Fara titlu
Asta este altă zi în care nu mă simt de loc bine
Asta este o altă zi în care mi-am amintit de tine
Mi-am amintit de cât de mult m-ai iubit
Mi-am amintit c-am fost prost și te-am rănit
Chiar dacă aș putea cumva să dau timpul înapoi
Nu cred c-aș putea schimba ce-a fost între noi
Tu ești o fire perfecționistă eu sunt total defect
Decât să încerc iar mai bine înbrățișez un regret
Nu mă înțelege greșit, eu chiar te iubesc dar..
Orice aș alege toate îmi lasă un gust amar
Nu este vina ta, eu sunt singurul vinovat
În lumea ta echilibrată eu eram dezechilibrat
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Djl6m6dnn1r
Data postării: 12 aprilie 2024
Adăugat la favorite: 2
Vizualizări: 584
Poezii din aceiaşi categorie
Trairi
In prisma gandurilor mele, ce duc la disperare
Gandesc si tremur cand privesc, caldura mainilor tale
Arunca-mi rogu-te un fir de crez, sa sper sau sa ma pierd?
Alunga-mi gandul cel nocturn si da-mi lumina-n piept.
Ma uit si vad cum totu-i sur si trist in jurul fiintei tale
Cum aura ce te cuprindea candva, dispare din a ta cale
Cat crezi ca oare mai dureaza, pana se-nsenineaza?
Cu ura si cu mult dispret privesc spre rasarit
Nu vreau sa cred c-am fost, un simplu adapost
In care Tu, ne-ai ocrotit si acum ne dai de-oparte
Nimic n-a insemnat de fapt, si totul a fost imaginat
O, Doamne, da-ne tu putere si cea dintai credinta
Astept curand un semn maret si-o ultima cainta
Trairea inimii e grea si vrea ca sa ma lase
Nu pot trai-n nesiguranta, o trista mea poveste!
În ciuda ta
În ciuda ta, zâmbesc în continuare,
Cu inima deschisă, fără să-mi pară rău.
Ai vrut să mă vezi căzând în genunchi,
Dar am renăscut din cenușa trecutului meu.
În ciuda ta, am găsit propria mea cale,
Prin umbre și lumini, am învățat să strălucesc.
Nu te voi lăsa să-mi stingi pasiunea,
În ciuda ta, voi continua să cresc.
În ciuda ta, acum spun cu mândrie,
Că am devenit mai puternic și liber.
Nu ai reușit să mă dobori, dragul meu amor.
În ciuda ta, eu strălucesc, asemeni unei stele pe cer.
Rădăcini în Furtună
În noaptea grea, când somnul mă ocolește,
Privesc cum lumea se destramă-n vânt,
Fiecare vis mă frânge, mă apasă,
Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?
Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,
Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,
Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,
Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.
Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,
Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,
Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,
Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.
O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,
Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,
Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă
Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.
Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,
Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,
Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,
Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.
Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,
Un trup ce să atragă toate privirile,
Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,
Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.
Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”
Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,
Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,
Într-o lume unde frumusețea mea nu există.
Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,
Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,
Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,
Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.
Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,
Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,
Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,
Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.
Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,
Să fiu uitată ca un vis risipit,
Căci în sufletul meu nu mai există loc,
Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Când
Când simți că dai mai mult decât se cere
Și-i pusă afecțiunea ta intr-un buzunar,
Când simți că pleoapele ți-s grele
Incearca să-i scrii, omului, mai rar.
Când vezi că buzunarele îi sunt rupte
Şi spală fără milă cu afecțiunea ta pe jos,
Să-l lași cu ele descusute
Chiar de-l iubești până la os.
Când vezi că nu-ți deschide, omul,
Nici ușa, geamuri sau perdele,
Nu-i mai călca forțat covorul,
Zi-i, omului, la revedere.
Și de te cheamă peste ani la un vin fiert
Zi-i că-i târziu, fă un sfârșit dintr-acela BRIO
- Păi, la mine-i 12 și un sfert...
- La mine-i 12 și-un ADIO!
Remuşcări din diasporă
O bătrânică mi-a păşit în cale
Şi cu regret, în glasu-i moale,
Îşi cere neîncetat iertare.
Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;
Povara vieții mă apasă tare.
Mă iartă, tinere, te țin în loc...
Încerc numaidecât să îți fac loc.
Şi timpul s-a blocat într-un suspin.
Pentru un pumn de avere inutil
Semeni uitați în urmă, părăsiți
Şi poate niciodată regăsiți...
Trairi
In prisma gandurilor mele, ce duc la disperare
Gandesc si tremur cand privesc, caldura mainilor tale
Arunca-mi rogu-te un fir de crez, sa sper sau sa ma pierd?
Alunga-mi gandul cel nocturn si da-mi lumina-n piept.
Ma uit si vad cum totu-i sur si trist in jurul fiintei tale
Cum aura ce te cuprindea candva, dispare din a ta cale
Cat crezi ca oare mai dureaza, pana se-nsenineaza?
Cu ura si cu mult dispret privesc spre rasarit
Nu vreau sa cred c-am fost, un simplu adapost
In care Tu, ne-ai ocrotit si acum ne dai de-oparte
Nimic n-a insemnat de fapt, si totul a fost imaginat
O, Doamne, da-ne tu putere si cea dintai credinta
Astept curand un semn maret si-o ultima cainta
Trairea inimii e grea si vrea ca sa ma lase
Nu pot trai-n nesiguranta, o trista mea poveste!
În ciuda ta
În ciuda ta, zâmbesc în continuare,
Cu inima deschisă, fără să-mi pară rău.
Ai vrut să mă vezi căzând în genunchi,
Dar am renăscut din cenușa trecutului meu.
În ciuda ta, am găsit propria mea cale,
Prin umbre și lumini, am învățat să strălucesc.
Nu te voi lăsa să-mi stingi pasiunea,
În ciuda ta, voi continua să cresc.
În ciuda ta, acum spun cu mândrie,
Că am devenit mai puternic și liber.
Nu ai reușit să mă dobori, dragul meu amor.
În ciuda ta, eu strălucesc, asemeni unei stele pe cer.
Rădăcini în Furtună
În noaptea grea, când somnul mă ocolește,
Privesc cum lumea se destramă-n vânt,
Fiecare vis mă frânge, mă apasă,
Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?
Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,
Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,
Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,
Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.
Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,
Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,
Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,
Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.
O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,
Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,
Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă
Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.
Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,
Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,
Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,
Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.
Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,
Un trup ce să atragă toate privirile,
Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,
Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.
Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”
Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,
Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,
Într-o lume unde frumusețea mea nu există.
Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,
Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,
Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,
Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.
Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,
Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,
Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,
Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.
Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,
Să fiu uitată ca un vis risipit,
Căci în sufletul meu nu mai există loc,
Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Când
Când simți că dai mai mult decât se cere
Și-i pusă afecțiunea ta intr-un buzunar,
Când simți că pleoapele ți-s grele
Incearca să-i scrii, omului, mai rar.
Când vezi că buzunarele îi sunt rupte
Şi spală fără milă cu afecțiunea ta pe jos,
Să-l lași cu ele descusute
Chiar de-l iubești până la os.
Când vezi că nu-ți deschide, omul,
Nici ușa, geamuri sau perdele,
Nu-i mai călca forțat covorul,
Zi-i, omului, la revedere.
Și de te cheamă peste ani la un vin fiert
Zi-i că-i târziu, fă un sfârșit dintr-acela BRIO
- Păi, la mine-i 12 și un sfert...
- La mine-i 12 și-un ADIO!
Remuşcări din diasporă
O bătrânică mi-a păşit în cale
Şi cu regret, în glasu-i moale,
Îşi cere neîncetat iertare.
Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;
Povara vieții mă apasă tare.
Mă iartă, tinere, te țin în loc...
Încerc numaidecât să îți fac loc.
Şi timpul s-a blocat într-un suspin.
Pentru un pumn de avere inutil
Semeni uitați în urmă, părăsiți
Şi poate niciodată regăsiți...
Alte poezii ale autorului
Lacrimă de gheață...
Lasă-mă să mor în lumea mea
Sufletul meu să devin-o stea
Stea căzătoare
Vreau să rămân fără suflare
La-mea suferință n-am alinare
La capul meu s-ardă o lumânare
Am eșuat complet l-această încercare
Sătul de suferință și lacrimi amare
Pășesc ușor pe a iadului cărare
Sufletul să-mi ardă precum o cometă
Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă
Urechile mele s-audă
Pentru ultima dată vocea ei plăpândă
Cum plânge și suspină
Crezând că destinu-i de vină
Ochii mei nu o să vadă
Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă
O lacrimă de gheață
Pentru c-am plecat din această viață
A fost singur.
Este singur în miez de noapte,
Este singur, dar tot aude șoapte
Este singur, se gândește la moarte
Mereu singur a trecut prin toate
Se simțea mereu singur dar acum simte că nu mai poate
Acum își caută cu extaz sfârșitul, nu se mai teme de moarte.
Știe că va veni și clipa în care va pleca
Dar niciodată clipa în care o va uita,
Niciodată clipa în care el va renunța
La cea pe care niciodată n-o va înbrățișa.
Nu va renunța la fata pe care o iubește
Renunță la viață, pentru că iubire nu cerșește
De ce?
De ce mereu vi și pleci,
Oare de ce îți bați joc de mine?
De ce mereu încerci să negi
Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?
Dacă este adevărat spune-mi de ce...
De ce nu pleci definitiv din a mea viață?
De ce îmi dai mereu falsă speranță?
Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?
Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?
De ce mereu îmi faci inima să plângă?
De când mă știu.
De când mă știu am ochii goi,
De când mă știu trăiesc în trecut,
Acolo unde eram doar noi doi,
Acolo unde încă nu te-am pierdut.....
De când mă știu mi-e dor de tine,
De când mă știu simt că mor,
Mă știu doar de când am fost cu tine
Vechiul eu a fost doar trecător....
Nu mai sunt cine eram,
Nu mai sunt așa cum mă știu,
Mai bine în trecut muream,
Decât să trăiesc cu sufletul pustiu.....
Sufletul mi-e pe deplin gol,
Inima mi-e plină doar de tine,
Gândurile-mi sunt acoperite cu nămol,
Trupul îmi zace între ruine.....
Așa mă simt de când mă știu,
Așa mă simt fără tine,
Fiecare vers pe care-l scriu,
Îl scriu doar pentru tine......
Te iubesc de când mă știu,
Te iubesc și mi-e greu,
Îmi lipsești de când mă știu,
Îi lipsești sufletului meu......
Aștept....
Îmi aștept sfârșitul,
Tăcut, blocat în singurătate,
Îmi aștept sfârșitul,
În lacrimi lipsite de dreptate....
Vreau să plec departe,
Vreau să rămân doar eu cu mine,
Vreau să plec departe,
Dar... nu vreau să renunț la tine....
Simt doar ură.
N-am sânge sfânt, am doar otravă-n vene
Nu rostesc cuvinte, arunc doar cu blesteme
Zi de zi îngerului meu îi cad din aripi pene
Dac-ar putea mi-ar elibera el presiunea din vene...
Îl simt cum mă urăște, zilnic mă blesteamă
Dar ce să fac, simt cum mintea mi se destramă
Nu mai simt nimic, defapt simt doar ură
Simt cum soarta dreptul la fericire-mi fură...
Nu mai înțeleg de ce zic ce zic, nu știu ce gândesc
Mă simt cuprins de frig, iar vă zic că înebunesc
Ard în flăcări de gheață, simt cum pierd tot
Blestemat în această viață să trăiesc fără de scop
Nu-nțeleg ce tot zic, eu nu cred în soartă sau destin
La fel cum nu cred în existența unui zeu căruia să mă-nchin
Lacrimă de gheață...
Lasă-mă să mor în lumea mea
Sufletul meu să devin-o stea
Stea căzătoare
Vreau să rămân fără suflare
La-mea suferință n-am alinare
La capul meu s-ardă o lumânare
Am eșuat complet l-această încercare
Sătul de suferință și lacrimi amare
Pășesc ușor pe a iadului cărare
Sufletul să-mi ardă precum o cometă
Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă
Urechile mele s-audă
Pentru ultima dată vocea ei plăpândă
Cum plânge și suspină
Crezând că destinu-i de vină
Ochii mei nu o să vadă
Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă
O lacrimă de gheață
Pentru c-am plecat din această viață
A fost singur.
Este singur în miez de noapte,
Este singur, dar tot aude șoapte
Este singur, se gândește la moarte
Mereu singur a trecut prin toate
Se simțea mereu singur dar acum simte că nu mai poate
Acum își caută cu extaz sfârșitul, nu se mai teme de moarte.
Știe că va veni și clipa în care va pleca
Dar niciodată clipa în care o va uita,
Niciodată clipa în care el va renunța
La cea pe care niciodată n-o va înbrățișa.
Nu va renunța la fata pe care o iubește
Renunță la viață, pentru că iubire nu cerșește
De ce?
De ce mereu vi și pleci,
Oare de ce îți bați joc de mine?
De ce mereu încerci să negi
Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?
Dacă este adevărat spune-mi de ce...
De ce nu pleci definitiv din a mea viață?
De ce îmi dai mereu falsă speranță?
Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?
Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?
De ce mereu îmi faci inima să plângă?
De când mă știu.
De când mă știu am ochii goi,
De când mă știu trăiesc în trecut,
Acolo unde eram doar noi doi,
Acolo unde încă nu te-am pierdut.....
De când mă știu mi-e dor de tine,
De când mă știu simt că mor,
Mă știu doar de când am fost cu tine
Vechiul eu a fost doar trecător....
Nu mai sunt cine eram,
Nu mai sunt așa cum mă știu,
Mai bine în trecut muream,
Decât să trăiesc cu sufletul pustiu.....
Sufletul mi-e pe deplin gol,
Inima mi-e plină doar de tine,
Gândurile-mi sunt acoperite cu nămol,
Trupul îmi zace între ruine.....
Așa mă simt de când mă știu,
Așa mă simt fără tine,
Fiecare vers pe care-l scriu,
Îl scriu doar pentru tine......
Te iubesc de când mă știu,
Te iubesc și mi-e greu,
Îmi lipsești de când mă știu,
Îi lipsești sufletului meu......
Aștept....
Îmi aștept sfârșitul,
Tăcut, blocat în singurătate,
Îmi aștept sfârșitul,
În lacrimi lipsite de dreptate....
Vreau să plec departe,
Vreau să rămân doar eu cu mine,
Vreau să plec departe,
Dar... nu vreau să renunț la tine....
Simt doar ură.
N-am sânge sfânt, am doar otravă-n vene
Nu rostesc cuvinte, arunc doar cu blesteme
Zi de zi îngerului meu îi cad din aripi pene
Dac-ar putea mi-ar elibera el presiunea din vene...
Îl simt cum mă urăște, zilnic mă blesteamă
Dar ce să fac, simt cum mintea mi se destramă
Nu mai simt nimic, defapt simt doar ură
Simt cum soarta dreptul la fericire-mi fură...
Nu mai înțeleg de ce zic ce zic, nu știu ce gândesc
Mă simt cuprins de frig, iar vă zic că înebunesc
Ard în flăcări de gheață, simt cum pierd tot
Blestemat în această viață să trăiesc fără de scop
Nu-nțeleg ce tot zic, eu nu cred în soartă sau destin
La fel cum nu cred în existența unui zeu căruia să mă-nchin