Inconvenient

acum

nu mai ai nevoie de parolă;

nici

să-ți faci un cont în paradisul pierdut;

închide ochii și 

reazămă-te, o clipă, de balustradă,

pentru a vedea

cum abisu-și

rostogolește nimicul 

în brațele tale!

Detest cafeaua, 

Cu gustul ei acrișor

Plin de amor și regrete 

De visuri și amărăciuni,

Cu ore de somn pierdute,

Înecate în cafeaua amară 

Aroma îmi stă mereu în gând, 

Și-n inimă

Cafeaua, ca un râu de amintiri 

La fel de amare, 

Dar, la fel de dependente de ele...

Cafeaua...

Aroma buzelor tale.

(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)

Sus , sunt sfinții noștri duși ,

Printre nori și mai departe ...

Câte drumuri ne desparte ?

Și câți oare dintre noi 

Nu-și doreste ca să stie ,

Că sunt vii , și că sunt teferi ?

 Câți vorbim cu ei în gând ,

Nu cu cei ce-s în mormânt ,

Și cu cei ces călători

Lângă domnul așteptând ;

Învierea cea promisă

Poarta cerului deschisă ?.

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

șoarece

flămând prădător

trecând de la o lume la alta

fură aripile vulpii zburătoare-

mâncând anafura simbolizează răul

misterios orfic

liliacul

Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,

Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?

Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,

Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?

Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,

Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?

Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,

Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?

Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,

Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?

Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,

Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?

Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

mă așez în genunchi lângă izvor

și ating cu buzele apa

izvorul cu unde zglobii și dragoste

ești tu

setea mea n-are margini

trăiesc doar ca să mă întorc la tine

să curgi în inima mea

până se umple

viața ta coboară din piatră

și trece prin milioane de ani de curgere

tainică

are aroma primului sărut franțuzesc

de demult

și gustul sărat al lacrimii

în care înotăm

încă

împletesc șiraguri de zile și nopți

într-o pânză nesfârșită a Penelopei

în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste

și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc

și o lacrimă...

iubirea ta îmbrățișează tot infinitul

așezat între noi

.

e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația

.

 unde  infinitezimalele particule de materie cuantică

adunate în jurul inimilor noastre

se amestecă omogen

.

transformându-se într-o singură particulă Higgs

fără sarcină

.

indestructibilă și umedă

.

ca o lacrimă

.

ca un fluviu de lavă care topește stânca

.

 trezește urșii din hibernarie

.

reconfigurează toate graficele existenței

.

legile fizicii

.

reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație

.

e ceva inefabil

.

precum albastrul de Voroneț

.

întunericul impenetrabil  în care înoată Universul acesta

.

ochii Papei Francisc

.

din care se revarsă un ocean de iubire

.

singurătatea tulburătoare a florii de colț

.

cândva o pasăre a dragostei

împietrită în zbor…

lucrurile din viața mea îmi succed vieții

la naștere m-am treazit într-o cameră goală

 proaspăt zugrăvită în alb

îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte

prieten

și ochii

în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate

precum focul

„ia mâna de-acolo că te arzi!”

îmi striga mama

iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”

în durere

așa am învățat până la urmă toate verbele

substantivele

chiar și adjectivele

nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor

într-o nevoie febrilă de cunoștere

denumită iubire

ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii

aparent fără niciun motiv

ca și în dragoste

de altfel

dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici

singur…

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…

în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee

prin care trecuseră cu gândul  poeții antichității

primăvară era veșnică

toate vânturile băteau numai din vest

adunate  la un loc

apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii

te făceau să uiți toate necazurile

sub umbra arborilor de tămâie

oameni erau fericiți mai tot timpul

practicau călăritul

întrecerile atletice

dădeau cu zarul

însuși Cronos se oprise acolo

îmbătat de licoarea înțelepciunii

strecurată de Rhea

dar și Orfeu

fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei

născut din Apollo

Anchise

tatăl lui Eneas

Kadmos și Harmonia

Menelau, Ahile sau Patroclus

aproape toată antichitatea

până la Maria de Medici și Marie Antoinette

care au denumit niște câmpuri sterpe

Champs-Élysées

un fel de Axe historique

dintre două gânduri sublime

sărmane Macron

după aproape trei mii de ani

avec toutes vos places de la Concorde

Charles de Gaule

de la Bastille

avec toutes vos sources triomphales

et vos magasins de luxe

s-a terminat visul...