Patetic

29 August 2021

Scriu ca să nu uit,

De parcă aș avea cum.

Ziua în care m-am îndrăgostit,

Pentru prima dată.

Ziua în care am ajuns pe peronul 3

și te-am observat, dintr-odată.

Ziua în care ai venit la mine

Și-am vorbit, așa, normal,

În timp ce eu trăiam în minte

Un mic film imaginar.

Ziua în care am râs amândoi,

Iar timpul părea că se scurge prin noi.

Ziua în care speram să mai întârzie trenul

Și n-a făcut-o.

Ziua în care n-am avut curaj

și trenul a plecat cu mine,

Iar tu ai rămas,

Într-o gară de piatră

Ce parcă și azi mă așteaptă.

Citesc asta în 2025

Și îți spun, draga mea de atunci:

E ok.

Nu ești jalnică.

E omenescul din tine.

E prima iubire.

Floarea de miere mă cheamă,

Dar otrava iute si uscată

Într-un ghimpe mascată

Mă taie ca pe o lamă.

O șoaptă-mi gâdila urechea

Și-mi spunea să nu ma tem,

Căci doar in acest poem

Otrava mi-a găsit perechea.

Privesc cerul, dar nu mai văd stelele,

Doar umbrele triste ale iubirii mele.

Ochii mi-s grei de amintiri nemuritoare,

Iar glasul cel spart e vrajit de-o poveste muritoare.

Te văd în vise, dar nu poți să mă simți,

În inima ta, dragostea s-a stins,

Iar eu rămân prizonier în propria-mi durere,

Un suflet rătăcit, o inimă ce cere.

Culeg suflete vii ce nu mai au răbdare, 

Curăț nisipul de sub unghii fără ezitare. 

Pregătesc cazanele de smoală 

Cu un singur scop in minte 

Să aflu păcatul 

De pe acele buze sfinte. 

Dacă te opui, supliciul te așteaptă, 

Dacă mi te-nchini pedeapsa-i și mai groasă. 

Încă din generală

Ai fost o persoană foarte specială.

Sper să țină până la infinit

Această prietenie de nedefinit.

Nu vă mint când vă spun

Că fară voi aș fi o simplă piatră

Care nu ar cunoaște viață.

Alții mă judecă pentru culoarea mea,

Iar tot ce pot face este a îndura.

Mărturisesc că știu ce înseamnă

A fi altcineva,

Dar asta nu justifică

Plăcerea ta

Când mă folosești și te plictisești 

De ființa mea care nu poate pleca.

Ador viclenia pe care mi-o oferi

Atunci când spui că ma iubesti.

Poate crezi că sunt de vină,

Iar eu iți dau dreptate 

N-am curaj să mă duc în altă parte.

Poate îți e greu să înțelegi

Cu câtă luciditate 

Chiar cred că m-a iubit mai mult de jumătate.

Artificialitatea de care dai dovadă

Chiar a ajutat

Să descopăr pasiunea 

De care am uitat.

Mărturisesc că-mi e rușine 

Să dau înapoi

Și să arât lumii 

Că poate m-am înșelat,

Abuzul și violența ta

Chiar m-au ajutat.

Cîte copile pot viețui în tine femeie de înger? Cîte copile se ascund și se joacă în tine femeie? Una zurlie, plină de viață, mereu pentru șotii? O zbenguită și-o săltăreață, crescută din Soare? O apă vie, mereu într-un zumzet, mereu o cîntare? E o copila ce-o poți vedea mereu, ea e copila de suprafață. E stîlpul de reazem, e Marele Zid Chinezesc. E copila de Foc dar și rîul de gheață, de nu întelegi al ei joc. Și am mai văzut o copilă, ce mereu se ascunde, privind din depărtare, cu ochii mari și plini, și vocea suavă. O pot găsi, ferită de toți, în adîncuri – copila ce-a tristă, mereu temătoare, înconjurată de gînduri. De te încumeți și de ai răbdare o vei găsi în pădurea deasă și neumblată, ghemuită pe prispa unei căsuțe micuțe, de poveste, mereu cu o floare în mînă. Lumina-i din chip și scînteia ce-o poartă-n priviri e ca o mireasmă virgină de grădini, în care vei putea găsi Curcubeul în Flori și blîndețile din diminețile de Vară. E sufletul de Albă ca Zăpada, dar fără pitici, înconjurată mereu de fluturi si micile vietăți ce vin să îi asculte cîntarea. Dar și învăluită în luptele de întrebări, din cele mai mici, pîn’ la Ceruri, ce admiră cu ochii închiși parfumul adus de-acea mică floare dăruită de Soare ce o ține gingaș. Nu știu cînd ea mi-a venit, ce poartă a deschis în sufletul meu. Sau poate a fost pe ușa din spate. Sau poate a fost acolo mereu. E o copilă plină de vise cu chipul de Înger ce poartă în ochi sclipiri și mistere. Ea e Universul ce strigă să-l afli, să îl asculți, să-ți dai a ta viață pentru o clipă de mînă în mînă, plimbări în tăcere, în ascultare a poveștilor ei, pășind ușor și cu răbdare prin Ceață. Ea e copila ce mereu e o șoaptă de vînt, culoarea din Stele și versul tăcut al poveștilor spuse în tîrziul din Noapte. E ea cea profundă, adevărată, în rochia stropită-n mănunchi de culori și simțuri, și iubirea în taină, ce iubește de-odată. Și-apoi am vazut și acea copilă ce mereu, într-o fugă, neobosit alergînd între una și alta, sperînd ca, într-o zi, emoția ce-i curge vulcanic să cucerească tot Cerul în cîntecul ei de harpă. Cu aripile întinse, cu chipul în Lumină, se roagă. E ruga ei mută dar plină de doine, cu speranță în tot ce o-nconjoară și tot ce iubește. Ea e copila născută-n Divin ce, fără să ceară, așteaptă o-mbrățișare. Ea e tot ce simți în serenade, căldura ce o aștepti pe înserat să îți vină, prin poarta din dos, pe ușa din stradă, la geamul ascuns dintr-o baladă – îngerul meu, vibrația zborului, răcoarea dimineților mele de Vară.

Pentru tine #ingerulmeu

Ploaia, furtună și vremerea rea este exact ce se întâmplă în zona mea

Astea ma liniștesc, cu ce e rău încep sa ma obisnuiesc

Vreau liniște, dar nu gasesc

De ce oare sa ma mai obosesc? 

Viata lovește peste tot

E nevoie de un antidot,

E rău de tot.

Îmi e frica și de umbra mea

 Dar nimeni nu vede, oare e bine asa?

Lumea zice sa iau în seama și faptul ca mi se întâmplă lucruri bune, 

Dar lucrurile nasoale ma umplu de spume. 

As fi vrut sa am viata de căcat de la început, dacă era asa acum, probabil nu era prea mult. 

Pur și simplu toate pe care mi le doresc, nu se îndeplinesc ceea ce e prostesc, nebunesc și deprimesc. Bye! 

Și de-ar fi viața ca un sul de pergament,

Mototolit, curat sau mai puțin perfect,

Pătat azi de cerneală sau impecabil ieri,

Ar fi ușor de reparat, chiar neconsiderat defect!

Chiar de îți ești stăpânu' întregii ființe

Nu-i poți oprii timpului niciuna din credințe!

Nu-l poți îngheța și nici să-i oprești hatârul,

De-a te purta prin ceață, străin prin propria viață!

Dar viața chiar e-un pergament,

Îl primești gol și-l completezi!

Nu poți să ștergi sau să reiei,

Poți căuta schițe câte vrei!

N-ai să găsești, n-ai să primești!

Poți continua doar să iubești!

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

E pacatul meu totuna 

Cu tradarea si minciuna?

Merit eu sa tot primesc

Doar sa fiu nu sa traiesc?

Unde esti  Tu, Doamne, acum

Cand merg ratacit pe drum?

Caut locuri luminate

Si iertare si dreptate.

Stiu ca am gresit mereu

Dar stiu ca Tu, Dumnezeu

Mi-ai dat lupte sa traiesc

Sa invat sa Te iubesc.

Toate ale mele randuri

Dureri, lacrimi, negre ganduri

M-au facut sa rascolesc

Viata-mi sa o retraiesc.

Am trait cat noua vieti

Am visat cat cinci poeti

Am strans tot ce am primit

Am iubit cat n-au iubit.

Am dat tot, nesabuit

Crezand c-asa esti iubit

Nu mai plang, nu mai regret

N-o sa am, nu mai astept.

Nu e nimeni vinovat

N-am plecat, am stat blocat

M-am zbatut sa stau pe val

Si m-am inecat la mal.

Acum stiu, dar simt de-o vreme

Ale vietii mari probleme:

Unii stiu doar sa iubeasca

Altii stiu doar sa primeasca.

O, Tu, Doamne, Tatal meu

Stiu ca ma auzi mereu

Vezi tu suferinta mea

Spune-mi ce sa fac cu ea.

O primesc, dar rau mai doare

Inima-n pieptu-mi tresare

Cand iti aud glasul Tau

Caut bine-n tot ce-i rau!

Randurile-mi scriu povestea

Gandurile-mi fug pe-o stea

Mintea-mi spune s-o astept

Inima-mi ramane-n piept.

Dar eu fug, alerg si plang

Nu stiu unde tre' s-ajung

Desi mereu m-am rugat

Am ajuns de unde-am plecat!

Miriam - Rugaciuni

04.09.2025

#Rugaciuni

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.