Când dorul arde, dar inimile tac

Noaptea își plimbă degetele reci

pe pielea gândurilor mele,

unde tu ai fost cândva căldură.

 

În colțurile tăcerii,

între două respirații uitate,

dorul arde mocnit,

fără flacără, fără fum,

doar scrum pe marginea sufletului.

 

Tu taci. Eu tac.

Două inimi cu buzele cusute,

dansând pe linii paralele,

prea mândre să se strige,

prea arse să se atingă.

 

Și totuși,

dincolo de zidurile noastre,

pulsul tău îmi răspunde în ecou.

Dar ce folos,

când inimile tac?

 

 


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online Când dorul arde, dar inimile tac

Data postării: 3 martie 2025

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 706

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Geneza iubirii care a fost

În umbra timpului, unde cuvintele apun,

Te caut în doruri ce-n mine răspund.

Eram începutul, o lume-nflorită,

Tu zeu al privirii, eu stea adormită.

 

Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,

Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?

Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,

Un haos frumos, un cântec, reversul.

 

Dar timpul, hainul sculptor al vieții,

A rupt din noi bucuria dimineții.

Am devenit străini în propria poveste,

Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.

 

Și totuși te chem, o, dor al trecutului,

Să m-atingi ca la începutul începutului.

Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,

Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.

 

Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,

Suflete flamânde, dansând fără rost.

Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,

Iubirea e geneza unui paradis.

 

 

Mai mult...

Testament

M-au rănit toți, ca pe o stâncă,

Loviți de valuri, sfărâmată încă,

La școală eram un blestem fără nume,

Batjocorită sub ceruri de spume.

 

Eram praf sub pași, o glumă amară,

Un chip ascuns după masca fugară,

Șoapte veninoase mâncau din ființă,

Râsuri mă-ncingeau ca flăcări-n căință.

 

Acasă, cuvinte tăioase, de fier,

Păreau să înghețe orice adevăr,

Pentru greșeli, pentru cum respiram,

Purtam povara că simplu eram.

 

Mă uram pe mine, sub ochii lor goi,

Refuzam oglinda ce-ascundea noroi,

Căci trupul meu, slab, strivit de păcat,

Era ținta lumii ce m-a condamnat.

 

„De ce ești așa?” – șopteau ca otravă,

„De ce nu taci, când sufletu-ți pleavă?”

Nici mama, nici tata nu m-au ridicat,

Doar umbrele nopții m-au mai ascultat.

 

Până și aerul părea o greșeală,

Ca tot ce atingeam să fie o rană,

Am fost doar un vis ucis în noroi,

Un ecou ce dispare printre strigăte moi.

 

Dar vai, cât am plâns sub lună și stele,

Între ziduri străine, printre inimi rebele,

Nimeni nu m-a vrut, nici n-a încercat,

Să vadă în mine un suflet curat.

 

Și totuși, rămân, cu lacrimi ce curg,

Cu suflet zdrobit, dar cu focul amurg,

Căci drama mea, scrisă-n umbrele vieții,

Va fi testamentul întregii tristeți.

 

 

Mai mult...

Iubirea

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

 

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

 

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

 

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.

Mai mult...

Fără măști, fără filtre

În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,

unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,

se conturează chipuri de fum și oase de lut.

În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,

ce nu sunt ale lor,

ci sunt făcute din așteptările altora.

 

Te întrebi în fiecare dimineață:

„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?

Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”

Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,

nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.

 

Ai fost învățată să fii „prea largă”

pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.

Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară

pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.

Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,

unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.

 

Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,

dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.

Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.

Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.

Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –

o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.

 

Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi

nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.

Fără haine care să îți strângă trupul,

fără glet sau vopsea pe chip,

fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.

Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.

 

Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău

sau în rochia ce îți strânge pielea.

Ea este în respirația ta,

în fiecare pas pe care îl faci

într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”

și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:

sufletul tău în formă de trup.

 

Fii mai mult decât o mască.

Fii mai mult decât o rochie.

Fii un vis viu, un gând liber.

Nu te ascunde în spatele unei imagini

pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.

Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.

Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:

fără filtre, fără trucuri, fără măști.

 

 

Mai mult...

Click-ul amorului

În lumina rece a unui ecran strălucitor,

Iubirea se frânge în mii de bucăți,

Fiecare like, o vorbă nespună,

Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.

Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,

Printre imagini ce se topesc în timp,

Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,

Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?

 

El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,

Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,

Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,

Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.

Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,

Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.

În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,

Iubirea nu are formă, nu are consistență,

Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.

 

Tu ai devenit o umbră pe ecran,

O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,

Unde orice sentiment este un click,

Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.

Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,

Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,

Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,

Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,

Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.

 

Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,

Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?

Cine te va simți în toată splendoarea ta,

Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?

Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,

Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,

Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:

Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.

 

Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,

Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.

Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege

Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,

Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,

Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,

Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.

 

 

Mai mult...

Cenușa Strălucitoare a Decepției

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

 

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

 

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

 

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

 

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

 

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

 

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Nu-mi cere să rămân

Nu-mi cere să rămân când vremea pleacă,
Nici să mai ard în jarul ce s-a stins;
Iubirea noastră, blândă și săracă,
S-a dus încet, cum vine-un gând neînvins.

 

N-a fost trădare, nici păcat anume,
Ci doar oboseala unui vechi „noi doi”;
Se rup iubiri mai mari decât o lume
Și cad tăceri mai grele decât ploi.

 

Te-am iubit simplu, fără jurăminte,
Ca pe-o icoană pusă lângă pat;
Dar timpul, crud și fără luare-aminte,
A șters culorile ce le-am păstrat.

 

Rămâi cu bine. Nu te plânge, nu;
Durerea trece, dorul se mai coace.
Ce-am fost odată n-om mai fi, și nu
E vina ta că inima mea tace.

 

Iar dacă-ntr-o amiază, fără nume,
Ți-oi trece-n gând ca un trecut ușor,
Să știi: te-am dus cu mine-ntreagă-n lume
Și te-am lăsat acolo… fără dor.

Mai mult...

Te-am scos din poezii

Te as mai privi în ochii încă o dată 

Dar te-am scos din poezii

Ți-aș mai zâmbii ca prima dată 

Dar ești uitat în amintiri

 

Ce greu trece timpul 

Parcă ieri te-am întâlnit 

Dar care a fost motivul ?

Căci chiar te-am iubit 

 

Acum te-am alungat 

Te am șters din poezie 

Inima mea sa degradat 

Te scriam pe hârtie cu cerneală albăstrie 

 

Te as mai privi în ochii încă o dată 

Dar nu mai vreau sa te găsesc 

Cândva a fost ca niciodată 

La tine nu vreau să mă mai gândesc 

 

In viața sper să întâlnești 

Pe cineva să iubești 

Și când dragoste nu primești

Sa îți amintești și să zâmbești 

 

Că a existat o fată 

Care sa te iubească 

 

Te-am șters din amintiri 

Dar ce pot sa fac 

Viața mea sa schimbat 

Pentru mine... Ești uitat ..

Mai mult...

Ocnaș bătrân

Mi-ar fi și moartea, poate, mai lesne de-ndurat

Decât această toată cumplită condamnare

La viață fără tine: un nor ce nu mai are

Deasupra luna care cândva l-a mângâiat.

 

Deasupra luna cerne părerile de rău,

Ce mă despart de tine și n-au nicio revanșă,

Și zorii se revarsă precum o avalanșă 

La mine-n insomnie, și blând în părul tău.

 

În părul tău, o floare să fiu, măcar un ceas,

Sau poate-un fir de iarbă care-ți sărută talpa,

Dar nopți de remușcare își țes deodată salba

Din stogurile care adună ce-a rămas.

 

Din stogurile toamnei ce a venit încet

Spre-a separa destine, instaurând angoasă,

Nu te mai pot culege, poeta mea frumoasă,

Căci asta mi-e sentința semnată prin regret.

 

Căci asta mi-e sentința: sunt un bătrân ocnaș,

Și mină-i cicatricea ce nu se mai închide,

Mi-e grea de lacrimi pleoapa, iar brațele-mi livide

Mai caută trecutul ce n-ai vrut să mi-l lași.

 

11 februarie 2025

 

 

Mai mult...

A patra dimensiune

Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,

Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.

Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,

Dar acolo erai doar un contur, fără trup.

 

M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,

Așa că am deschis ușile lumii.

Am mers prin orașe, prin case care respirau

Cu ferestrele aburite de dorul tău,

Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.

 

Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.

Nu aici. Nu acum.

Poate în alt univers, unul în care

N-am fost prea fragilă să te păstrez,

Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,

Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.

 

M-am urcat pe linia timpului

Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.

Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,

Și m-am tăiat în marginile realității.

 

Te caut acum în a patra dimensiune,

Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.

Ești un ecou elastic,

Un paradox care vibrează,

Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.

 

Și dacă nu te mai găsesc nicicând,

Știu că, măcar pentru o clipă,

Am existat cu tine într-un loc

Unde timpul, spațiul și iubirea

Au fost una.

Mai mult...

Inimă in mâini de piatră

Intr o statură se afla o sculptură,

Cu chipul tău pe ea și cu inima mea în mână.

O zdrobea și o aranja cum voia,

Mâinile lăsau o atingere fermecată.

 

Ca un nor pe un cer trecător,

Lăsat în voia vântului puternic și ușor,

Și totuși era de piatră, rece și grea,

Ca inima mea lăsată în mâinile altcuiva.

 

Chipul era viu, aproape ca mine,

De piatră, dar plin de culori senine.

Avea fața ca de bulci și buze dulci,

Nu le-am gustat, doar le-am visat atunci.

 

Și-așa m-ai simțit schimbat,

Inima-n piept îmi bătea neîncetat.

În mâna ta de piatră tremuram,

Erai o fată într-un muzeu pe care-l visam.

 

Dar încet, după poartă, s-a trezit o amintire,

Nu pot primi însă o astfel de iubire, de piață

Fiind tu de piatră și eu încă-n viață,

Rămâi sculptură, nu si a mea speranță.

Mai mult...

Inca...

De la extaz la agonie

M-ai omorât puţin câte putin

Mi-esti doar o muza-n poezie

Când mi-este dor de al tău vin.

 

Eu inca ma gandesc la tine

Tu ești cum ești

Dar eu te vad cum vreau

Si plang mult a noastră despărțire

De dor, din lacrimi te mai beau..

 

Deși un timp m-ai indragit

Și ti-a placut sa îmi vorbești

Dar viata doar ti-a dăruit

Simțiri cu care doar sa ma ranesti.

 

Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum

Căci timpul nostru I-ai apus demult

Tăcerea-ti e prezentul meu

lar viitorul nu va fi nicicând..

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍