Mi-ai stins culorile când ai plecat

Ai plecat cu zâmbetul meu strâns în palme

Cu nuanțele care mă făceau să cred în mâine...

Ai lăsat în urmă o lume spălată de ploi 

În care zilele nu mai au curaj să fie vii, de-atâția nori.

Nu mi-ai furat doar fericirea, ci felul în care o recunoșteam. 

Nu râsul, ci motivul pentru care apărea.

Încerc să-mi desenez viața din nou linie cu linie. 

Dar fiecare culoare se oprește unde începe amintirea ta.

Și poate într-o zi voi reînvāta să fiu întreagă, 

Dar până atunci trăiesc în tabloul din care ai plecat,fără a mă îmbrățișa.


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: un-pahar-de-poezie poezii.online Mi-ai stins culorile când ai plecat

#unpahardepoezie #onewinewoman

Data postării: 24 februarie 2025

Adăugat la favorite: 15

Comentarii: 2

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1495

Loghează-te si comentează!

Comentarii 2

author Maddy94

Maddy94

Un tablou in care iubirea pierdută a devenit un mod de viață si scrisul unul de supraviețuire. Frumoase versuri! 👏
author TheDreamer

TheDreamer

A stins culorile si s-au aprins cuvintele! Adorabila!👏❤️🌹

Alte poezii ale autorului

Sufletul...

Cum simte sufletul a ta tăcere?

................................................  

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

Nu știu.. m-am lăsat rănită prea ușor.

Dar spune-mi cine pe cine minte, 

Când tot în jur arde de dor?

 

Spune-mi de ce tăcerea doare? 

De ce o simt ca pe-un regret? 

Plină de semne de întrebare... 

Cine evită să simtă mai concret?

 

Cum simte sufletul a ta tăcere?

.............................................

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

...Că-ți pare rău și-mi simți durerea

Căci la întrebarea "cine minte?" 

Ai răspuns chiar tu... cu tăcerea. 

Mai mult...

Umbră de speranță

 

De într-o zi vreun dor de noi te va lovi

Să mă cauți în versuri ce ți le-am pictat. 

lubirea, dorul și durerea  rămân scrise-n poezii

Și nesfârșita clipă când eu... te-am așteptat.

 

Să nu regreți sfârșitul ce între noi n-a fost

Căci niciodată nu este prea târziu!

Sunt poezii scrise din inimă c-un rost

Pentru o clipă când mi-am dorit să-ți fiu.

 

De într-o zi dorul nu-l vei putea opri

Încearcă către mine să faci un gest de-un pas

Căci negreșit în toate mă vei întâlni

Păstrând o umbră de speranţă, pentru un bun rămas..

Mai mult...

Scrisoare nescrisă

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

Mai mult...

Ma simt ciudat...

Mă simt ciudat... nu vreau decât să dispar

Din viața asta... să uit tot ce-i legat de tine

Tot ce mi-ai spus, m-a epuizat moral

M-a lăsat fără chef de nimic și de nimeni.

 

Tot încercând să mă complac, să tac

Tot așteptând orice cu nerăbdare 

Mă tot distrug mai mult și cad

Și mă îndepărtez mai mult de soare.

 

Aș vrea doar... în uitare să cobor

Dar dorul încă mai caută umbra ta

... de câte încerc să uit mi-e dor,

De câte n-am putut uita...

 

Sa cad adânc aș vrea-n paharul plin

În parfumu-i dulce privirea tăioasă să-ți pierd

Atingerea să-ți simt in orice strop de vin

Sa uit c-o vreme am respirat c-un suflet defect.

 

Să cad să pot să spulber tăcerea grea 

Ca un Phoenix să renasc din cenușă și fum

Dar te întorci mereu ca un parfum

Din tot ce-am iubit si n-am putut uita...

 

Să cad, să mă ridic, să dispar din calea ta

Să nu-mi mai pun nicicând vreo întrebare 

Sunt rezultatul a tot ce m-a rănit cândva 

Creația unor tăceri apăsătoare....

 

 

 

Mai mult...

De te-aș zări!?...

De te-aș zări?... ce s-ar întâmpla?... la ce folos?...

Privirea ta de azi, ar fi ca o săgeată până-n os

Si m-ai rănit destul....destul mi-ai arătat ce nu trebuie să fiu

M-am pierdut... tot așteptând să treacă al tău fum.

 

Într-un final...aș scrie, că e doar păcatul tău... 

Că ochii ce îți prețuiau privirea, azi doar varsă lacrimi,

Ce curg doar să imi croiască destinul

Și mă inundă de vise, dorințe.... de patimi... 

 

Păcatul meu - că-n fiecare zi mă chinui să te uit

Și în același timp sufletul ar vrea să te întorci 

...Te strigă mereu... fără să stie unde ești,

Și-n gând imi strecoară o șoaptă... "îmi lipsești..."

 

Poate-ntr-o zi vei ști... c-ai fost cel mai frumos capitol din viața mea

Dar și cel care m-a durut cel mai mult să-l închid 

Poate-ntr-o zi, cât ar fi contat îmbrățișarea ta... vei realiza!...

Azi, nu m-aș mai agăța de ce mă doare... doar să-mi mai fii... un pic.

 

Mai mult...

Un vis divin

Gândul mă poartă spre tine, prin spațiu și timp

Mi te așează pe pleoape intr-un pahar de vin

Și-ți șoptesc tăcut un vis ce l-am avut

Ce va rămâne poezie într-un viitor trecut

 

Era ca-n rai...

Îmi dădeai părul peste umăr și mă sărutai 

Pielea fină și catifelată ușor mi-o atingeai

Și ne inecam în păcate cu patimă 

Sfârșind frumos povestea asta zbuciumată....

 

Era ca-n viață...

Și îmi șopteai că sunt frumoasă 

Că-s senzuală și nebunește de gustoasă 

Că al meu chip când te privesc e storcător de minți 

Căci te priveam și mă luau fiori reci și fierbinți...

 

Era ca niciodată...

Îmi scoteai breteaua ce se voia atârnată

Îmi sărutai corpul de vin înfierbântat 

De dorință și plăcere m-am lăsat purtată 

Atât de mult si arzător te-am așteptat...

 

Și m-am umplut de tine în visul meu de noapte 

Nu ești să mă mai pierd în ochii tăi căprui 

Doar risipesc vise încinse într-o carte

În poezii... rostite oricui și... nimănui.

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

”Invață”

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

 

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

 

Mai mult...

UN EPITAF

Un epitaf trebuie orientat către soare

Si lacrima mamei să lase dept rugă

Dati-vă mâna , toți fiii mamelor mute ,

Unde s-au dus atâtea povești de iubire ?

Iubire , tandrețe și rugă de frate...

Iubește-mă , soră , că-s mic si tu mare ,

Alintă-mi durerea când mama-i ,

Plecată departe .

Și unde e dorul părinților duși

Și unde e ruga la Domnul ,

Să-i ierte pe cei atrasi de păcate ?

O lume întreagă devine dușmană ,

Stăină , căci frate cu soră pe viață se bate

Și lacrima mamei degeaba se zbate .

Aprinde-ți cu toții o candelă pentru cei duși

Și dați-vă mâna frate cu frate .

                          T.A.D.

Mai mult...

Ecoul mut

E vocea mea pe care o aud?

Atat de gol rasuna-mi gandul

De nici nu mi vine sa ascult

La cat de -ncet  șoptește-n gol

Ecoul mut.

 

Ca intr-un vis paralizat mi- e glasul

Cand vreau sa strig si sa alung

Dorul de tine , ecou mut…

Cu pumni lovesc in trista-mi cale

Peretele din lut!

Mai mult...

Avatar

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

 

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

 

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…

Mai mult...

Să -mi fie bine și nu greu..

Iarăși plec departe 

Mânată de vise deșarte 

Din ambiții meschine,

Ce se lipesc de mine

Și mă poartă -n țări străine 

Pt traiul de mai bine.

Unde aștept cu-nfrigurare,

Să vină ziua cea mare,

Să plec din nou acasă,

Căci dorul tulbură, apasă .

Orizontul nu-mi deschide 

Alte porți,ci râde,

C- am ajuns o slugă,.

Ce șade pe-o buturugă 

Și -si plânge de milă 

În poziția -i umilă.

Sărut pământul meu natal,

Cuprinsă de amar și val;

Aș da orice să fie altfel,

Să nu mă ard la portofel,

De-aș renunța la drumul meu,.

Să mi fie bine și nu greu..

Mai mult...

Acuarelă

Nu te văd altfel decât în culorile albe

ale dimineții

în tempera zorilor

ești undeva

pe această pânză imensă a zilei

printre nuanțele de galben apos

amestecate cu roșu

într-o acuarelă umedă

neterminată

uneori te pictez numai în alb și negru

abstract

îți iau albastru din ochi

rimelul

rujul

fondul de ten

fără culori nu mai ești tu

cine ți-a spus că ești frumoasă

nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri

posibile

nu ți-a descoperit ridurile

cearcănele vineții

porii

urmele lacrimilor

sunt momente când mă supăr

și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru

ale întunericului

alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei

(după care se ascund toate culorile!)

arunc pensulele

suspend timpul

îmi țin răsuflarea și mă scufund

printre pescuitorii de perle

din Pacific

printre broaște țestoase

și rechini albi

.

prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei

( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)

și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului

și cu tot roșul însângerat al răsăritului

.

sunt un biet pictor

prins în această infernală spirală a culorilor…

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍