Capitulare

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

Așteptam să apari din rutina murdară de praf și de smog,

Cum un dealer așteaptă să apară din stâncă o floare de drog.

Așteptam, cu brațele - ntinse, ca niște năvoade,

Peste vitrine și bâlciuri cu măști colorate. 

Așteptam, când orașul, rătăcindu-se N noapte, 

Adormea prin bodegi cu luminile felinarelor sparte.

N-o să vină nicicând, îmi șoptea bătrânul meu mag.

O, Sfinte Jack Daniel's, nu fi hain, rătăcim de mai bine de un veac!

N-o să vină nicicând, îmi șoptea bătrânul meu mag.

O, Sfinte Jack Daniel's, nu fi hain, rătăcim de mai bine de un veac. 

Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;

Privind pe  fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.

Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,

Că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,

Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.

Când mă plimb,  uneori, pe câmpurile din spatele casei,

I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,

În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,

Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.

Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,

Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,

Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.

E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,

Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.

Autor: O.T.

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare. 

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

versuri-

aduse de fulger,

lipite-s cu pulbere aurie de stele;

ceașca kintsugi 

păstrează pentru eternitate

respirația caldă a poemului.

ți-o dăruiesc, drag prieten;

în asprimea zilei provocatoare,

să-ți aline tristețea!

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

Doresc doar pace
Pentru-al meu suflet zbuciumat,
Sau poate-un pas spre libertate,
Dar e prea stins, prea împăcat.

Caut tăcerea cea profundă
Într-un tumult ce nu dispare,
Sau golul greu ce-n mine-ajunge
Să nu mai pară alinare.

Nici nu știu ce caut
Sau ce vreau de la mine
Îmi doresc un început
În care finalul fericit să domi

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

Trăim pe același pământ unde L-am ucis pe Dumnezeu,

Îi călcăm tăcerea zilnic, ca pe un vechi și mut altar.

Suntem urmașii crimei, respirația din cadavru

Un cimitir care merge și se crede viu și clar.

Ce speranță să am eu, carne fără stele,

Într-o lume ce-și îngroapă sfinții în piele?

Dacă zeii mor de prea multă lumină,

Ce șansă am eu, o umbră anonimă?

Dacă L-au ucis pe Dumnezeu fiindcă prea mult iubea,

Ce șanse am eu, praf viu, în lumea care te-ar vrea?

Nu sunt nici divin, nici lege, nici altar, nici semn ceresc,

Sunt doar o greșeală-n carne ce-nvață cum să nu iubesc.

Ce salvare să mai cer, eu, carne fără tron,

Într-o lume ce-și devorează propriul idol?

Dacă zeii mor de prea multă lumină-n om,

Ce șansă am eu, o rană fără rol?