Un ultim poem în noapte

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

E mult prea trist să simt 

Că pentru tine n-am contat 

Cât să-mi fi dăruit 

O-mbrățisare de final. 

Doare... de ce?...nu știu 

Un "la multi ani" și eu

Să-ți urez aș fi vrut...

A rămas ecou în sufletul meu...

Umilința mi-a fost imensă 

Să-ti vad ochii frumoși

Ce candva îmi zâmbeau 

Că azi...doar sunt furioși. 

Frustrarea...nemărginită 

Am crezut în ceva special

Și m-am lăsat ca-n povesti vrăjită

Visand la un vin în 2, de final.

De-ai ști ce teamă mă cuprinde

De se-ntâmplă in cale să-mi ieși

Deși inima toată imi surâde 

De chipul iti întâlnesc.

De-ai ști ce doare dorul

În suflet cum îmi arde

Cât și-ar dori o alinare

C-un vin și-o-mbrățisare...

Un curcubeu de sentimente

Uneori sufletul mi-l încearcă 

Desi demult noi nu ne mai vorbim

Mi le frâng...și-aștept să-mi treacă...

Doar pentru o secundă de-ai fi în locul meu

Să simți și tu ce simt și eu

Ți-ai smulge inima din piept

Dar nu-ți doresc, ar fi nedrept.

Eu doar te scriu...aștept să treci 

Nu mi-e ușor să duc

Povara grea ce mi-ai lăsat

Că n-ai avut în gând  nicicând 

Un vin și-o-mbrățisare de final...

Ades îmi amintesc

Vorbele tale grele

Sufletul încă-mi nimicesc

Când mă gândesc la ele...

Am tot insistat ...dar în zadar

De nimic nu vrei să mai ai habar

Mă ignori stupid fără remușcare 

Neștiind cât de mult încă doare...

...................................................

Doare.. deși am renunțat 

Să mai sper într-o schimbare

Gustul vinului de buze mi-e străin

Și tu...și el sunteți cerneală pe o foaie...

La sfarsit de an... nu am putut sa-ti dau mesaj de bine

N-as putea ghici ce dorință ți-ai pus

Dar m-am hotărât sa fac un pas în spate 

Am insistat destul și mai mult te-ai opus

La sfarsit de an.... sper sa fii bine

Oricat am încercat...n-ai vrut sa înțelegi ce simt

Ai continuat sa ma ignori... si asta este

E început de an... si îmi e dor... nu pot sa mint...

Nu știu încă cine sunt,

Dar stiu cine nu mai sunt...

Nu am rămas fără sentimente

Dar am învățat să le ascund.

Ạm incă ochii plini de amintiri

Ce uneori nasc lacrimi in priviri

Si, chiar nu mai contează

Că m-ai străbat pe față..

Am lacrimi să-mi ajungă

Încă o viata și-o secundă

Plâng ca o siguranță,

Că mai există o speranță!

Pentru acea îmbrățişare

Ce-o căutam cu disperare,

Dar azi plec si te las cu luna

Deși îmi ești in gând întruna.

Cândva o împărțeam cu tine

Nu ar fi trebuit să se termine.. 

Dar prăpastia dintre noi

A căpătat amploare

Și doare să văd din partea ta

Atât de multă nepăsare.

Putea fi o poveste

Cum nu a fost vreodată

Dar de unde as fi putut sti

Că ai o inima pietrificata.

A înflorit iubirea in mine

Sub ploaia îmbrățişărilor tale,

De aceea povestea cu tine

Îmbrățişați am vrut să se termine

Să-mi rămână in inimă seninul,

Pe buze vinul.. 

Sufletul meu,

Să nu-ţi cunoască veninul..

#unpahardepoezie 

Te scriu cum pot și stiu mai bine

Pe foi, în telefon, pe șervețele 

Te scriu cu tot sufletul din mine

Din zâmbete și lacrimi, din durere...

Te scriu cum pot, cu literele toate 

Ce au rămas în cuvinte neșoptite 

Te scriu cum știu, pe-o margine de stele

Și mi te cern în vers, cu litere boeme...

Te scriu cum simt, ca pe un drept la viață 

Să-mi rămâi scris în astă lume

Te scriu mereu cu o speranță-n față

Te scriu cum știu și pot, în nopți fără de nume.

Si te voi scrie în fiecare vers,

Chiar de îmi ești tot mai departe

Așa pot dorului să-i dau un sens

Să-l împlinesc măcar pe jumătate. 

Te scriu în vis cu roșu purpuriu

Te scriu în amintirea vinului promis

Te scriu pentru când n-o să te mai scriu

Când îmi va adia din nou, parfum din al vin.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva ...

Și ochii îmi vor fi reci... cum a fost inima ta...

C-am fost odată ca niciodată 

Un suflet plin de viață, fără cicatrici

Mă bucuram de noi, de viață 

Dar am rămas imprejmuită de frici.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Mergând la braț cu amintirea ta

Cu amintirea a ce-am fost cândva 

Însemnată pe hârtie, într-o prefață 

Cu rămășițe ale vechiului meu suflet

Care încă mă bântuie în viață .

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Când uitată va fi despărțirea grea

Și luna-și va întoarce fața către mine

Și stele nu vor mai cădea 

Și inima-mi o să se dezghețe 

De doliul ce l-a purtat in urma ta.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Când sufletu-mi va depăși durerea grea

Azi... nu-mi mai gasesc locul nicăieri 

Și sinceră să fiu, de la un timp nu mai încerc 

Sunt ca o frunză încă verde căzută din copac

Să mă ridic aș vrea...dar unde să mai plec?

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Și soarele din nou va lumina pe fața mea

Cum bine știi speranța mi-a murit ultima

Târziu de tot de ea m-am despărțit 

Și m-am lăsat învăluită de ceața uitării 

Să nu mai văd nici eu in lipsa ta... ce am devenit.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Mai exact într-o altă viață...

În asta te văd cum dispari, cum te disipezi

Și nu pot face nimic... doar să mă conformez

Cum pleci de tot fără nici un cuvânt 

Te evapori ca și cum n-am fi fost nicicând. 

Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,

Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.

Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,

Și tot mă privesc... urâtă pe toate.

Fardul promite, dar nu mă ascunde,

Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.

Ce folos să pictez o mască senină,

Când în mine e umbră și-i teamă deplină?

Rimel pe gene, contur pe sprâncene,

Dar sub toate, doar goluri, doar vene.

Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,

Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.

Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,

Dar cine o crede, când mă simt o povară?

Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,

Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.

Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?

Un joc de iluzii, o mască, o gheță?

Când nici culoarea, nici liniile fine,

Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.

Machiajul e praful pe o rană adâncă,

Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.

Dar ce să fac, când cântecul tace,

Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?

Poate frumosul nu-i de găsit,

Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.

Și poate, chiar mâine, fără machiaj,

Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.

M-am săturat de ziduri ce strigă,

De glasuri ce dor, de mâini ce înving,

De nopți fără pace, de teamă ce plânge,

De timpul ce trece, dar nu mă atinge.

În casă-i tăcere, dar nu e de pace,

Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,

Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,

Și inima strigă: „Ajunge, destule!”

Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,

Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină

O clipă de viață, un zâmbet curat,

O iubire sinceră, ce n-am visat.

Nu vreau să mă tem de pași pe podea,

Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.

Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,

Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.

Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,

Nu un obiect pe-o masă de gheață.

Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,

Un colț de lumină doar pentru mine.

Așa că strig azi, cu glasul curat:

Ajunge, e vremea să fiu vindecată!

Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,

Să las în trecut umbrele de mânie.

Încă un an a trecut 

I-ar sufletul meu este mut 

Simt cum parcă stau in loc 

Dar..tot la tine mă întorc 

In orele târzii ale dimineții 

Stau și-mi ascult sufletul 

Este mut 

S-au poate nu pot să-l ascult...?

Dar cred ca este trist 

Suferă în tăcere 

Si vrea a ta mângâiere 

Câtă durere...

Sa te întorci înapoi ar vrea 

Dar asta nu se va întâmpla 

Căci ai plecat departe 

Săracul meu..nu scoate nici măcar șoapte 

Însă...inima mea 

Gălăgie mare face 

Parcă este pusă pe ace 

Căci durerea și-o manifestă așa 

Prin urlete de suferință 

Și strigate fară voință 

Rănită la infinit 

Săraca..a răgușit 

Căci atât de tare striga 

Însă glasul tu nu-l vei auzi 

Dar poate cândva îți voi vorbi 

Și ți voi spune ca mereu te vom iubi...

Carne fragedă,

Descântec lin,

Aș vrea să plec

Aș vrea să vin.

Du-mă,ia-mă

Lasă-mi demnitatea

Ghem țepos,

Te iubesc,te urăsc.

Atinge-mă,

Dă-mi drumul,

Du-mă,ia-mă

Te rog iartă-mă.

Lovește-mă

Oprește-te,

Spin ucigaș

Împunge-mă.

Îmi plâng ochii

Grav bocet,

Dezgustător,

Te urăsc,te iubesc.

Șterge-mă,

Ca pe o pată de cafea,

Iubirea mea

Se va șterge cu buretele.

[…]

Trup idealizat

Caracter deficitar,

Ochi plini de har

Suflet carnal.

Du-mă,ia-mă

Doar lasă-mă,

Sufăr

Pentru al nostru eșuat plan.

Momentul despărțirii

Sper că știi ce mult mă doare…

Am pariat iubirea pe un „bine”

ce a dispărut în nenumăratele zile amare.

Am vrut să mă întorc,

am vrut să nu mai fug de ce mă doare,

am încercat să nu te mai rănesc,

dar știu că a fost un eșec… te-am secat și pe tine, și pe mine.

Au fost prea multe lacrimi,

prea multe finaluri triste,

prea multe „reușim” spuse în vânt,

iar eu am fugit…

și da, știu că te-am rănit.

Te-am scris în poezii… Doamne, n-ai idee ce aș fi vrut să nu ajung aici.

Umerii mei, ce păreau de piatră, s-au prăbușit

și a căzut tot ce știam că înseamnă „noi”.

Iar rimele astea sunt amestecate,

căci îmi vin în minte prea multe amintiri,

iar promisiunile nerespectate

mă seacă din ce în ce mai mult, noapte de noapte.

Dar prefer ca asta să fie ultima poezie despre durere,

despre mine, despre tine, despre „noi”.

Așa că îți spun: fii un om fericit!

Și uită tot ce am trăit.

Fii fericit și bucură-te de viață.

Nu uita că ești o persoană importantă.

Găsește-ți adevărata liniște.

Meditează, învață, TRĂIEȘTE!

Îmi pare rău că te-am rănit…

Nu a fost intenționat.

Și sper să știi doar atât:

te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu.

Dar vreau să plec,

căci știu că te rănesc…

Te iubesc…

Dar acum am să plec…

E noapte iar si lacrimile 

Imi curg pe fata

Secati de durerea 

Pierderii tale din viata 

Ochii tai verzi 

Nici azi nu-i pot uita 

Cum ma priveau cu dor 

Ziua si noaptea 

Acei ochi care ma priveau 

Cu raceala 

O privire patrunzatoare 

Ajungand sa ma doara 

Iubirea mea a fost 

Sincera si rara 

Dar tu ai confundat-o 

Cu un tren in gara 

Caci de aceasta data 

Speram sa fie altfel 

Dar ca intotdeauna 

Am fost respinsa de el 

In acesta creatie

Te idealizez pe tine 

Visul meu perfect 

Sa ramai cu mine