Limitări

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase


La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?


Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.


Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...

Sărutul tău mi s-a înfipt în creier

ca un cui ruginit

simt deja bacteria Clostridium tetani

agățată de un neuron

infectându-l

aroma de fruct exotic a gurii tale

încă mă urmărește

doctorul mi-a mai dat o lună de trăit

nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier

cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza

altcineva ștergerea memoriei

însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă

vreau să-l păstrez...

faptul de a exista

de a fi real

( de a crede că ești real! )

Om

nu înseamnă nimic

omul n-are decât o viață

prea puțin

pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă

rațiunea

această povară a minții

este ruptă de viață

lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri

despărțită de drumuri

punctul din care privim spre infinit

fără să-l cuprindem

suntem prea mici pentru asta

prea scunzi

în raport  cu Calea Lactee

cu alte căi

cu Cosmosul

cu Dumnezeu

ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul

dintr-o aberație accidentală a materiei

și nu contenim să ne mirăm că suntem

(așa cum ne place să credem!)

fără să fim…

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…

De ce ne definim și să nu Fim 

De ceea ce facem ne pune eticheta 

Suntem toți la fel ,unii mai inumani

Mai avari și însetați de a avea 

Eu nu sunt nici ceea ce fac și nici ceea ce am

Sunt doar eu o fată trecuta prin încercări 

Sunt suma trecutului meu...

Existenta prezentului meu .

De voi fi și-n viitor 

Voi fi tot eu ,asta de azi 

Un pic mai experimentată 

În a vă spune ,asta sunt eu ,aceeași mereu!

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

e un oval carnos in

penajul unui flamingo

si e numai visiniu si indigo

ustura: dar doar cu timpul

cand vrea sa zboare

asa ca sa-l invete scopul

pamantesc de a nu cere.

Dragi cititori,

astăzi nu închei doar o serie de poezii, ci o parte din mine care a învățat să respire Am scris nu pentru aplauze, ci pentru că în mine era prea mult zgomot ca să rămână nerostit. Fiecare poezie a fost o rană disciplinată, un adevăr spus, o luptă între ceea ce simțeam și ceea ce aveam curajul să recunosc.

V-am lăsat bucăți din mine fără să cer nimic înapoi. Unele au fost crude, altele fragile, dar toate au fost vii. Dacă v-ați oprit măcar o clipă din fuga voastră ca să simțiți un vers, atunci existența lor și-a găsit sensul.

Nu plec învins și nici obosit.Plec golit de tot ce trebuia spus. Există o liniște după furtună pe care nu o poți explica, doar o porți. În liniștea aceea mă retrag acum, fără promisiuni și fără întoarceri anunțate.

Dacă m-ați citit, m-ați cunoscut.

Dacă m-ați simțit, m-ați înțeles.

Iar dacă m-ați uitat… atunci poate exact asta trebuia să se întâmple.

Vă mulțumesc că ați fost martori la o inimă care a ales să nu tacă, chiar și atunci când ar fi fost mai ușor.

„Am scris ca să nu tac.

Am ars fiecare cuvânt până a devenit rană sau adevăr.

Nu am scris ca să fiu înțeles, ci ca să nu mă pierd.

Dacă ai simțit ceva, atunci n-a fost în zadar.

Dacă v-ați regăsit în rândurile mele, înseamnă că n-am fost singur.

De aici nu mai plec doar mă opresc din a explica.

Aici se opresc cuvintele mele, dar nu și ceea ce au lăsat în voi.”

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară

alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?

am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...

Te tot prefaci ca esti bine, dar nu esti

De asta pe site-ul asta iti scrii propriile povesti.