Raiul in haos

Te văd plecând în amintire,

Ferice sinceră-n privire

Aveai atunci și eu la fel,

Speranță scrie-n bilețel.

Speranță ce-aducea pietate,

Zâmbete-n rânduri repetate,

În suflet pacea păstorea

Și sentimente noi creștea.

Sentimente către tine,

Viață însemnai pentru mine,

Doar la tine mă gandeam,

Lângă tine doar doream.

Atunci strîns te-mbrățișam

Și-n brațe te ridicam,

Inima în piept zvâcni,

Timpul în loc se opri.

Timp ce-mi era foarta drag,

Nu voiam să mă retrag

De la al tău chip și ochi verzi

Ce nu-i uiți dacă îi pierzi.

Apoi o mesiță trecea,

Al tău gând se prefăcea,

Nu mai era de voioșie,

A șaptea așteptare în regie.

...

Te văd plecând în amintire,

Se zbate trist inima-n mine,

De când tu nu îmi mai vii

Drumurile îmi sunt pustii.

(În a șaptea așteptare/ part 1)

Singur în noapte,
Am decis sa trec la fapte.
Sa te uit întâi pe tine
Apoi sa îmi vad de mine,
Am ales sa uit de tot
Sa nu ma gândesc ce nu pot
Am zis ca o sa reușesc
Dar simt ca ma prăbușesc...
Erai tot ce mai aveam
Doar cu tine eu zâmbeam
Dar era cazul sa pleci
Amândoi eram cam seci.
Ne iubeam destul de mult
Dar ne am oprit la un sărut
N ai simțit ca s potrivit
Poate nu ne a fost menit.
Ne iubeam fix ca în cărți,
Dar ne regăseam în hărți
În hărți nemâncate
Cu drumuri înfundate,
Unde nu ne întâlnim
Doar sa ne amintim
Ca ne regăseam în lună,
Doar când eram împreună...

posacă fire adoptând

fără lacrimi ce se preling

inima cu alene bătând

cu chip searbăd, veștejit

spre extaz tot alergând

și cu tainic diagnostic

am istovit continuând

nu mai pot simți nimic

ochii eu mi-i pot minți

dar inima nici de-oi voi

si nici un cavaler din zări

nu egalează in așteptări

drag călător, privește aici

și fii îngăduitor cu mine

cu patimă și suflet gol

venind toate de la sine

mii de eforturi anevoioase să poți face

garantez, nu vor fi în zadar

natura mea să te convoace

și să pot fi iubită iar

te implor tu fii-mi loial

nu te topi ca neaua-n arșiță

nu te vreau superficial

și nici din orhidee să te faci rapiță

căci greu îmi e cu indulgența

cu intenții alese tu fă-ți prezența

să mă pot regăsi în tine

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

Mesajele au incetat 

Interesul sa oprit

Si viata mea a luat sfarsit.

Decojind gnostic, în răspuns de idee

deschideam și în murmur,

cojițe de fum...

Trecând pe alee, desigur,

alene...

Te priveam simplu,

trecător...

Dându-ți seama, firește - ai obiectat:

scârțâind din sanda!

Firesc, deloc - încântat,

am răspuns:

Cât de simplu a fost ieri!

Aș vrea să poți să îmi citești în ochi 

Primăvara care răsare în mintea mea

Și toate versurile scrise despre noi,

Nesuperficial, fără a le pierde noțiunea.

Visele mele de după ora trei a nopții

Conturând numai momente fericite.

Dar ele există doar între coperțile cărții

Ce poartă în loc de titlu numele noastre.

Căci eu scriu atunci când îmi lipsești 

Despre cât însemni și tot ce îmi doresc,

Ce aș vrea să îți spun când mă privești,

Despre ce simt, dar nu pot să rostesc. 

Despre cioburile de lângă patul tău

Și nisipul vărsat pe podeaua maronie...

Căci nu am suportat clipele ce se scurgeau 

Știind că mă vor despărți curând de tine. 

Am spart clepsidra în mod voit, neregretat,

Cu oarba speranța că voi opri timpul

Și pentru câteva ore chiar a funcționat...

Până a sunat de pe perete ceasul. 

Trezind conștientizarea interioară 

Că trebuie să plec, că trenul nu așteaptă...

Că de acum mă voi ruga timpului să treacă

Știind că te voi revedea tocmai la vară. 

O furtună îmi bate în piept,

Amețindu-mi atât mintea cât și pașii. 

Dar eu nu stau, merg drept,

Să ies din marea în care mă sufoc.

Marea de oameni fără duh,

Fără scop și fără ochi.

Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns

Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,

Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros

Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...

Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării

Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.

Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi 

În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă

Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora. 

Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,

Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.

Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe. 

Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.

Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.

Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine. 

Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă. 

La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea 

Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,

Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,

Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"

Chiar dacă el este omul care simți că te completează.

Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață 

Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...

Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,

Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort

Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.

Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,

Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă, 

Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.

Tablou pictat din culori de trandafir,

Agățat de pereții camerei obscure.

Dezordinea tronează, nu poți să respiri,

E un miros închis cu esențe dure. 

Pereți de cărămidă, ce cândva păstrau

În interiorul lor căldură... cu tapet verde,

Pătat de praf și de-amintiri ce promiteau

Să nu se șteargă de timpul care trece. 

Pe holul rece, cu ferestre din care au

Rămas doar tocul, se aude vântul

Ce sună precum un râs metalic. Eu stau

Și îl ascult, uitând și scopul și prezentul. 

De ce mă aflu eu aici? Pe unde am intrat?

La ușa principală acum mult timp am pus

Un lacăt și încă doua, trei, am aruncat 

Și cheia pe un sertar, la care nu am ajuns.

Dar uite-mă... repet în minte un cântec 

Vechi șoptit de tine la urechea mea,

Într-o noapte caldă, precum un farmec 

Sau o vrajă ce m-a urmărit de-o viața. 

Aș vrea să mă întorc, dar continui să merg

Trecând pe lângă uși, cu vopseaua cojită,

Dar culoarea-i încă vie și amintiri ce nu mai trec,

Ascunzând cioburi din inima mea rănită.

*

Este un vis repetitiv când noaptea nu-i albă,

De care fug, să mă ascund în nesomn.

Ma refugiez în tăcerea nopții care-i sfântă 

Și în prezența Lunii, căreia îi cer un îndemn.

Dar am și eu partea mea de vinovăție,

Căci nu te-am lăsat să îmi pleci din gând,

Nici numele tău nu le este străin buzelor mele,

Repetând cu foc, fiecare literă pe rând. 

Nici brațelor tale nu le am dat drumul încă,

Le las să mă înghită în fiecare noapte

La ora trei și jumătate, într-o formă pașnică,

De un ultim minut tandru de o adâncă liniște.

Dar totul este efemer și ai să-mi treci curând,

Deși am spus că nu te voi lăsa deloc atunci

Asta ți-a fost ultima dorință, iar eu, sperând,

Naiv că nu esti serios și ce am promis nu calci. 

Crinii culcați la pământ, la fel și spicele de grâu

Își au cuvântul, trezindu-mă din visul fără somn.

Și muzica de pe fundal, păstrându-și ritmul

Creează un refugiu și mă invită să dorm. 

*

Tablou pictat din culori de trandafir,

Agățat de pereții camerei obscure.

În mijlocul ei, pe masă sunt așezate în șir 

O sticla de vin și un pahar, miros de strugure,

De salcâm, de miere și de dor; toate în note dure.

..............................................................................