"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,
Și orice vis al meu devine efemer.
Mă pierd sub greutatea acestui amar,
Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.
Ce crimă ascunsă port în ființa mea,
De mă lasă toți să cad în uitarea grea?
Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,
Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.
Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,
Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.
Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,
Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.
Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,
Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.
Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,
Că undeva, departe, există un vis:
Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,
Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.
Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,
E flacăra care nu s-a pierdut.
Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,
Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.
Ciclicitatea Dorului
Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare
Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul
E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...
Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor
E ca și durerea noastră umană
Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume
Sau poate ca noi suntem soarta, iar răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri
Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire
Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor
Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii
Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred
Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
De ce nu mă iubește nimeni?
De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,
Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?
Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,
Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.
Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,
O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.
Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,
Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.
Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,
Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.
"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,
Și orice vis al meu devine efemer.
Mă pierd sub greutatea acestui amar,
Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.
Ce crimă ascunsă port în ființa mea,
De mă lasă toți să cad în uitarea grea?
Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,
Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.
Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,
Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.
Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,
Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.
Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,
Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.
Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,
Că undeva, departe, există un vis:
Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,
Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.
Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,
E flacăra care nu s-a pierdut.
Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,
Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.