Același cântec vechi, pe care îl știți deja

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

 

Autor: O.T. 


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: OTEH poezii.online Același cântec vechi, pe care îl știți deja

Data postării: 21 mai 2022

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 1708

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Odihnă

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

 

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

 

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

 

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

 

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

 

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

 

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Mai mult...

Cireșul

xxxx

 

 

Mai mult...

N-am planuit nimic din toate acestea

Cred că am fost greșit înțeles.

Dreapta socotință și virtutea

Nu mi-au fost niciodată prietene.

Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,

Printre vulcani extatici cu creste împietrite;

Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,

Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,

Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,

Depărtările, până la carne.

Luna lui Lorca sau o femeie neagră,

Să fie cafeaua tare cu care adorm

În zațul zilei, când milioane de ochi

Mă privesc pentru totdeauna. 

N-am plănuit nimic din toate acestea.

 

Mai mult...

Urcăm tot mai sus - unui politician

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Mai mult...

Un versificator, nu un poet

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare. 

 

 

Mai mult...

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Cine a trait cu adevarat, 

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Care a iubit cu adevarat,

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Daca noi am fost cu adevarat, 

Ceea ce am fost, 

Sau ceea ce am visat ca suntem. 

Martha? Sau Raymond Radiguet? 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Za lie vision be watching

                                          

Mai mult...

Poem

Viata îți mai dă câte două palme. 

Te gândești cu ce i-ai greșit atât de tare.  

Știm Dumnezeu nu doarme niciodată. 

Stand asa pierdută și plânsă pe scări. 

Te rog, să îți trăiești cu bucurie a ta viață 

Nu toți putem merge cu pași spre mări. 

 

Mai mult...

Am luat-o iar ca la-nceput

Am luat-o iar ca la-nceput

Iar fac aceleași greșeli

Cum de tine mi-a placut

Dar noi suntem paraleli

 

Am incercat și n-am putut

Si nu cred c-aș mai putea

Cum eu pe tine te-am placut

Dar inima dinnou te vrea

 

Ai fost tot ce am avut mai drag

Te-am simțit atat de-aproape

Dar poate am fost mult prea vag

Ca eu sa cred ca , chiar se poate

 

 

Nici-o șansa n-am avut, 

N-am știut cum trece timpul 

Noi nici macar n-am început

Dar el a fost mereu primul

 

Nu i corect , te am ajutat

Cu toate ca și mie mi-a fost greu

Dar tu de fraier m-ai luat

N-ai simțit sufletul meu

 

Dar nici macar când ai aflat

De parcă nici nu ți-a păsat

Te-ai făcut dinnou ca plouă

Iubirea mea a fost ca nouă

Dar tu tot n-ai încercat

 

Oare cand vei invăța

Pe cine merită sa iubești

Dar tu știi doar a lua 

Și nu știi sa prețuiești

 

Mai mult...

stări/3

ochiul

întors spre interior,

are pupila dilatată.

imagini simbolice arhaice

decodează

credința țăranului în nemurire.

 

vulturul sur -din octogon,

atinge 

pătratul și cercul.

 

prima lumină mă tulbură....

 

 

Mai mult...

Umbre de tristețe,

Sunt trist, și cerul pare mai greu, mai pustiu,

Parcă și vântul s-a oprit, nu mai e viu.

În suflet, umbre dansează încet,

Îmi lipsește tot ce-a fost și tot ce nu mai e drept.

 

Aș vrea să pot opri timpul, să-l trag înapoi,

Să fiu iar copil, sub aripa ta, amândoi.

Dar acum rămân cu amintiri închis în tăcere,

Și gândurile-mi fug, plutesc în durere.

 

Nimic nu pare să aline golul adânc,

Și fiecare zi e un munte pe care-l urc.

Aș vrea să plâng, dar lacrimile au secat,

Tristețea mea e un râu, fără capăt.

 

Dar poate, cândva, printre nori și furtuni,

Voi găsi un colț de pace, în gânduri și rugăciuni.

Și-n tristețea mea adâncă, poate va răsări

O rază mică de lumină, ce mă va călăuzi.

 

Sunt trist, dar știu că, undeva, e un drum,

Ce duce spre tine, tată, chiar dacă e-n fum.

Și până când ne vom regăsi iarăși, cumva,

Voi păstra amintirea ta ca pe o stea.

 

Mai mult...

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍