Monomanie

Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.

Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.

Ființă interstelară,

arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.

Coboară la mine.

Te veghez de pe pământ și mă gândesc

la cât de mult îți duc lipsa,

Deși nu am reușit să te ating niciodată.

Mi-ar plăcea să am o bucată

din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta

Și să am grijă de ea.

Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor

de ceva ce nu ai avut niciodată?

Nu ți-e dor de mine?

Dacă te-aș atinge, ai exploda

în bucăți de stele decolorate

și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).

Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.

Ființă, înger alb și melodios,

Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?

De ce nu-mi duci lipsa?

Să-ți cobor stelele de pe cer,
le-aș așeza pe față și aș face colaje.
Te-aș privi cum n-aș putea de sincer
și am trăi meschin, ca două personaje.

Dar mie-mi place marea s-o zăresc în ochii tăi,
să-ți strălucească lumina părului ud.
Te-aș mângâia blând cu ochii mei uscați și răi,
ca jocul nostru să continue tot mai mut.

M-afund tot mai adânc în întunericul ocean
și pot doar să observ ceea ce e neînsemnat.
Căci doar glasul tău mai este cântec de pian,
Iar ce avem noi nu este adevărat.

Mi-ai prezentat și marea, soarele, și spațiul protector,
Ființe nedumerite în fumuri de arsură.
Mi-ai furat inima asemeni unui infractor,
lăsând în urmă drumul fără de căldură.

Am căzut printre rândurile amestecate de dorințe,
când vorbele tale mi-au oferit siguranță.
Medusa ta sunt eu, aleasă dintre ființe,
Sau doar am fost, cândva, acum — doar ignoranță.

Vin dulce prelins de-a lungul gurii,
ca toate cuvintele rostite de tine.
Speranțe împietrite prin arta literaturii,
'medusa ta' ce-a distrus niște destine.

Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.

Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.

Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.

Am aspirat la lumini arzătoare de pe cer
și prin izvoare au pălit ca din oglindă
un răsărit —
Am amorțit.
N-am mai avut aer, pentru-n moment s-a risipit
dorința de a trăi și a găsi soluții
pentru probleme puerile; Invazii
de sisteme cerebrale nelucrând la locul lor.
Au amorțit și bătăile inimii atunci când
i-am zărit privirea și zâmbetul
și ochii
și părul fluturând
și picioarele îndreptându-se mai aproape,
tot mai aproape de mine.

Am zâmbit.
Și s-a spart oglinda din izvoarele pulbere
ce furaseră de pe cer lumini arzătoare
pe care
le-am aspirat cu gândul și puterea minții
și suflând, am zis:
"— Nu mai rezist." Și am mai tras o dată din țigară.

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om

Și-așa am avut eu nevoie de tine

Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas

Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.

M-ai judecat cu tăceri neclintite

Cu vorbe reci, născute din neant...

În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite 

Eram un chip străin pe-al tău ecran.

Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă 

Sub acuzații cu glas înfiorător ....

Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă

Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Cum pot să trăiesc fără tine?

Cum poți tu dormi noaptea

Cu gândul că nu vom mai vorbi

Când eu stau zi și noapte 

Și te caut în venin?

iubirea mea poate a fost prea mult 

La fel precum încrederea pe care ți-am dăruit-o.

"Your fault!" Asta ai spus

Când eu plângeam dorindu-mi o îmbrățișare la apus...

Înainte eram totul,

În prezent suntem nimic

Decât un zâmbet pe ascuns 

Și un "bună" nespus.

Eu doar un gand mai am sa l spun

In noaptea-nfrigurata

Un vis in care tu apari

Acum tu vii, acum dispari

Si uite ca am sa te uit

Desi mi-e frica de infern

Dar daca asta este scris

Am sa te iubesc etern

Iar locul nostru negru pare

Un cimitir, un loc funebru

Iar visul nostru iar dispare

Tu nu mai esti, eu pierd momentul.

Da poate nu mai vorbim

Poate nu mai vreau

Să aud numai cuvinte

False

False și ireal

Eu să știi ca te-am iubit

Cu tot ce am avut

Cu suflet drag și călduros

Eu în brațe te strâng

Dar nu am eu puterea

Să o ofer cuiva

Ca poate într-o zi

Vei știi puterea ta

Eu nu vreau țipete și mersuri

Nu vreau să pleci

Dar și sufletul meu mic

Prin durere ți-l îneci

Am plâns am ras și mult am suferit

Pentru cuvinte false ce nu le-ai oferit

Pentru un zâmbet cald

Și pentru o mulțumire

Pentru toată dragostea mea

Ca tu să o ții în tine