Să mori ca un câine

ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină

este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră

a unei securi de luptă pe care se așează un fluture

sfidând toate principiile fizicii

legea gravitației

a cauzei și efectului

și a unei umbre fără identitate care mă acoperă

insinuându-se între mine și restul Universului

încă nu înțeleg ce caut acolo

în mijlocul drumului

răstignit

dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor

trecând ca o pasăre încolțită de uliu

într-o fracțiune de secundă

aș putea  crede că am murit

mă agăț cu toată  forța aceasta teribilă a gândului

de fiecare secvență

care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului

și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie

de la copilul în  pantaloni scurți

care aleargă după același fluture

pe care-l văd acum și pe tăișul securii

la primul sărut

la prima noapte de dragoste

la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei

și  trecerea mamei la cele veșnice

apoi la omul din spatele umbrei

pe care-l simt în ascuțișul securii

privind consternat de pe margine…


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Să mori ca un câine

Data postării: 28 decembrie 2018

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 2309

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Saturație

am încercat să gândesc cât mai puțin

 

despre ce mi se întâmplă în fiecare zi

 

când deschid ochii

și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții

în inimă

fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale

începând cu sufletul

izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii

amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei

cu parfumul Mariei

care-mi face micul dejun

și tropăitul vieții pe scări

încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi

după modelul folosit cu amanta

în oglindă

acceptând motivații iraționale

precum vinovăția ancestrală a ființei

de a fi

fără s-o întrebe nimeni

în prealabil…

Mai mult...

Semn de întrebare

mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet

 

rătăcind cu gândul pe autostrada visului

 

fără taxe de drum

restricții de viteză

pene de cauciuc

trecând peste inimă

în locul acela miraculos dintre spațiu și timp

în care este atâta liniște

încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic

ca într-o simfonie de Brahms

gâfâind prin serpentinele minții

nimic nu se compară cu zborul fără aripi

ești mereu cu un pas înaintea luminii

surclasezi timpul

gravitația

devii  pentr-o clipă sau pentru o noapte

Dumnezeu

o palidă compensație oferită de  Marele Creator

(un fel de meșter Monole!)

 omului…

Mai mult...

Schiță în alb și roșu

ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră

 

obscură

 

chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică

întâlnind un firicel de lumină

apucă penseta și agită hârtia în cuvă

la început apar o puzderie dezordonată de puncte

care devin cercuri

o mână

fața în alb și negru

apoi trupul gol

așa cum nu-l mai văzuse

ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării

învăluită într-o lumină roșie

misterioasă

călcând pe marmura rece

răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare

împiedicându-se

cine naiba a înjunghiat întunericul?

.

zgomotul apei lovindu-i umerii

îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă

al bisericii Adormirea Maicii Domnului      

.

destul de sinistru

.

nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului

de roșul acela frivol

spre violet

rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația

aerul

viața

.

dincolo

peste drum

cineva torturează clapele pianului

din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge

plescăind consternant pe marmură

opriți dracului această simfonie a disperării!

strigă

iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…

Mai mult...

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

Mai mult...

Simone, profesoara mea de dans

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouette
umii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității

Mai mult...

Însuflețire

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Necunoscute

n-ai de unde să știi adevărul  

 

despre ceva ce nu s-a întâmplat încă

 

e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini

una care nu exista

pur și simplu

iar alta care trebuia să vină

dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima

nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle

chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața

 în acest ocean indian al iubirii

dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii

lui Baudelaire

amarnic

dar parcă prea târziu

îl plânse Ghilgameș pe Enkidu

de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii

însă nici nu disper

este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare

iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…

Mai mult...

Am navigat prin viață !

Cine am dorit să fiu? Copilăria, așa cum a fost,

cu un tată minunat, cu o mamă iubitoare ,cum a fost a mea,

cu o soră care mi-a fost alături, la bine și la rău. Mediul în care am crecut 

m-a marcat. Terminând copilăria, mi-ași fi dorit un loc de muncă, 

cu o profesie pe care s-o fac cu plăcere, să nu depind de nimeni.

      Dar în societatea de azi, care a devenit o temută junglă, nu știi de 

cine să te ferești, să nu te păcălești.... 

      Ași fi vrut să ajut oamenii în suferință, să am grijă de copii părăsiți 

de părinții uitați și de suflețelele necuvântătoare.

     Mi-ar fi plăcut să lucrez într-o instituție de cercetare, am o fire 

curioasă, nepotolită;

     Dar după cum se vede,nu am avut norocul, să fac ce mi-am dorit.

     Am navigat pe valurile vieții ce m-au purtat....

Mai mult...

Ne-am lipit de pământ și-am uitat Cerul

Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,

Uitând de zbor, uitând de stele,

Privirea jos, spre lut murdar,

Am dat uitării Cerul clar.

 

Cu mâini întinse doar spre tină,

Am strâns comori ce se termină,

Iar sufletul, tăcut și plâns,

Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.

 

Ne cheamă Cerul, blând, ușor,

Să ne ridicăm din lutul lor,

Dar pașii noștri sunt prea grei,

Și-am rătăcit pe alte căi.

 

Hai, ridicăm privirea-n sus,

Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,

Pământul trece, norii pier,

Dar veșnic stă deschis un Cer.

Mai mult...

Cenușa Strălucitoare a Decepției

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

 

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

 

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

 

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

 

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

 

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

 

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

 

Mai mult...

Thoughts

Everything in life has a reason.

Each cause has a purpose.

Any effects leads to a caution.

All the results give firmness.

 

Be yourself on the life's stage.

Keep the kindness of your soul,

Show the power of your mind,

And you'll receive the Heaven blessings.

Mai mult...

Cât de mult?

Cât de mult? Mai mult decât pot scrie cuvintele, mai adânc decât orice răsuflare. Mi-e dor de tine cum ți-ar fi dor de aer dacă ai trăi sub apă, cum îi e flăcării dor de oxigen ca să ardă. E un dor care nu doarme, care pulsează în piept și-mi face pielea să tânjească după atingerea ta, iar mintea să te deseneze în fiecare vis. Mi-e dor de tine nebunește, frumos, cu liniște și cu fior, ca un foc care știe să ardă încet, dar până-n măduvă. Așa mi-e dor de tine, iubita mea!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍