Fior noiembric

Ce rost mai au atâtea gânduri... in poezii scrise

Dacă de ochii tăi... nu sunt citite...

La ce folos că-mi ești de-un an doar în vise

Dacă în realitate toate cele... mi-s interzise...

Mi-e sufletul în haos... și nimic nu mai înțeleg 

Nimic din ce eram cândva nu se mai leagă,

Te strig de dor in tăcere, încercând să mă dezleg

De durerea nopții ce pare că mă încearcă...

Să nu cedez... mă mint, e tot ce pot să fac

Și scot din pahar vise, iluzii, speranțe 

Toate intr-o imensă și profundă tăcere

Să mă mai simt, cum eram, în ale tale brațe...

Imi amintesc cum ochii tăi m-au fermecat

Încă mă țin captivă intr-un vis necurmat

I-am iubit cum isi iubesc stelele cerul

Cum vinul își iubește paharul...

Mi-amintesc de ochii tăi ca un cântec tăcut 

Cum mi-au furat sufletul și m-au pierdut

Azi în ei văd totul și totuși nimic

Ești prea departe, nu pot să te strig...

Mi-au rămas dorul ce arde, speranța ce doare

Un drum nesfârșit, o chemare

Al vieții mele, vis fugar

Norul ce umbrește al inimii hotar...

Nu pot sa-i mai văd, oricât aș spera

Rămân un secret, o dulce durere a mea

Și-n taina nopții, sub cerul cu stele mii

Ii port in suflet, ca pe-al meu destin...

Am incercat să-i uit, dar dorul m-a frânt

Ca rănile ce în noapte mereu se strâng,

Încerc, dar nu e vina mea

Că ochii mei doar pe-ai tăi ii visa.

Mă plimbam pe drumul lung. 

A cărui farmec a murit! 

Sub luna mare...plină de mister.

Misterul singurei iubiri.

Trecuseră sub această lună

Un fior ce nu-l știam

Era fiorul iubiri!

Pe care încă nu-l cunoșteam.

Peste veacurile vieții 

Peste umbra tinereții 

Peste sufletele stinse

Cu ale sale zgârieturi

Îmi intrai suptil în viață

Cu o vorbă, două, trei. 

Până când, din neștiute

Te iubeam! chiar de nu crezi. 

Și acuma îmi doresc

Ca de-a cuma ca să fim

Două frunze pe o creangă. 

Dar o creangă fără spini... 

         Cozac Ionela.

Timpul s-a oprit în loc, când te-am zărit,

Când ai intrat neanunțat în viața mea

Și-ai devenit

Miracolul mult așteptat, dorit...

Navigam amândoi, aruncați de furtună

În valurile mării nimănui,

Zburam printre nori negrii, sau de vreme bună,

Ne rătăceam printre stele, alergând spre Lună.

Apoi, noaptea s-a așternut

Când brusc și dintr-o dată te-am pierdut,

Când printre valurile mării nimănui

Ai dispărut...

Dar... nu am renunțat, n-am disperat,

Te-am căutat și pe un țărm de mare te-am găsit!

Acum, Tu lasă-te de pescăruși călăuzit,

Revino, fii eroul, salvatorul meu.

Și azi și mâine și mereu,

Să navigăm pe marea nimănui,

Și să-nvățăm iar lecția iubirii-n doi,

Ce-alungă noaptea, întunericul din noi...

Se adâncesc umbre inefabile ale tristeței mele ce se scurg în șirul lung plin de întrebări

Oare tu m-ai iubit vreodată sau doar ți-a fost drag să-ți păstrezi biletul de intrare?

A rămas doar o nebuloasă afectivă din existența ființei tale 

Și mă întreb cât o să mai poți evita contactul vizual

Parcă ochii mei ar fi din sticlă pentru tine, îți este frica să-ți reflecți ființa temăndu-te de cioburile pe care tu le-ai sfărâmat, dar nu ți-a pasat la fel de mult precum atunci când mi-ai eclipsat inima 

Trăiesc în bezna umbrei tale, trăiesc cu gândul la uitare, dar doar inima ta e singura care ne-a uitat și ne-a îngropat în țărână 

Mi s-a și zburlit pielea de pe oase când am încercat cu atâta neputință, cu tot cu inima zbuciumată să te văd pentru o ultimă oară 

Mi s-a evaporat fiecare părticică din mine pe care se presupunea ca o îndrăgești și s-a scurs cu tumult privind la gura care mi-a uitat numele

Voiam sa cred că mă iubești, dar mă amăgeasc singură cu iluzia că iubirea noastră a existat cândva, prezentă în a ta inima de fier stimulând un fior a amorului animă 

Sinceritatea câteodată-i pedepsită

Când a minți, paradoxal, e mai cinstit

Prin omisiune să o taci introvertită

Decât să spui ceea ce simți nepotrivit

Să te prefaci că nu-nțelegi cu eleganță

Răspunzi mințind la întrebări ce-au stingherit

Urmezi cutumele zâmbind cu nonșalanță

În lumea bună a minți e potrivit

Vorbind sarcastic poți să cazi în aroganță

Măsoară-ți tonul să nu sune ascuțit

Rostește sincere minciuni fără substanță

Pune-ntrebări să nu rămâi descoperit

Ai grijă mare la expresie și nuanță

Cuvântul taie mai ceva ca un cuțit

Mințind excentric lumea-ți caută distanță

Fii sincer doar cât să nu pari un ipocrit

E complicat să înțelegi cumplita farsă

Sinceritatea absolută e un mit

Un a minți e absolvit de circumstanță

Mințind frumos poate să fie mai cinstit

Eram și eu prin somptuoasa Franță...

Când m-ai paralizat cu a ta eleganță.

Mă porți prin Paris, Lyon, Marsilia, Nisa...

Cred că urmează Turnul din Pisa!

Dar asta când om fi noi suficienți de puternici

Să trecem hotare adevărate.

Că momentan ne împiedicăm de propriile umbre

Care par să imite grandiosul ”Le Louvre”.

Onorat că te-am cunoscut, mă declar...

La apus pe Valea Loirei, în dualul august.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

A nins, dar la mine în cuget a plouat...

Și iar mă văd indecis la răscruci de drumuri.

Nu mă interesează, onest vorbind, cum ai acceptat

Ca eu să devin un simplu indaptat

La a ta lovitură de stat.

Nu ești tu ultimul tren ratat,

Nici pe departe destin blocat.

Totuși, mi-am adus aminte, accidental...

Că nu ai ezitat să zici că vei declanșa ceva infernal.

Bravo, ție, ce pot spune!

Eu merg mai departe, cu armele deoparte,

Dar cu spiritul latent aparte.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

Eram și eu prin somptuoasa Franță...

Când m-ai paralizat cu a ta eleganță.

Mă porți prin Paris, Lyon, Marsilia, Nisa...

Cred că urmează Turnul din Pisa!

Dar asta când om fi noi suficienți de puternici

Să trecem hotare adevărate.

Că momentan ne împiedicăm de propriile umbre

Care par să imite grandiosul ”Le Louvre”.

Onorat că te-am cunoscut, mă declar...

La apus pe Valea Loirei, în dualul august.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

Eram și eu prin somptuoasa Franță...

Când m-ai paralizat cu a ta eleganță.

Mă porți prin Paris, Lyon, Marsilia, Nisa...

Cred că urmează Turnul din Pisa!

Dar asta când om fi noi suficienți de puternici

Să trecem hotare adevărate.

Că momentan ne împiedicăm de propriile umbre

Care par să imite grandiosul ”Le Louvre”.

Onorat că te-am cunoscut, mă declar...

La apus pe Valea Loirei, în dualul august.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

A nins, dar la mine în cuget a plouat...

Și iar mă văd indecis la răscruci de drumuri.

Nu mă interesează, onest vorbind, cum ai acceptat

Ca eu să devin un simplu indaptat

La a ta lovitură de stat.

Nu ești tu ultimul tren ratat,

Nici pe departe destin blocat.

Totuși, mi-am adus aminte, accidental...

Că nu ai ezitat să zici că vei declanșa ceva infernal.

Bravo, ție, ce pot spune!

Eu merg mai departe, cu armele deoparte,

Dar cu spiritul latent aparte.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără