Îndemn de Crăciun!
În preajma Sărbătorii de Crăciun
Să arătăm mai multă bunătate,
Să mulțumim pentru ce-avem
Și-un pic să dăm și mai departe
E timpul dragostei și al iertării
Și al colindelor ce ne vestesc,
Că astăzi s-a născut Christos
Pruncul dorit, darul Ceresc
În Betleem s-a întâmplat minunea
Așa cum cei trei magi au prevestit,
Ei aur, smirnă și tămâie au adus
Urmând lumina stelei ce i-a călăuzit
În peștera sărăcăcioasă s-a născut
Apoi Fecioara în scutece l-a înfășat,
L-ambrățișat și l-a culcat ușor în iesle
După ce mai întâi pe Prunc l-a alăptat
Și cum în peșteră era destul de frig
Cu abur l-a încălzit asinul și un bou,
Aici păstorii au fost trimiși de îngeri
Să se închine și oi ei au făcut cadou
El a venit pentru a noastră mântuire
Și drept răsplată, El moarte a primit,
A îndurat ocară, durere și batjocură
Ca ce e scris în Carte, să fie împlinit
Mă-ntreb acum pe mine și pe tine?
Am înțeles noi oare a Lui venire?
Și mai presus de ce El s-a jertfit?
Murind pe cruce pentru omenire
Acum în ajun de Crăciun vă-ndemn
Să ne schimbăm, să facem fapte bune,
Iar cu iubire, să dăruim în jur iubire
De vrem în Carte, să fie scris..al nostru Nume!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 19 decembrie 2023
Comentarii: 2
Vizualizări: 781
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
CU CINE SĂ MĂ LUPT?
Neînfricat m-aș duce în luptă
Deși viața-i așa scurtă...
Acolo-n câmp îmi văd dușmanul
Și știu de ce-s chemat să lupt.
Dar cum să lupt cu putregaiul
Cu nedreptatea cum să lupt?
O ceată de huligani
Au destabilizat o țară.
A terminat un popor
O, sărman popor român ...
Cu cine ne luprăm acum?
Soartă grea și mult venin.
Cântec
E atâta freamăt,
Și atât suspin,
Umbrele ne cheamă,
Ca să ne unim.
E atâta umblet,
Fără nici o urmă,
Pasul înspre tine,
Soarta des mi-l curmă.
Și atâta dor,
Inimile leagă,
Dar nu e ușor,
Lumea să-nțeleagă.
E atâta zbucium,
Și atâta sânge,
Glasul ca un bucium,
Te cheamă și plânge.
E multă învrăjbire,
Și nesiguranță,
Dar avem iubire,
Și avem speranță.
E atâta zbor,
Fără cuib și ram,
Și atâta dor,
Ne plânge la geam.
E atâta umblet,
E atâta freamăt...
Pe culme!
Urc pe deal în sus pe o cărare,
S-o-ntâlnesc pe mândra-n vale,
Știu că a plecat s-adune mure,
Tocmai dincolo de culme
După deal sunt poienițe,
Cu-n covor de flori pestrițe,
Un mănunchi am să culeg,
Poate cu-n sărut m-aleg
Știu de valea cea cu flori,
Unde-am fost, de multe ori,
De aici vreascuri strângeam,
Pentru foc și ne-n-călzeam
Asta se-ntâmpla-n copilărie,
Valea fremătând de gălăgie,
Acum liniștea te înconjoară,
Tulburată des de croncănit de cioară
Când pe culme sus am ajuns,
Trupul de săgeți a fost atins,
Venite din îndepărtata vale,
De la ei și-a lor îmbrățișare
Pasul n-a mai mers înainte,
Gândul a zburat din minte,
În văzduh spre căutare,
În trecut și spre uitare
Cât de ușor rătăcim drumul,
Și nu mai iubim cu-adevărat,
Iar dragostea s-a dus ca fumul,
Omul trăind cu ură și-n păcat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Spre ea!
Pe tine vreau să te-ntâlnesc,
Și chipul drag să ți-l ating,
Dar nu știu drumul să-l găsesc,
Și focul inimii să-l sting
Iar dacă dimineața plouă,
Aș vrea să te văd pe-nserat,
Eu zic să fie opt sau nouă,
Cănd cerul e senin și înstelat
Am un buchet strâns pentru tine,
De flori deosebite, albi trandafiri,
Care ție îți răscolesc, știu bine,
Frumoase și alese amintiri
Până să te-ntàlnesc pe tine,
Voi pune florile în apă rece,
Să fie proaspete, s-arate bine,
Nicio petală, să nu plece
Sper să rămână toate fresh,
Până pe seară când ne-ntâlnim,
Și să nu dau, vreun mare greș,
Că nu știu bine, cum se-ntrețin
În mintea mea, eu am un speach,
Cum să îți spun a mea dorință,
Și nu cumva să mă respingi,
Că asta ar cădea ca o sentință
De mult am vrut eu, tu să stii,
Cât de greu îmi este fără tine,
Și cât mi-am dorit tu să devii,
Soția mea, la anul care vine
Acum singur fiind, curaj eu am,
Dar nu pot ști cum îți voi spune,
Că ești fiinta ce mi-o doream,
Să fim noi fericiți, în astă lume
Și ziua cea mult visată, a sosit,
Și la-ntâlnire eu am plecat,
Eram un pic, cam ,,morcovit",
Că toate florile mi s-au uscat
Am mers să mă-ntâlnesc cu ea,
Fără vreo floare-n mâna mea,
Am explicat ce s-antâmplat,
Ea a zâmbit frumos și m-a iertat
Atunci am înteles eu pe deplin,
Că nu doar florile contează,
Și mai de preț, e ceea ce iubim,
Și dragostea s-o ținem trează
În jur erau copaci cu flori,
Din care am cules eu câteva,
Erau frumoase, în mii de culori,
I le-am întins, făr' a rosti ceva
Eram ferice, tare zâmbitor,
Că flori am putut oferi,
Și cred că puțin visător,
Că nimic, nu am putut rosti
Țin minte, ne-am plimbat pe-alei,
Ținându-ne noi strânși aproape,
Și-n fața noastră, erau doar tei,
Iar luna ne lumina, aleea-n noapte
Și-acum cu drag îmi amintesc,
De tot ce vouă, eu vă povestesc,
Și astăzi fericit sunt cum trăiesc,
Alături de femeia, pe care o iubesc!
OMENIE
Sunt obosit , viața nu iartă ...
Mă taxează ...
Încă pot zâmbi ,
Când vecinul , mă întreabă
-Ești sănătos ,ești bine ?
Ades mă gândesc la tine ,
La singurătatea ta !...
-Sunt bine vecine ,sunt bine
Mulțumesc de întrebare !
De-ai ști cât mi-ai încălzit inima!
Cu o simplă întrebare !
Astenie
E o primăvară veșnică în tine,
Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,
Mă țin de pleoape să te văd mai bine,
De le închid mi-e teamă c-oi orbi.
Pe loc te-aș desfrunzi de toate,
Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,
Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,
Vâslind din gene până dimineață.
Săruturi grele aș arunca din ram în ram,
Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,
Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,
La care-oi pune vitralii albe și cortine.
M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,
Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,
Să mă adap setos din sânu-ţi crud,
Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.
CU CINE SĂ MĂ LUPT?
Neînfricat m-aș duce în luptă
Deși viața-i așa scurtă...
Acolo-n câmp îmi văd dușmanul
Și știu de ce-s chemat să lupt.
Dar cum să lupt cu putregaiul
Cu nedreptatea cum să lupt?
O ceată de huligani
Au destabilizat o țară.
A terminat un popor
O, sărman popor român ...
Cu cine ne luprăm acum?
Soartă grea și mult venin.
Cântec
E atâta freamăt,
Și atât suspin,
Umbrele ne cheamă,
Ca să ne unim.
E atâta umblet,
Fără nici o urmă,
Pasul înspre tine,
Soarta des mi-l curmă.
Și atâta dor,
Inimile leagă,
Dar nu e ușor,
Lumea să-nțeleagă.
E atâta zbucium,
Și atâta sânge,
Glasul ca un bucium,
Te cheamă și plânge.
E multă învrăjbire,
Și nesiguranță,
Dar avem iubire,
Și avem speranță.
E atâta zbor,
Fără cuib și ram,
Și atâta dor,
Ne plânge la geam.
E atâta umblet,
E atâta freamăt...
Pe culme!
Urc pe deal în sus pe o cărare,
S-o-ntâlnesc pe mândra-n vale,
Știu că a plecat s-adune mure,
Tocmai dincolo de culme
După deal sunt poienițe,
Cu-n covor de flori pestrițe,
Un mănunchi am să culeg,
Poate cu-n sărut m-aleg
Știu de valea cea cu flori,
Unde-am fost, de multe ori,
De aici vreascuri strângeam,
Pentru foc și ne-n-călzeam
Asta se-ntâmpla-n copilărie,
Valea fremătând de gălăgie,
Acum liniștea te înconjoară,
Tulburată des de croncănit de cioară
Când pe culme sus am ajuns,
Trupul de săgeți a fost atins,
Venite din îndepărtata vale,
De la ei și-a lor îmbrățișare
Pasul n-a mai mers înainte,
Gândul a zburat din minte,
În văzduh spre căutare,
În trecut și spre uitare
Cât de ușor rătăcim drumul,
Și nu mai iubim cu-adevărat,
Iar dragostea s-a dus ca fumul,
Omul trăind cu ură și-n păcat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Spre ea!
Pe tine vreau să te-ntâlnesc,
Și chipul drag să ți-l ating,
Dar nu știu drumul să-l găsesc,
Și focul inimii să-l sting
Iar dacă dimineața plouă,
Aș vrea să te văd pe-nserat,
Eu zic să fie opt sau nouă,
Cănd cerul e senin și înstelat
Am un buchet strâns pentru tine,
De flori deosebite, albi trandafiri,
Care ție îți răscolesc, știu bine,
Frumoase și alese amintiri
Până să te-ntàlnesc pe tine,
Voi pune florile în apă rece,
Să fie proaspete, s-arate bine,
Nicio petală, să nu plece
Sper să rămână toate fresh,
Până pe seară când ne-ntâlnim,
Și să nu dau, vreun mare greș,
Că nu știu bine, cum se-ntrețin
În mintea mea, eu am un speach,
Cum să îți spun a mea dorință,
Și nu cumva să mă respingi,
Că asta ar cădea ca o sentință
De mult am vrut eu, tu să stii,
Cât de greu îmi este fără tine,
Și cât mi-am dorit tu să devii,
Soția mea, la anul care vine
Acum singur fiind, curaj eu am,
Dar nu pot ști cum îți voi spune,
Că ești fiinta ce mi-o doream,
Să fim noi fericiți, în astă lume
Și ziua cea mult visată, a sosit,
Și la-ntâlnire eu am plecat,
Eram un pic, cam ,,morcovit",
Că toate florile mi s-au uscat
Am mers să mă-ntâlnesc cu ea,
Fără vreo floare-n mâna mea,
Am explicat ce s-antâmplat,
Ea a zâmbit frumos și m-a iertat
Atunci am înteles eu pe deplin,
Că nu doar florile contează,
Și mai de preț, e ceea ce iubim,
Și dragostea s-o ținem trează
În jur erau copaci cu flori,
Din care am cules eu câteva,
Erau frumoase, în mii de culori,
I le-am întins, făr' a rosti ceva
Eram ferice, tare zâmbitor,
Că flori am putut oferi,
Și cred că puțin visător,
Că nimic, nu am putut rosti
Țin minte, ne-am plimbat pe-alei,
Ținându-ne noi strânși aproape,
Și-n fața noastră, erau doar tei,
Iar luna ne lumina, aleea-n noapte
Și-acum cu drag îmi amintesc,
De tot ce vouă, eu vă povestesc,
Și astăzi fericit sunt cum trăiesc,
Alături de femeia, pe care o iubesc!
OMENIE
Sunt obosit , viața nu iartă ...
Mă taxează ...
Încă pot zâmbi ,
Când vecinul , mă întreabă
-Ești sănătos ,ești bine ?
Ades mă gândesc la tine ,
La singurătatea ta !...
-Sunt bine vecine ,sunt bine
Mulțumesc de întrebare !
De-ai ști cât mi-ai încălzit inima!
Cu o simplă întrebare !
Astenie
E o primăvară veșnică în tine,
Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,
Mă țin de pleoape să te văd mai bine,
De le închid mi-e teamă c-oi orbi.
Pe loc te-aș desfrunzi de toate,
Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,
Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,
Vâslind din gene până dimineață.
Săruturi grele aș arunca din ram în ram,
Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,
Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,
La care-oi pune vitralii albe și cortine.
M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,
Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,
Să mă adap setos din sânu-ţi crud,
Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.
Alte poezii ale autorului
Capriciile vremii!
Nu cred că poate fi adevărat,
Să ningă acum atât de tare,
Văzduhul e tot întunecat,
Și norii l-au ascuns pe soare
Din cer cade albă zăpadă,
În anotimpul primăverii,
Și am căzut cu toții pradă,
Din nou, capriciilor vremii
Și florile plâng pe copaci,
Că fructul așteptat s-a dus,
Vom fi încă un an săraci,
Pedeapsa coborând de Sus
Speranță a tras gospodarul,
Lucrând pământul zi lumină,
Dar a venit spre el coșmarul,
Ducându-l sigur spre ruină
Natura mereu te pedepsește,
Cand intervii schimbându-i mersul,
Așa că răul de bine-l deosebește,
Și înțelept cunoaște-ți interesul,
fară să superi...universul!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Poza!
Pătrund pe ușa ta deschisă
Fără dorință de-a fura ceva,
Și te surprind cum lăcrimezi
Uitându-te atent la poza mea
Rămân un pic puțin surprins
De ce îți cade lacrima pe poză,
Când, doar tu mi-ai spus să plec
Că, te obosesc și faci nevroză
Da recunosc că am fost hoț
Furându-ți inima și dragostea,
Dar știu că m-ai lăsat să fur
Și-n viață să-ți devin jumatea
Acum tu-mi ceri ca eu să uit
Și clipa când te-am cunoscut,
Și-mi spui fără niciun regret
Că-ți sunt străin, necunoscut
De vrei, tu poza poți s-o rupi
În zeci și mii de bucățele,
Și-apoi în sobă să le-arunci
Să vezi cum iese fum din ele
Nu știu când s-a rupt lanțul
Iubirii noastre adevărate,
Și dacă-ntreb unde greșesc
Doar zici, că-s multe adunate
Eu cred că încă se mai poate
Din nou să-ți deschizi inima,
Să ierți, să uit, să fii soția mea
Și sufletul rănit..să-l pot reanima!
De ce?
De ce e frig și inima mă doare,
Iar tu nu simți răceala dintre noi,
Stăm amândoi tăcuți în așteptare,
Și știm că pe-năuntru suntem goi
Ne punem tot mai des o întrebare,
De ce noi nu mai suntem ca-nainte,
Când știm că-n viața totu-i încercare,
Și uneori călcăm pe jar fierbinte
Și știm cu siguranța amândoi,
Că drumul nostru n-a fost un vis,
Am stat în vânt, bătuți de ploi,
Și nimeni și nimic nu ne-învins
A fost și greu, dar am trecut,
Peste necazuri, ce au durut,
A fost ușor și ne-a plăcut,
De mână tot timpul ne-am ținut
Pe calea vieții am evitat,
Să-ne-acuzăm unul pe altul,
Și am știut să ne purtăm,
Și-n spate să ne ducem sacul
Și anii ni s-au adunat cu plus,
Riduri adânci lăsând pe chipuri,
Și tinerețea ni s-a dus pe-ascuns,
La fel cum fură apa din nisipuri
..................................
În tinerețe totul ți se cuvine,
Nu știi să scazi și doar sa-aduni,
Iar când timpul bătrâneții vine,
Spui rugăciuni, speri în minuni ..............................
Un sfat aș da acum eu tuturor,
Trăieste, dar nu cu viața la pariu,
Și toate să le faci la timpul lor,
Ca nu cumva să fie...prea târziu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Străina!
Nu te mai văd pe strada mea
Să îți admir făptura ta divină,
De care sunt atât de fermecat
Chiar dacă ești doar o străină
Era o vreme când te vedeam
Și dimineața și pe-nserat,
Plutind ușor cu pasul legănat
Cu păru-n coc și elegant legat
Nu știu dacă cândva vei reveni
Să pot să văd ce n-am putut uita,
Și nici dacă cumva curaj voi prinde
Să te invit și să flirtăm la o cafea
Până vei apărea sau nu pe stradă
Voi pune rând cu vers pe o hârtie,
Și-l voi ruga pe bunul Dumnezeu
Să mă inspire să-ți scriu o poezie
Știu cum voi începe prima strofă
Că a trecut pe strada mea o fată,
Și-am să închei precum povestea
A fost tare demult...a fost odată!
Străini prin viață!
Mă uit atent în jur, nu pot să cred
Că e din nou final și început de an,
Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb
Sunt zilele mai scurte, decât știam?
Văd peste tot mulțimile-n mișcare
Și cum unii pe lânga alții trecem,
N-avem timp de vreo îmbrățișare
Nici cu acei pe care îi cunoaștem.
Străini am devenit în țara noastră
Și nu mai suntem hotărâți români,
Am devenit ca florile din glastră,
Ce se usucă făra apa, de la stăpâni
Venim acasă din lumea-ntreagă
Pe unde noi familii, ne-am făcut,
Să trecem pe la rude și ființa dragă
Care cândva pe toți, ea ne-a născut.
În țară revenim mai rar de sărbători,
Cu daruri multe și încarcați de dor,
Dar am uitat de-a noastre trei culori,
De sângele și holda sub cerul fără nor.
Avem în suflet multă recunoștința
Pentru a noastră țară românească,
Și-n inimă purtăm o aprigă dorință
Ca nația română, să se trezească.
Grăbiți suntem și timp n-avem
Pentru o faptă bună pe pământ,
Cu toate că simțim și ntelegem
Că toți vom fi chemați la...Sfânt.
Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte
Să semănăm iubire pentru-a culege,
Din pomul vieții unde-am pus fapte
Că viața trece și coasa uneori....alege!
Capriciile vremii!
Nu cred că poate fi adevărat,
Să ningă acum atât de tare,
Văzduhul e tot întunecat,
Și norii l-au ascuns pe soare
Din cer cade albă zăpadă,
În anotimpul primăverii,
Și am căzut cu toții pradă,
Din nou, capriciilor vremii
Și florile plâng pe copaci,
Că fructul așteptat s-a dus,
Vom fi încă un an săraci,
Pedeapsa coborând de Sus
Speranță a tras gospodarul,
Lucrând pământul zi lumină,
Dar a venit spre el coșmarul,
Ducându-l sigur spre ruină
Natura mereu te pedepsește,
Cand intervii schimbându-i mersul,
Așa că răul de bine-l deosebește,
Și înțelept cunoaște-ți interesul,
fară să superi...universul!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Poza!
Pătrund pe ușa ta deschisă
Fără dorință de-a fura ceva,
Și te surprind cum lăcrimezi
Uitându-te atent la poza mea
Rămân un pic puțin surprins
De ce îți cade lacrima pe poză,
Când, doar tu mi-ai spus să plec
Că, te obosesc și faci nevroză
Da recunosc că am fost hoț
Furându-ți inima și dragostea,
Dar știu că m-ai lăsat să fur
Și-n viață să-ți devin jumatea
Acum tu-mi ceri ca eu să uit
Și clipa când te-am cunoscut,
Și-mi spui fără niciun regret
Că-ți sunt străin, necunoscut
De vrei, tu poza poți s-o rupi
În zeci și mii de bucățele,
Și-apoi în sobă să le-arunci
Să vezi cum iese fum din ele
Nu știu când s-a rupt lanțul
Iubirii noastre adevărate,
Și dacă-ntreb unde greșesc
Doar zici, că-s multe adunate
Eu cred că încă se mai poate
Din nou să-ți deschizi inima,
Să ierți, să uit, să fii soția mea
Și sufletul rănit..să-l pot reanima!
De ce?
De ce e frig și inima mă doare,
Iar tu nu simți răceala dintre noi,
Stăm amândoi tăcuți în așteptare,
Și știm că pe-năuntru suntem goi
Ne punem tot mai des o întrebare,
De ce noi nu mai suntem ca-nainte,
Când știm că-n viața totu-i încercare,
Și uneori călcăm pe jar fierbinte
Și știm cu siguranța amândoi,
Că drumul nostru n-a fost un vis,
Am stat în vânt, bătuți de ploi,
Și nimeni și nimic nu ne-învins
A fost și greu, dar am trecut,
Peste necazuri, ce au durut,
A fost ușor și ne-a plăcut,
De mână tot timpul ne-am ținut
Pe calea vieții am evitat,
Să-ne-acuzăm unul pe altul,
Și am știut să ne purtăm,
Și-n spate să ne ducem sacul
Și anii ni s-au adunat cu plus,
Riduri adânci lăsând pe chipuri,
Și tinerețea ni s-a dus pe-ascuns,
La fel cum fură apa din nisipuri
..................................
În tinerețe totul ți se cuvine,
Nu știi să scazi și doar sa-aduni,
Iar când timpul bătrâneții vine,
Spui rugăciuni, speri în minuni ..............................
Un sfat aș da acum eu tuturor,
Trăieste, dar nu cu viața la pariu,
Și toate să le faci la timpul lor,
Ca nu cumva să fie...prea târziu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Străina!
Nu te mai văd pe strada mea
Să îți admir făptura ta divină,
De care sunt atât de fermecat
Chiar dacă ești doar o străină
Era o vreme când te vedeam
Și dimineața și pe-nserat,
Plutind ușor cu pasul legănat
Cu păru-n coc și elegant legat
Nu știu dacă cândva vei reveni
Să pot să văd ce n-am putut uita,
Și nici dacă cumva curaj voi prinde
Să te invit și să flirtăm la o cafea
Până vei apărea sau nu pe stradă
Voi pune rând cu vers pe o hârtie,
Și-l voi ruga pe bunul Dumnezeu
Să mă inspire să-ți scriu o poezie
Știu cum voi începe prima strofă
Că a trecut pe strada mea o fată,
Și-am să închei precum povestea
A fost tare demult...a fost odată!
Străini prin viață!
Mă uit atent în jur, nu pot să cred
Că e din nou final și început de an,
Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb
Sunt zilele mai scurte, decât știam?
Văd peste tot mulțimile-n mișcare
Și cum unii pe lânga alții trecem,
N-avem timp de vreo îmbrățișare
Nici cu acei pe care îi cunoaștem.
Străini am devenit în țara noastră
Și nu mai suntem hotărâți români,
Am devenit ca florile din glastră,
Ce se usucă făra apa, de la stăpâni
Venim acasă din lumea-ntreagă
Pe unde noi familii, ne-am făcut,
Să trecem pe la rude și ființa dragă
Care cândva pe toți, ea ne-a născut.
În țară revenim mai rar de sărbători,
Cu daruri multe și încarcați de dor,
Dar am uitat de-a noastre trei culori,
De sângele și holda sub cerul fără nor.
Avem în suflet multă recunoștința
Pentru a noastră țară românească,
Și-n inimă purtăm o aprigă dorință
Ca nația română, să se trezească.
Grăbiți suntem și timp n-avem
Pentru o faptă bună pe pământ,
Cu toate că simțim și ntelegem
Că toți vom fi chemați la...Sfânt.
Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte
Să semănăm iubire pentru-a culege,
Din pomul vieții unde-am pus fapte
Că viața trece și coasa uneori....alege!
Zugun