E așa de liniște

E așa de liniște că îmi pot auzi gândurile

Cum se gândesc pe rând la tine,

Și își imaginează cum dormi, cum ești trează,

Cum ai frânturi de somn pe genele pline.

 

Si eu am somn pe gene, sau urme de el

Dar nu-l las încă să mă atingă,

Pentru că dacă aș fi dormit aș fi ratat

Când ploaia a început deodată să ningă.

 

Și nu asta mă deranjează atât de tare

Cum mă deranjează faptul că noaptea putea să se termine

Fără să apuc să îmi transform și eu dragostea

În fulgi de zăpadă… pentru tine.

 

Deci îmi imaginez că pe fulgii mei de zăpadă

Ți-am presărat puf de lână să țină mai mult,

Să te încălzească chiar și cei care

Abia s-au născut.

 

Să ningă cu fulgii mei peste noi

Să ningă mai mult peste tine

Și… înainte să cadă,

Să-ți spună ei pentru mine

Că sunt nerăbdători să te vadă.

 

 


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: AnaS poezii.online E așa de liniște

Data postării: 16 februarie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 562

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Eclipsă

În lipsa ta e plin de semne reci,

Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',

Cuvintele se-aprind în colțuri vechi

Și mor în înțelesul lor, nevinovate.

 

Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi

Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,

Și caut printre rânduri chipul tău,

Să te mai văd de aproape încă odată.

 

Rămân doar părți de fraze nerostite,

Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,

O virgulă ce așteaptă să continue,

Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.

 

Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,

Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,

Că dorul meu imens în lumea lui,

Ar vrea să știe că nu e nebun.

Mai mult...

Imperfect

Mi-am zis că eu de fapt nu am curaj,

că nu pot să te aduc în realitate,

că-ți scriu și parcă mai mereu

te țin în poezii departe.

 

Mi-am zis că eu nu am habar cum să iubesc,

credeam că în dragoste se tace și se îndură,

se pierde dureros, se plânge iar

privind cu neputință la timpul ce te fură.

 

Nu știu să te iubesc cum se iubesc cocorii,

nu știu să te iubesc cum se iubesc doi oameni ținându-se de mâna mai mereu,

eu știu să te iubesc în neputință,

eu știu să te iubesc în felul meu.

 

Și nici tu nu ești om să te iubesc ca omul,

și nici nu ești cocor să spun ca te iubesc când treci în zbor,

tu esti o floare și din flori

n-am cum decât în poezii să-ți spun cat te ador.

 

Te-am urmărit plimbându-te cu trandafirii,

te-am urmărit cum te duceai, veneai și încă o dată,

am observat când tot treceai pe lângă mine,

cum dragostea din ochii tăi te face să pari mai înaltă.

 

Eu nu mai vreau să tac, dar dacă tac

să știi că-i din iubire,

că nu știi ochii tăi albaștri ce îmi fac

când mă privești așa de parcă ești din mine.

 

Eu nu mai vreau să tac, nu vreau să rămâi un vers,

să mori așa nedemn în poezie,

să mori de parcă în zadar

ți-ai zidit dragostea în mine.

 

 

Mai mult...

În lipsa ploii

S-au înverzit copacii și nici n-am văzut

când s-au născut atâtea frunze distinse,

din toamnă eu zac și dorul mi-l duc

și noaptea te visez de pe frunze căzute, întinse.

 

La mine e toamnă încă nu-i vară,

doar cerul mă mai ceartă și crede

că am înnebunit de nu vreau să accept

din copaci frunza verde.

 

Eu rămân la frunze uscate,

îmi place totuși, recunosc și vara,

dar cum să o iubesc și să-i iubesc frunza verde,

când pe tine te-am cunoscut toamna.

 

De când te cunosc aștept cu nerăbdare

să vii toamna, de asta iubesc tomnele toate,

frunzele verzi mă sperie uneori…

frunzele uscate nu m-au speriat niciodată.

 

Eu cred că sunt o frunză căzută

și cred că singurul motiv pentru care încă nu am murit de dorul tău vara,

este pentru că te-am cunoscut pe tine, toamna.

 

Și cred că singurul motiv pentru care nu ți-am scris în realitate încă 

este pentru că iubesc toamna și toamna ne iubește pe noi,

și nu poți să-ți spun că te iubesc așa…

în lipsa ploii.

Mai mult...

În latină

S-a făcut târziu în lume

eu o să fiu un trist etern,

o să mă scufund în tristețe

pentru că mâine este posibil

să nu ne vedem…

și după clar, nici marți, nici miercuri,

de joi nu mai spun,

vineri nici atât,

deja am început să mă scufund.

 

(Nu mă salva, vreau să stau aici

când timpul ne desparte

și zilele ne poartă departe)

 

Dacă în una din zilele următoare,

o să-mi adun tot curajul din lume

și o să-ți scriu (nu aici), dacă putem să vorbim,

Ai vrea să vorbești cu mine?

 

Inima mea are atâtea să-ți spună…

că nu mai poate să tacă,

și nici ochii mei nu mai pot îndura atâta

să nu te vadă.

Dacă totuși nu vrei să vorbim, sau nu poți,

să știi că nu ai nicio vină,

și dacă vrei să-mi spui nu,

spune-mi într-o limbă pe care nu o cunosc,

Spune-mi în latină, nu știu latină.

Mai mult...

Pe fereastră

Îmi pare atunci când îți scriu

Că mi te ascunzi pe sub gânduri uneori,

Dintre idei de când te știu

Să te prind, nu mi-a fost niciodată ușor.

 

Aș vrea să pot să te scriu mai complet.

Când te iubesc de departe,

Să te arăt ție așa cum te văd eu…

Dar până acum n-am reușit nici măcar pe jumătate.

 

(Privire ușor dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură” îmi pare,

Că dacă aș iubi pe altcineva

Poeziile mele, niște triste scrisori…

Ar fi atât de plictisitoare.

 

(Privire și mai dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură” că din noi

Se nasc și stele, și ploi

“Oameni și stele, și ploi nu se poate”

De ce aș minți, când în ochii tăi le-am aflat pe toate.

 

(Privire extraordinar de dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură”

atunci când nu ești,

Că mă uit pe ferestre dramatic

Și-mi imaginez cum ar fi să fii aici să-mi vorbești…

(Oftat)

 

(Privire finală, aproape suspect de calmă)

Sunt atââââât de “singură” și îmi pare

Că te-am căutat cu privirea așa mult...

Și acum te iubesc și mai tare.

 

(Ton cât se poate de serios)

Și apropo, nu recomand filme de groază

După privit dramatic către natură…

Pentru că acum cu siguranță…

nu mă mai simt singură.

Mai mult...

Liniștea mai știe

Când te privesc așa cum numai liniștea mai știe,

Îți spun de fapt tot ce nu îndrăznesc,

Că ești visul meu și că îmi place felul în care știi să exiști,

De ai fi mai aproape aș putea să te privesc într-una fără să obosesc.

 

Între vise haide sa ne întâlnim,

De aș putea te-aș agăța într-un vers

Ca de-un cuier din inima mea, să nu poți să mai scapi,

Așa cum îmi scapă mie acum te iubesc.

 

Nu vreau să fac nimic mai greu decât este,

În toată povestea noastră noi nu ne avem decât unul pe celălalt,

Eu sunt aici, lângă tine, frumoasa mea iubită vioară

Și brațele mele nevăzute cu dor te înconjoară.

 

Ți-am scris spre dimineață să te las să dormi,

Te-am văzut căscând des, iar inima mea nu se îndură

Să-ți fure somnul cu prea multe cuvinte.

Închei aici, nu mai spun nimic…

Că dacă spun prea multe, dimineața mi te fură.

 

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

La ceai!

Te invit să bem un ceai 

Dacă ai plăcere, 

Vreau să-ți spun o vorbă 

Și plec în tăcere. 

 

Știu că ești nefericită 

De la o vreme, 

Și mereu lumii afirmi 

Că trăiești blesteme. 

 

Mult timp n-a trecut 

De la despărțire, 

Însă, tare ți-ai dorit 

Asta, să devin-o știre.

 

Nu pot să-ți aduc acuze 

Și nici vorbe grele, 

Și doar simt să-ți spun 

Care-s ofurile mele. 

 

Când  ne-am despărțit 

Tu, doar ai rostit, 

Că multe s-au adunat

Și pe alta am iubit. 

 

N-ai dorit să discutăm 

Și ai plecat în grabă, 

Și printre uși ai afirmat 

Că dragostea e oarbă. 

 

Nu am văzut că suferi 

Și nici vreo întristare, 

Așa că îndrăznesc să cer 

S-avem o împăcare. 

 

Te-aștept c-un ceai fierbinte 

Cu miere îndulcit, 

Să pot să zic și să m-auzi 

Că doar cu tine-s...fericit!

 

 

Mai mult...

Mi-e dor de tine-n moduri pe care nu le-nvăț

Mă plimb prin mine însumi ca printr-un oraș ars,

Cu străzi ce duc spre tine dar nu mai au întors,

Iar dorul, hoț de sânge, mă ține-ntr-un popas

Unde nici moartea însăși n-ar vrea să mai fie.

 

Și mintea mea, o fiară crescută-n colivie,

Își mușcă propria tăcere, flămândă de trecut,

Îmi șoptește că exiști, apoi mă sfâșie,

Că poate tu nici nu mai știi dacă mai exist.

 

Iar tu...

poate trăiești simplu, fără să știi că ard,

Fără să știi că noaptea îți poartă numele-n dinți,

Că eu mă sting metodic, poetic și absurd,

În timp ce tu exiști… sau poate nici nu mă simți.

 

Și cât mai trece timpul?... o întrebare mută,

Un cerc fără de margini, un drum fără destin,

Eu bat la ușa ta, dar lumea-i surdă toată,

Iar tu… ești doar tăcerea unei lumi ce numai aparțin.

Mai mult...

La zece ani

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.


La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.


La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.


La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.


La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

 

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

 

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.


La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Mai mult...

Femeia unui singur vin

Ne-am visat babe intr-o noapte

Cum ne bucuram de toate

De toate plăcerile lumii

C-un vin în lumina lun.i..

 

Te-am visat și-n altă noapte

C-un vin cum mắ alintai

Si-mi erai atât de-aproape

Râdeai și mă-mbrățişai.

 

Azi zadarnic îmi e visul

Nici nu-mi vine să-I mai scriu

Închei astfel manuscrisul

Femeia unui singur vin..subscriu.

Mai mult...

Mi-e dor...stii?

Mi-e dor..ți-aș spune că mi-e dor... tu știi?

Dar bate vântul și-ar duce dorul pe câmpii 

Și tu mi-ai rămas umbra nopților târzii 

Un nume scris pe-un colț de vis...

 

Mi-e dor...te-aș căuta... nu știu la ce folos

Prăpastia dintre noi nici tot pământul n-o astupă 

Iar pașii tăi au dispărut repede și frumos

Ca ploaia când soarele de vară o usucă...

 

Mi-e dor... de-al tău parfum de vin... și simt că mor

Că sufletul mi-l cere în continuu

Nu pot să scriu cuvinte... să-l măsor

Știu doar că azi imi bate, un dor ingenuu

Mai mult...

Inseparabili

O moarte nu-i de-ajuns 

Să mă țină departe

De cea care mi-a pus 

A inimii jumătate...

 

Un sicriu nu-i de-ajuns

Să mă țină în frâu

De-a face drum întors

'Napoi la al ei brâu...

 

Țărâna nu-i de-ajuns

De ea să mă alunge;

Vorbește-mi de-al ei plâns

Și-atunci te vei convinge

Că nimeni și nimic 

Nu ne va separa

Și purerea, eternă,

Mi se va-ntoarce ea...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍