Vrei să fi îngerul meu?
Pe mine sădind la tine-n pământ
Renasc din sămânța iubirii mai verde
Sub aripa inimii tale m-ascund
Ferit de arșița lumii inerte
Nu pot să-ți aduc o rază de stea
Căci soare ești tu s-aduci vieții zile
Și luna-i aprinsă de-o rază de-a ta
În noapte pictând cărare prin vise
De vrei să fi cerul pământului meu
Să mă împresori cu aer și apă
Storcându-mi din nori s-aprinzi curcubeu
Să-mi crească spre tine și floare și iarbă
Pe suflet tu aripi de-ai prinde să zbor
În umbra pașilor tăi să m-astâmperi
Pitită sub gene zâmbind să adorm
Zidită în mine te aflu oriunde
Tu unică floare de nu mă uita
Cu mine-ai fi zeul timpului veșnic
Toți demoni-nfrânți se vor apleca
În fața iubirii aprinse de-un înger
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Silvian Costin
Дата публикации: 8 апреля 2022
Просмотры: 1046
Стихи из этой категории
Îngerul meu
Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii
Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului, vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare
Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit
Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței
Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea
Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc
Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.
Dacă ai știi
Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare
Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine. În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire
Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om
Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?
Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.
Galaxie
M-am pierdut prin stele
Ca să te caut prin ele
Dar nu te-am găsit
Și m-am simțit cumplit
Te-am căutat și pe Lună
Altă dezamăgire bună
Nu are rost să te mai caut
Deja te-am pierdut
Cred că ai ajuns în altă galaxie
Și ai uitat cu totul de mine
Bucură-te de altă viață
Că am să te uit cu siguranță
OHH, DOMNIȚĂ
Oh, domniță, îmi aduc aminte
De miile dorințe ușor împlinite,
De amintiri frumoase împreună,
Cântând cu vocile calde la strună!
Oh, frumoaso, îmi aduc aminte,
Cum stăteam pe bancă ca înainte,
Privind cerul, cum arde în lumină
Și o mare lună devenise cristalină...
Simțeam că ceva nu-i prea bine,
Dorind să-ți spui greșelile divine,
Și noi doi ce prieteni buni eram
Iubeam nebuniile tale le preferam!
Și acum, domniță, îmi pare rău
Că nu sunt amicul cel bun al tau!
Am pierdut ce-a fost dat al meu,
Îmi cer iertare scrisă pe un zmeu!
Fără titlu.....
Ai nevoie de o singură scânteie
S-aprinzi focul ce de mult sa stins
E nevoie de-o singură femeie
Ca să ai din nou sufletul încins
Încălzește-mi inima de gheață
Și doar al tău voi fi, promit
Îți ofer și propria-mi viață
Dacă mă faci să mă simt iubit.
Oferă-mi tot ce poți
Și eu îți ofer tot ce simt
Petreci cu mine nopți
Și-ți promit c-am să te alint
Îngerul meu
Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii
Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului, vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare
Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit
Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței
Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea
Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc
Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.
Dacă ai știi
Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare
Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine. În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire
Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om
Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?
Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.
Galaxie
M-am pierdut prin stele
Ca să te caut prin ele
Dar nu te-am găsit
Și m-am simțit cumplit
Te-am căutat și pe Lună
Altă dezamăgire bună
Nu are rost să te mai caut
Deja te-am pierdut
Cred că ai ajuns în altă galaxie
Și ai uitat cu totul de mine
Bucură-te de altă viață
Că am să te uit cu siguranță
OHH, DOMNIȚĂ
Oh, domniță, îmi aduc aminte
De miile dorințe ușor împlinite,
De amintiri frumoase împreună,
Cântând cu vocile calde la strună!
Oh, frumoaso, îmi aduc aminte,
Cum stăteam pe bancă ca înainte,
Privind cerul, cum arde în lumină
Și o mare lună devenise cristalină...
Simțeam că ceva nu-i prea bine,
Dorind să-ți spui greșelile divine,
Și noi doi ce prieteni buni eram
Iubeam nebuniile tale le preferam!
Și acum, domniță, îmi pare rău
Că nu sunt amicul cel bun al tau!
Am pierdut ce-a fost dat al meu,
Îmi cer iertare scrisă pe un zmeu!
Fără titlu.....
Ai nevoie de o singură scânteie
S-aprinzi focul ce de mult sa stins
E nevoie de-o singură femeie
Ca să ai din nou sufletul încins
Încălzește-mi inima de gheață
Și doar al tău voi fi, promit
Îți ofer și propria-mi viață
Dacă mă faci să mă simt iubit.
Oferă-mi tot ce poți
Și eu îți ofer tot ce simt
Petreci cu mine nopți
Și-ți promit c-am să te alint
Другие стихотворения автора
Pierduți de inimă
Suntem doar praf sub talpa timpului etern
Un mic detaliu în mișcare printre veacuri
Ne-am inventat un cronometru efemer
Uitând că inima de om nu-i ceas cu arcuri
De-are să doară suflet trist atins de dor
Nu te-aștepta să fii cumva băgat în seamă
Te-aruncă-n gol fără să simtă remușcări
De-ai fi pisică sau delfin te-ajută-n grabă
În alb și negru mărginindu-ne culori
Înlocuim iubirea caldă cu o rană
Lăsând s-ajungă biete inimi cerșetori
Frizăm ridicolul montând dragostea-n ramă
Să o privim contemplativ într-un muzeu
Reprezentare conformistă despre dramă
Să nu ne-atingă ne rugăm la Dumnezeu
Pierduți de inimă-necăm inima-n cramă
Oamenii toți sunt egoiști gândind la ei
Chiar și iubirea-i egoistă, nu te-ntreabă
Cu o tăcere închizând-o-ntre dureri
Pierduți de inimă vorbim într-o silabă
În echilibru învățăm cum să trăim
Goliți de suflet aruncăm dragostea oarbă
Iubirea sună-n poezii cuvânt sublim
Pierduți de inimă trăim fără dovadă
Plouă
În suflet plouă, curge rece fără milă
Ude sunt scările din cer și nu-i lumină
Alunecând n-ajunge soarele spre ziuă
Norul plimbând umbrește-o inimă senină
Ploaie se cațără-n văzduh căzând pe lună
Să ude-n nopte cu tristețe și furtună
Vântul nebun aleargă suflet să răpună
Doi ochi văd ochi ce-aruncă lacrimi în fântână
Se șterg culorile din flori curgând plouate
Petale albe cad în gol pierind secate
Încet și frunzele-au plecat căzând uscate
De dor rămân doar paie ude scuturate
Ne-apasă timpul fără timp să ne ajute
Ploaia secundelor pierdute ard tăcute
Se-așează greu smulgând din aripile ude
Zborul rămâne-o amintire printr-e sute
Plouă degeaba, fără rost, fără dreptate
Plouă din ochi, plouă din suflete-ntristate
Plouă cu dor, plouă cu inimi sfârtecate
Plouă în lung, plouă în lat, plouă în toate
Scrisoare albă
În față am o pagină albă
Imaculat așteaptă cerneala
Stă goală privindu-mă alb
Acoperid-o cu ploaie o tac
Ascund cuvintele ucise-n pământ
Iau gândurile și le-așez între pietre
Închisă-ntr-un plic s-o trimit
Dar și adresa e tot albă
Și-atunci lipesc privirile de cer
Aștepteptând vântul să o trimită
Poate așa, albă, ajunge la tine
Acolo unde ești tu
În gândul tău, în sufletul tău
Scrisoare albă, imaculată
Recviem
Uscate zilele atârnă pe tulpină
Le smulge timpul alergând irațional
Ucise zboară pe o pajiște străină
Foșnind supuse recviemul natural
Privirea umblă căutând fără lumină
Scânteia ochilor s-a stins emoțional
Șade-ntunericul plângând ziua senină
Murmură misa inspirată cauzal
Tristețea caută speranța clandestină
Ascunsă-n suflet e-mbrăcată rațional
Înfige-n inimă săgeata asasină
Lăsând otrava să pătrundă visceral
Concert de lacrimi se aude în surdină
Curgând vibrează pe obraz un recital
E recviemul scris de liniștea sublimă
Cuvinte calde au murit sentimental
Sufletu-i smuls neașteptat din rădăcină
Zburând se scutură lipsit fundamental
Cade răpus în hipogeu fără de vină
Îi cântă norii recviemul procesual
Cortegiul viselor pierdute mă deprimă
Încolonate se îndreaptă spre sanctuar
Petrec blazate biata inimă infirmă
Sfârșită bate recviemul infernal
Pământul cade năvălind ca o cortină
Ascunde dragostea în gânduri abisal
Iubirea plânge refuzată în surdină
Doar recviemul se aude pe fundal
Dulce-amară
Târziu să fie oare pentru mine?
Pierdut să fie timpul pentru noi?
Să fie vinovată doar distanța?
Contează doar cât suflet arde-n noi
Găsesc durere-ascunsă-n a iubi
Mă tulbură ce poate-aduce verbul
Norocul către unii a zâmbit
În doi le-a fericit viața sorocul
Pare că soarta e un cinic joc de zar
Niciun profet nu mi-a răspuns cine le-aruncă
Uni-au primit nemăsurat norocu-n car
Alții îl caută gonind fără s-ajungă
Trei picături de fericire-am în pahar
Din ele una s-a uscat subit pe buze
Am reușit cumva să gust, dar e amar
Credeam că-i miere-această dulce-amărăciune
Rosturi
Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii
Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii
N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna
Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună
S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă
Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă
Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară
Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă
Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă
Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă
Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă
Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă
Am întrebat pământul de-i greu să fie greu
Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu
Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare
Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare
Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă
Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă
Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată
În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată
Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată
Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată
Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă
Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă
Pierduți de inimă
Suntem doar praf sub talpa timpului etern
Un mic detaliu în mișcare printre veacuri
Ne-am inventat un cronometru efemer
Uitând că inima de om nu-i ceas cu arcuri
De-are să doară suflet trist atins de dor
Nu te-aștepta să fii cumva băgat în seamă
Te-aruncă-n gol fără să simtă remușcări
De-ai fi pisică sau delfin te-ajută-n grabă
În alb și negru mărginindu-ne culori
Înlocuim iubirea caldă cu o rană
Lăsând s-ajungă biete inimi cerșetori
Frizăm ridicolul montând dragostea-n ramă
Să o privim contemplativ într-un muzeu
Reprezentare conformistă despre dramă
Să nu ne-atingă ne rugăm la Dumnezeu
Pierduți de inimă-necăm inima-n cramă
Oamenii toți sunt egoiști gândind la ei
Chiar și iubirea-i egoistă, nu te-ntreabă
Cu o tăcere închizând-o-ntre dureri
Pierduți de inimă vorbim într-o silabă
În echilibru învățăm cum să trăim
Goliți de suflet aruncăm dragostea oarbă
Iubirea sună-n poezii cuvânt sublim
Pierduți de inimă trăim fără dovadă
Plouă
În suflet plouă, curge rece fără milă
Ude sunt scările din cer și nu-i lumină
Alunecând n-ajunge soarele spre ziuă
Norul plimbând umbrește-o inimă senină
Ploaie se cațără-n văzduh căzând pe lună
Să ude-n nopte cu tristețe și furtună
Vântul nebun aleargă suflet să răpună
Doi ochi văd ochi ce-aruncă lacrimi în fântână
Se șterg culorile din flori curgând plouate
Petale albe cad în gol pierind secate
Încet și frunzele-au plecat căzând uscate
De dor rămân doar paie ude scuturate
Ne-apasă timpul fără timp să ne ajute
Ploaia secundelor pierdute ard tăcute
Se-așează greu smulgând din aripile ude
Zborul rămâne-o amintire printr-e sute
Plouă degeaba, fără rost, fără dreptate
Plouă din ochi, plouă din suflete-ntristate
Plouă cu dor, plouă cu inimi sfârtecate
Plouă în lung, plouă în lat, plouă în toate
Scrisoare albă
În față am o pagină albă
Imaculat așteaptă cerneala
Stă goală privindu-mă alb
Acoperid-o cu ploaie o tac
Ascund cuvintele ucise-n pământ
Iau gândurile și le-așez între pietre
Închisă-ntr-un plic s-o trimit
Dar și adresa e tot albă
Și-atunci lipesc privirile de cer
Aștepteptând vântul să o trimită
Poate așa, albă, ajunge la tine
Acolo unde ești tu
În gândul tău, în sufletul tău
Scrisoare albă, imaculată
Recviem
Uscate zilele atârnă pe tulpină
Le smulge timpul alergând irațional
Ucise zboară pe o pajiște străină
Foșnind supuse recviemul natural
Privirea umblă căutând fără lumină
Scânteia ochilor s-a stins emoțional
Șade-ntunericul plângând ziua senină
Murmură misa inspirată cauzal
Tristețea caută speranța clandestină
Ascunsă-n suflet e-mbrăcată rațional
Înfige-n inimă săgeata asasină
Lăsând otrava să pătrundă visceral
Concert de lacrimi se aude în surdină
Curgând vibrează pe obraz un recital
E recviemul scris de liniștea sublimă
Cuvinte calde au murit sentimental
Sufletu-i smuls neașteptat din rădăcină
Zburând se scutură lipsit fundamental
Cade răpus în hipogeu fără de vină
Îi cântă norii recviemul procesual
Cortegiul viselor pierdute mă deprimă
Încolonate se îndreaptă spre sanctuar
Petrec blazate biata inimă infirmă
Sfârșită bate recviemul infernal
Pământul cade năvălind ca o cortină
Ascunde dragostea în gânduri abisal
Iubirea plânge refuzată în surdină
Doar recviemul se aude pe fundal
Dulce-amară
Târziu să fie oare pentru mine?
Pierdut să fie timpul pentru noi?
Să fie vinovată doar distanța?
Contează doar cât suflet arde-n noi
Găsesc durere-ascunsă-n a iubi
Mă tulbură ce poate-aduce verbul
Norocul către unii a zâmbit
În doi le-a fericit viața sorocul
Pare că soarta e un cinic joc de zar
Niciun profet nu mi-a răspuns cine le-aruncă
Uni-au primit nemăsurat norocu-n car
Alții îl caută gonind fără s-ajungă
Trei picături de fericire-am în pahar
Din ele una s-a uscat subit pe buze
Am reușit cumva să gust, dar e amar
Credeam că-i miere-această dulce-amărăciune
Rosturi
Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii
Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii
N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna
Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună
S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă
Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă
Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară
Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă
Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă
Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă
Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă
Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă
Am întrebat pământul de-i greu să fie greu
Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu
Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare
Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare
Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă
Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă
Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată
În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată
Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată
Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată
Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă
Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă