Fior noiembric

Eram și eu prin somptuoasa Franță...

Când m-ai paralizat cu a ta eleganță.

Mă porți prin Paris, Lyon, Marsilia, Nisa...

Cred că urmează Turnul din Pisa!

Dar asta când om fi noi suficienți de puternici

Să trecem hotare adevărate.

Că momentan ne împiedicăm de propriile umbre

Care par să imite grandiosul ”Le Louvre”.

Onorat că te-am cunoscut, mă declar...

La apus pe Valea Loirei, în dualul august.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

A nins, dar la mine în cuget a plouat...

Și iar mă văd indecis la răscruci de drumuri.

Nu mă interesează, onest vorbind, cum ai acceptat

Ca eu să devin un simplu indaptat

La a ta lovitură de stat.

Nu ești tu ultimul tren ratat,

Nici pe departe destin blocat.

Totuși, mi-am adus aminte, accidental...

Că nu ai ezitat să zici că vei declanșa ceva infernal.

Bravo, ție, ce pot spune!

Eu merg mai departe, cu armele deoparte,

Dar cu spiritul latent aparte.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

În lumea noastră, în reci culori, 

Un băiat rătăcește, în jocuri și dorințe,

Repetă greșeala, ce ne frânge inimile, 

În neînțelegere și în tăcere, ne despărțim triști.

Prin zori de zi și serile lungi și sumbre,

El evadează în lumi pline de fantezii, 

Timpul lui e un zbor fără rost și pierdere de timp, 

neștiind ca diferite persoane ne fac sa ne simțim mai vii.

În fiecare zi, cuvinte goale și absențe, 

El lasă distanța să crească și să strivească, 

În sufletul nostru, se ivește durerea apărută,

În lumea lui, timpul se scurge, iar iubirea ni se risipește.

În colțuri întunecate, ne-am pierdut amândoi, 

În tăcerea nopții, ne strigăm numele, fără de folos,

În inimile noastre, se ascunde tristețea,

În lumea lui, iubirea noastră e doar un fleac.

Așa că ne despartim, cu lacrimi și regrete,

Un băiat ce repetă greșeala, ne-a rupt din nou în două,

În inimile noastre, rămân doar amintiri frumoase,

Iar noi, neștiind ne aflăm pe căi separate..

În căutarea unui alt început, 

Un nou început, fără de rău.

Oare când mă vei căuta să vorbim amândoi?

Fără să mă tem că ne vor prinde cineva într-o zi?

M-am săturat să îmi ascund sentimentele fără să știe alții,

Și nu luptăm pentru ce simțim.

Cât aș vrea să fi aici cu mine,

Dormind lipiți unul lângă altul,

Să mă trezești cu sărutări dulci,

Și să nu mă părăsești niciodată.

Deși îmi stăpânesc greu emoțiile,

Te vreau pe tine și nu pe altul,

Fiindcă doar tu îmi aduci zâmbetul pe buze,

Când mă gândesc la tine,

Altceva nu îmi mai trebuie.

Ce vrei mai mult să îți spun?

Sunt nebună după tine și mă topesc de dor,

Mă schimb in bine doar dacă ești cu mine,

Te rog crede-mă iubire,

Că nu am liniște dacă nu te am pe tine.

Rog sa stea o clipa cerul
Sa mai fiu putin cu tine
Atit iubirea cit si adevarul
Sa nu se dasparta de mine
Sa ne-nbratisam aievea
Sarutindu -ne doar noi
Sa fim singuri si natura
Martori pentru amundoi
Te-as lasa sa fugi ca vintul
Sa adii in viata mea
Dar cum vintu-i schimbatorul
Te voi pierde eu cindva
As dori sa vii adesea
Sa te vad mai des mai rar
Ca Romeo tu JUlieta
Te voi astepta la prag
Linga asa o frumusete
M-as simti si eu poet
As trai intr-o poveste
Dintr-o zina si un fat.

Mi-e dor...la chitara îmi cânt dorinţa,

Acorduri dulci se pierd încet în seară,

Îmi răsună în suflet neputința,

Mi-e dor și dorul... mă doboară.

Fiecare coarda e o chemare,

Dorul greu în note îl presar,

Muzica vrea să-mi fie alinare,

Dar sufletul îmi plânge de nu am habar.

Ochii mei privesc apusul de soare,

Caut urma ta în trecutul pierdut,

Nostalgia stă să îmi umple paharul,

Și visul îmi tremură într-un gând.

Mi-aş dori să-mi dai mesaj în pragul serii,

Să te aud râzând sub cerul de lună plin

Dorul să-l inecam în pragul verii,

Povestea noastră să o cânt sublim.

Dar timpul trece și amintirea mă doare,

La chitara mea rămân cântând...

Port în mine aceeași dulce aşteptare,

Poate vii în vis măcar... cât de curând.

Te simt înainte să vii,

în aroma ploii care rămâne

după ce orașul a adormit.

Te simt în tăcerea

care păstrează pașii tăi.

Fiecare mișcare a ta

plutește ca o undă invizibilă,

atingându-mă acolo

unde nici eu nu mă mai recunosc.

Privirea ta e limpezimea unui izvor,

fiecare gest - o grație fără zgomot.

Zâmbetul tău devine far

în orașul obosit,

o tăcere care luminează.

Vocea ta, chiar când tace,

răsună ca un cor nevăzut,

purificând aerul,

transformând banalul în lumină.

ochii tăi - două stele de cristal,

care nu orbesc, ci călăuzesc.

Puritatea ta pulsează delicat,

învățându-mă să privesc cu adevărat.

Dacă aș putea opri timpul

într-o clipă doar pentru noi,

să simt cum prezența ta pură

curăță gândurile și simțurile,

lăsând doar ceea ce contează:

grația, puritatea, lumina ta.

Iubind când reci, albastre mări

încă-și învață rostul,

din mintea mea zâmbetul tău

luminează întreg orașul nostru.

Luminează și stâlpi, și clădiri,

și copaci… iar privind pe fereastră,

mi-ar fi plăcut să fiu un gând de-al tău,

să pot să trag cu urechea în mintea ta frumoasă.

Dar nu ca să aud ce gândești,

ci ca să-mi astâmpăr dorul imens de tine,

mituind simultan și ochiul tău stâng, și ochiul tău drept,

să se prefacă că nu s-au întâlnit cu mine.

Să mă așez pe fruntea ta și să privesc la tot ce privești tu,

să fiu un gând pierdut care, în sfârșit, și-a găsit adăpostul,

când, fără să știi, peste umbre

ai adus lumina în orașul nostru.

Și, cum sunt fericită la tine pe frunte,

nu vreau să mă mai gândesc la timpul pe care aș vrea să-l zdrobesc.

Mai bine îmi caut curajul, pășind pe sub lună,

într-o zi să pot să-ți spun cât de mult sufletul și inima mea

te iubesc!