Crima de a fi om îndrăgostit

Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,

Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”

Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,

Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.

Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,

Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.

Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,

Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.

Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,

Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.

Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,

Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.

Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,

Ce știu să ierte și să aducă lumină.

Vreau o familie, nu un câmp de război,

Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.

Dar dacă nu vine această poveste,

Mă voi ridica, cu răni și cu teste.

Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,

Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.

Noaptea își plimbă degetele reci

pe pielea gândurilor mele,

unde tu ai fost cândva căldură.

În colțurile tăcerii,

între două respirații uitate,

dorul arde mocnit,

fără flacără, fără fum,

doar scrum pe marginea sufletului.

Tu taci. Eu tac.

Două inimi cu buzele cusute,

dansând pe linii paralele,

prea mândre să se strige,

prea arse să se atingă.

Și totuși,

dincolo de zidurile noastre,

pulsul tău îmi răspunde în ecou.

Dar ce folos,

când inimile tac?

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.

Trăim în țara în care nimeni nu mai strigă,

Doar oftatul trece strada cu pași grei,

Bătrâni cu o pensie cât o frică,

Și ochii lor se uită-n cer, dar... nu mai vrei.

Pe bănci uitate plâng icoane

Cu chipuri stinse, alb, pătate,

Copiii lor sunt duși departe,

În țări ce par mai educate.

În școli, profesori triști, blazați,

Se vând pe-un leu și-un catalog,

Iar tinerii, drogați de vise

Își iau banii din TikTok.

Spitalele-s un teatru vechi,

Cu paturi ruginite, reci,

Și mori nu din boală, ci din așteptare —

La uși ce n-or să se mai deschidă veci.

Credința? S-a vândut pe like-uri,

Popii predică din jeep-uri negre,

Iar săracii pupă icoane

Sperând la pâine caldă și zile integre.

Pe sticlă, ne mint frumos și calm,

Ne spun ce bine ne e nouă,

Dar în cartierele cu gloanțe,

Copiii învață ce-i frica de rouă.

Iubirea? O simt, dar mă doare,

Când te văd, și n-am ce-ți oferi.

În buzunar, doar o scrisoare,

Și-un vis ce-l țin în mână, gri.

Te iubesc în tăcerea lumii

Care urlă-n mine neîncetat.

Aș vrea să fug cu tine, departe,

Dar unde fugi, când nu mai e păcat?

Când nimeni n-are loc de nimeni,

Și toți se bat pentru puțin,

Iar eu — o fată ce scrie poezii

Între suferință și vin.

România-i mamă ce plânge noaptea,

Cu copiii risipiți prin vămi,

Și eu — printre lacrimi și lună,

Încerc s-o strâng în rime și psalmi.

Dar nu mai știu dacă se poate,

Dacă mai avem vreo salvare,

Când sufletele mor cu zile

Și adevărul e o întrebare.

În noaptea-aceasta grea, mă pierd,

Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,

Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,

Iar trupul meu în doruri adânci plânge.

Cu ochii deschiși, în abis mă simt,

Fără răspunsuri, fără alinare,

În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,

O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.

Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,

Îmi sug din viață, din puterea mea,

Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,

Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.

În clipe grele, când nimic nu mai vine,

Sufletul meu se frânge sub greul lor,

Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,

Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.

Vise nu vin, doar umbre mă apasă,

Un ceas ce bate fără milă-n piept,

În tăcerea lui, se scurge viața,

Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.

Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,

Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,

Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,

Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.

Fiecare ceas îmi frânge speranța,

Boala mă toacă cu pași de înger răi,

Viața mea e o luptă fără balanță,

O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.

În adâncuri de noapte, fără alinare,

Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,

Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,

Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.

Căci noaptea-mi e prietena tăcută,

Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,

Și-n fiecare minut mă simt ruptă,

De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.

Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,

Privind cu ochii tăi adânci și goi,

De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,

Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?

Citești, dar niciun răspuns nu vine,

Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,

Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,

Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.

Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,

Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,

Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor

Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.

Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,

Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,

Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,

Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.

Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,

Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,

Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,

Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.

Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,

Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,

Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,

Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.

mai strânge-mă la piept, măcar o dată
spune-mi din nou că sunt importantă
mai iubește-mă o dată la fel ca înainte
șoptește-mi în noapte ale iubirii cuvinte.
 
mai vorbește-mi o dată de lună și stele
minte-mă iarăși că-s una din ele
mai îmbracă-mă o dată-n vorbe deșarte
în a ta mașină să ne facem păcate.
 
mai privește-mă o dată plin de iubire
pierde-te-n ochii mei făcuți pentru tine
mai îmbată-mă o dată cu alcool și dorințe
uitând împreună ale noastre suferințe.
 
mai cheamă-mă iar în al tău suflet murdar
să sorbim din cafeaua destinului amar
mai rostește-mi numele o ultimă dată
ca să-ți rămân etern pe buze gravată.

One more thought at your door,

One or two and no more.

Sitting in the rain or snow,

Thinking if should stay or go.

Feeling the breeze of hurting,

Or be the hunt of hunting

And waiting in a darkness living,

Full in thoughts of love or dying.

Across the path of uncertainty,

Where all your thoughts are reality,

Wisps of  dark and vanity,

The hope of left humanity.

Desire is what’s left behind,

Of being cruel or kind.

Bullets of love from the shots,

Of the person full in thoughts.

Mă uit în gol, acolo unde tu

Erai un far, un cer, un început.

Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu

Mai știu să cred că drumul e știut.

Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,

Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.

E tot mai frig în casa asta a vieții mele,

De parcă soarta-mi râde, clandestine.

Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,

Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.

Și-n pieptul meu e o durere sfântă,

O rană ce din mine-a înflorat.

De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,

Că pasul meu pe margine-i străin,

Că fără tine viața nu mai suflă,

Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.

Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.

Rămâne doar tăcerea să mă țină.

Aș vrea să uit,

Prima privire, și

Primul nostru follow dat.

Căci o astfel de amintire

E, imposibil de uitat.

Aș vrea să uit

Primul salut,

Copleșitorul primul vals,

Așa ca el, nu am vazut,

Așa că eu aș vrea să-l uit.

Fiind într-o euphorie

E greu însăși de tăcut,

Fiind o persoană fericită

N-ai vrea să uiți, ce ai făcut.

Ce ai trăit de el alături,

Și cum cu tine s-a jucat,

Schimbându-te pe alta iarăși

Fată, de ce nu l-ai uitat?

Acum în cameră închisă

Vărsați-tu lacrimile-n pat,

Ne deschizând mesajele primite,

Eu sunt convinsă, l-ai uitat.

Ai tăi nu sunt de acord

cu mine

Tu ai vrut sa mi faci un

bine

Dar cum sa mi fie bine

Când tu nu esti langa

mine

Te rog sa ma ierti

Daca te am facut sa te

cerți 

Cu cei pe care îi iubesti

Doar ca sa ma protejezi

Am gresit si as da timpul

înapoi

Sa fim iar amândoi

Dar Intr un final mi am

dat seama

Ca iubirea nu învinge

teama

 Cândva eram cu Cineva,

Aveam un rost, aveam o stea.

Zâmbeam mai des, visam mai mult,

Eram doar noi, fără tumult.

Plimbări târzii, cafea în doi,

Zile în care eram doar noi.

Cuvinte calde, mâini îmbrățișate,

Dar toate s-au făcut uitate.

Cineva a plecat tăcut,

Și-a devenit un dor trecut.

A luat cu el și al său glas,

Nici umbra lui n-a mai rămas.

Am plâns o vreme cu durere,

Așteptând ca timpul să-mi dea putere.

Dar într-o zi, pe nesimțite,

A apărut, din clipe mute.

Era ciudat, nici viu, nici mort,

Pășea încet, fără efort.

„Tu cine ești?” zis-am ușor.

„Eu? Nimeni, prin lume călător.”

De-atunci, Nimeni nu mă mai lasă

Îmi e și drum, îmi e și casă.

Nu-i iubire, nu-i alinare,

E doar o formă de acceptare.

Nimeni nu vrea, Nimeni nu cere,

Îmi umple golul cu tăcere.

E umbra celor ce-au plecat,

Și-a celor care m-au uitat.

Așa că da, acum sunt doi:

Eu și cu Nimeni. Numai noi.

Din viață când îți pleacă cineva,

Rămâne Nimeni și liniștea sa.

✍🏻 Alexandru Ionut Avanu

📅 15-07-2025

#FragmenteDeSine #Poezii