Un ultim poem în noapte

Poate că moarte-mi este în zadar 

Însă viața-mi oferă acest dar 

Cum să refuz să scap din coșmar 

Toate zilele-mi au un gust amar 

Iubirea pentru mine e blestem 

Pentru fericire sunt nedemn 

Îmi doresc doar o cruce de lemn 

Pentru că ea nu vine când o chem 

Ea nu m-aude noaptea când o strig

Nu mă-ncălzește când mi-e frig 

Nu m-aprinde când mă sting 

Nu mă-nvie când sunt mort 

Nu-mi dă nimic când pierd tot 

Nu mă stinge când iau foc 

Nu m-așteaptă când stau pe loc 

Ea merge doar în față 

Nu-i pasă de-a mea viață 

Nu vede că mă pierd în ceață 

De asta îmi doresc să mor 

Să mă conving că totu-i trecător 

Poate așa am să scap de-al tău dor 

Dacă mor poate n-am să te mai iubesc 

Sau poate mor ca prostul și greșesc 

Dar ce să fac dacă fără tine înebunesc 

Vreau să mor, doar asta îmi mai doresc 

Dacă nu pot să fiu cu tine ce sens au toate?

Ți-am jurat c-am să te iubesc și după moarte 

Acum sunt curios dacă asta chiar se poate 

De obicei nu fac promisiuni nefondate 

E noapte iar si lacrimile 

Imi curg pe fata

Secati de durerea 

Pierderii tale din viata 

Ochii tai verzi 

Nici azi nu-i pot uita 

Cum ma priveau cu dor 

Ziua si noaptea 

Acei ochi care ma priveau 

Cu raceala 

O privire patrunzatoare 

Ajungand sa ma doara 

Iubirea mea a fost 

Sincera si rara 

Dar tu ai confundat-o 

Cu un tren in gara 

Caci de aceasta data 

Speram sa fie altfel 

Dar ca intotdeauna 

Am fost respinsa de el 

In acesta creatie

Te idealizez pe tine 

Visul meu perfect 

Sa ramai cu mine

Mărul otrăvit, dar gustos a fost,

A reușit și-a trezit, somnul adormit

Manifestându-și al sau dulce rost

Prin sărata-i patimă ce-a tot rănit.

Oriunde nu ar fi, tot nu este aici,

Perfecta vorbă-n care am tot privit 

M-ar fi lăsat doar cu prietenul arici

Ce-n orice colț m-a sprijinit.

N-o să-i uit gustul nicicând,

Fiind cel mai special simțit 

Oferindu-l timpu-ți sacrificând 

În jocu-ncare m-ai hoțit...

Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,

Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?

Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,

Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,

Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,

De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?

Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,

De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie

Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?

Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?

Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,

O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.

Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,

Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,

Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,

Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?

Cum mă pot folosi de această viață,

Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?

Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,

Sau sunt doar un chip pierdut în neant,

Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?

Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?

Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,

Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.

Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,

Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,

De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?

Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,

Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri

Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.

Motivul pentru care

Astept, visez, alerg, simt si respir

Esti tu

Iar umbrele trecutului se strecoara

Perfid, sub piele

Și nu mă lasă să uit

Durerea care înțeapă, care moleșește și seduce

Precum morfina

Căci știu că tot ce am nevoie

Ești tu

Și despărțirea e doar în imaginația mea

Prezentul mi-e trecut,

Nu mă pot gândi la viitor,

Stau și ascult un cântec mut,

Stau și aștept să mor....

Am să mor de dorul ce ți-l port

Asta-mi este ultima dorință,

Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort

Ce-a trecut de mult în neființă....

Am să mor de dragul tău,

Am să mor singur în tăcere,

Nu mai pot să fiu al tău,

Sunt sătul de această durere....

Prefer o eternitate-n iad

Decât o viață fără tine,

Poate dacă-n flăcări o să ard

Îmi voi lua gândul de la tine.....

Privind în spate, la timpul ce mi-a trecut,

Mă surprind trecând prin sevrajul despărțirii 

Loială fiind unui bărbat cu sufletul mut

Ce m-a privit cum mă sparg...fără pic de emoții...

Și după tot...îți port amintirea, in piept neatinsă,

Și neîntinată de trecerea nemiloasă a timpului,

Te păstrez ca o simțire primordială, nestinsă,

Ca pe orgasmul sublim, printre-al gândurilor neputință...

Simt cum in mine se preling frânturi din chipul tău 

Precum picăturile de vin în paharele de cristal,

Si-n minte-mi răsună cuvintele-ti intr-un tragic ecou,

Ca acest poem, dulce, acrisor, amărui, fermecător de paradoxal...

Azi dimineață devreme, pășind pe drumul meu

Admiram cum luna își vărsa lumina peste blocul tău 

Am rugat-o în șoaptă cu razele să te mângâie 

Înainte ca vremea apusului să-i vie...

Am vrut pentru o clipă, să mă opresc din drum

Să mă apropii cât aș fi putut, o poză să ii fac

Dar mi-a fost teamă... să ți-o trimit nu aș fi rezistat

N-ai fi înțeles ce m-a îndemnat, și-as fi ajuns... contact blocat 

Atât de frumos pe cer pictată, mare... atât de clară,

Ca în seara când ne-am văzut ultima oară 

La un pahar de Barbera și un colț de pizza

Și-n jur ne pluteau aburi dulci de shisha

Plouă mărunt și des, într-o joi de aprilie,

Parcă de sus se cerne o durere nebună

Și inima din piept, cu orice bătaie 

În brațele tale, ca-ntr-un vis mă aruncă.

Plouă mărunt și gându-mi nu are stare,

Din cer par să cadă lacrimi mai mereu,

Plouā și-n minte doar cu o întrebare

Care-i mai nostalgică : ploaia sau eu?"

Plouă mărunt și des, într-o joi de aprilie 

Totul e plumb... o stare de melancolie

Imi tremură cristale de lacrimi în ochi

Mi-e ploaia, atingerea ta, rămasă în suflet pe veci...

Stii?... incă-mi sunt vii amintirile cu tine

Chiar de povestea a luat sfârșit între noi

Cu siguranță de 100%, dintre tine și mine

Doar mie mi-e dor, și... ne-as vrea înapoi.

Nu am reușit să avem parte de-un vin de adio

Te-ai depărtat pe silențios, atât de simplu și ușor 

Și neputința, lacrimile si durerea m-au cuprins, cu brio,

Când am realizat că finalul va fi fără un vin in doi.

Mi-aș fi dorit să mă respecți măcar puțin 

În 2 de sfârșit...îmbrățișați să bem un vin

...Să bem un ultim pahar de vin...

În bratele tale să-i mai simt gustul divin.

Acum e tarziu... te simt mult prea departe

Sunt luni bune de când nu ne-am vorbit...

Și realizez a nu știu câta oara, din păcate 

Gând bun, îndreptat către mine...nicicând n-ai avut!

Să pot spune as vrea, ca este prea târziu 

Ca nu mai țin la tine 

C-am obosit să scriu în cenușiu 

Așteptând ce nu mai vine.

Să pot spune as vrea, ca am uitat de tine

Ca nu mai stiu cum arăți 

Că nu-mi mai curg lacrimi fine

În umbra tainicilor nopți.

Să pot spune as vrea, ca nu mai doare,

Purtarea ta nelegiuită

Ca nu-mi mai ești dorință arzătoare 

Și viața mea de-un timp e liniștită...

Să pot spune aș vrea, ca am uitat povestea

Ca te-am uitat ca pe oricine

Să pot spune as vrea, toate astea

Dar aș minți... stii bine...

Îți scriu să-ți spun că m-am pierdut de tine 

Destul te-am așteptat in nopțile târzii 

Cu ochii triști...cu lacrimi pe retine 

Dar m-ai uitat in gândurile-ți sidefii.

Mi-erai Soare în zi și Lună plină-n noapte

Asfințitul și răsăritu-n zori de zi

Am vrut să-ți fiu din când în când o șoaptă 

Gândul meu să-l poți simți și auzi.

Nu stiu de-ai fost vis, lecție, poveste,

Un drum oprit la margine de stele

Dar ai ramas pe suflet veșnic scris

Ca o rugăciune arsă în gânduri efemere.

Și chiar de-n timp ne-am risipit tăcuți 

Ca două ploi pierdute în pustie

În mine încă ești frumos si blând 

În taina clipei ce a fost...și n-a mai fost să fie...

Îți scriu să-ți spun că visu-i destrămat 

Rămân un gând pierdut în urma ta

C-azi plec cu inima făcută rană 

C-am așteptat destul și în zadar...